Traista cu ganduri

Din legendele Muntilor Rodnei: Izvorul Rosu

-A A +A

Legenda asta a scapat bizar câtorva minutioase monografii, precum si campaniilor de cules folclor, care, spun specialistii, se desfasoara periodic atunci când o civilizatie intra în pârg, ca o livada însorita. Poate si pentru ca ea, legenda, circula discret, în vârful picioarelor, atenta sa nu deranjeze sufletele nelinistite care au trait-o atunci, în miezul istoriei, când se învaluia moartea cu aurul de sub vârful Ineului. Se lasa soptita cu greu, lânga buze flamânde de sobe, gata sa taca tare la cel mai mic fosnet de neîncredere, gata sa tresara si sa dispara când vântul izbeste cu pumnii goi în ferestrele înghetate ale trecuturilor.

Se zice ca ar fi fost în timpul marii invazii tatare din 1241-42. Dar se poate sa fi fost si mai târziu, tatarii au mai erupt pe-aici, în succesiuni de valuri clocotitoare, pâna în 1717, dupa care lava din sânge li s-a racit la fel de brusc ca atunci când au început sa rascoleasca istoria pe ascutisul sabiei curbe. De obicei (caci, vedeti dumneavoastra, cel care ucide, chiuie si fuge prinde obiceiuri la fel ca cel care zideste, seamana si cânta) tatarii veneau dinspre Rotunda, rostogolindu-si hoardele spre cetatea cu argintii spânzurati la urechi, tavalind pamântul sub talpile cailor lor mici si nervosi. Oamenii acestor locuri le stiau drumurile si se sileau sa le zagazuiasca navalirea când cu un zid de piatra, când cu un sant mare cam cât o comuna de munte din timpurile noastre. Dar atunci, în ziua aceea, n-a fost deloc asa, chiar deloc. Nimeni nu stie cum au ajuns tatarii acolo, sub streasina muntelui. Poate s-au ratacit, poate s-au insinuat sub umarul muntelui, pentru ca, venind navalnic dinspre Ineu, având înaltimea în spate, sa izbeasca torential Rodna dinspre Valea Vinului, acolo unde cetatenii erau mai putini, anii lor mai multi si sabiile ceva mai ruginite. Si, coborând tatarii dinspre munte, forfotind marunt cu caii de dârlogi (simpla zvâcnire stilistica a autorului, care marturiseste spasit ca n-are habar daca dracii pe care-i calareau tatarii aveau dârlogi sau erau condusi din calcâie, cam cum facem noi astazi cu automobilele!), forfotind, ziceam, au dat de o fata care-si pastea oile scoase la verde de iarba. Au luat-o pe sus si au amenintat-o sa le arate drumul spre cetate. Si atunci era tot ca acum, marile cetati, chiar si cele din inimile noastre, peste care domnim linistiti, se cucereau numai când cineva le arata navalitorilor drumul cel de taina… Tatarii erau urâti, cumplit de urâti, îmbracati în pieile neargasite ale animalelor cu care se întâlnisera pe drum, mirosind respingator a moarte; nu semanau deloc cu chipesii cavaleri dantelati care-i suflau în urechi cuvinte de aur; de spaima, fata li s-a supus, si, condusa de ea, hoarda si-a dat drumul pe Valea Vinului, spre cetate. Aici, în punctul acesta al legendei, intervine misterul. Nimeni nu întelege cum, dar navalitorii condusi de fata au nimerit pe o vale unde, ascunsi, locuitorii rodneni îi asteptau. Vazuse fata pregatirile de lupta ale crestinilor, si, din adâncul spaimei, si-a amintit locul unde erau acestia adunati? Era chiar fata o Ifigenie, jertfita cu buna stiinta pentru ca tatarii sa fie adusi sub stralucirea rece a sabiilor? Nimeni nu stie legenda pâna la coperta, dar se stie ca atunci când tatarii s-au trezit împresurati de crestini au ucis-o, taindu-i capul, si cel dintâi sânge, în acea zi blestemata si plina de moarte, cel dintâi sânge scurs în pârâu, al ei a fost. Apoi altul, si altul… Spre seara pârâul nu mai avea apa, ci doar sânge, iar pastravii se aruncau cu disperare sarind pe laturile rosului, înghitind lacomi aerul plin de gemete si plânset.

Daca mergeti vreodata în munti si treceti pe Valea Vinului, veti descoperi un afluent pe dreapta. Se cheama Izvorul Rosu. Locul unde a pierit fata, si altii, si altii. Si mai mult decât atât. Îmi spun unii, oameni grei, cu capetele bine aerisite, ca la ceasuri de seara pe Izvorul Rosu se aud voci în limbi nemaiauzite, plutind printre brazi si peste nelinistea pârâului.

Legenda merge mai departe. Trei-patru case mai la vale, lânga soba unei familii din Valea Vinului, continuarea. Zic localnicii (în mare, foarte adânca taina) ca luptatorii care i-au decimat pe tatari nu se aflau întâmplator pe Izvorul Rosu, ca erau împuterniciti sa apere cu viata tezaurul cetatii, dosit grijuliu într-o coasta de calcar. Si ca cel care stia locul ar fi pierit cu sageata de tatar îndesata în inima, iar comoara se mai afla înca acolo, în pestera, pazita de sufletul fetei nevinovate.

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (3 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close