|

Un ardelean la New York

Gândul numărul unu

-A A +A

Gândul numărul unu
Citeam săptămânile trecute în „Mesagerul de Bistrița-Năsăud” eseul cuiva care spunea că se mândrește că s-a născut român, dar i-ar fi plăcut să fie și american. Viața a făcut ca eu să fiu român și american, și în plus maghiar și un pic german, prin faptul că am crescut între nemți, de la grădiniță până la liceu. De când mă știu am vorbit acasă două limbi, ungurește cu tata, românește cu mama. Acum douăzeci de ani mi-am început odiseea americană: am studiat pentru doctorat la o universitate din Ohio, iar în 2000 am fost angajat la o universitate lângă New York City. Am trecut de atunci prin toate gradele universitare: la început Assistant Professor, după șase ani Associate Professor și apoi, după încă șapte, Full Professor. Băieții mei s-au născut aici. Acasă vorbim românește și engleză și citesc „Der Spiegel”, eventual câte o carte, în germană. Mai rar vorbesc ungurește, doar când mă întâlnesc cu amici din Ungaria.
Trebuie să recunosc însă că nu a fost întotdeauna tocmai „happiness in paradise” cu atâtea identități. Evident, cel mai greu a fost să „potrivesc” partea românească cu cea maghiară. Mici frecușuri au apărut mereu, fie la școală, fie în armată, uneori acasă. Dar micile frecușuri nu au devenit niciodată mari frecușuri: până la urmă, așa cum au apărut, așa au trecut. Ani de-a rândul nu mi-a fost deloc greu să „potrivesc” partea românească cu cea americană. Când veneam în țară vara, în vacanță, lumea era curioasă să afle cum mai este viața în SUA, ce se mai întâmplă nou, ce mai este la modă... mai comparam, mai glumeam, întotdeauna cu interes și bunăvoință, niciodată ceva vicios.
Mai nou însă, atmosfera în țară s-a schimbat total: atitudinea prietenească față de SUA a fost înlocuită cu opinii critice, agresive, deseori aproape dușmănoase. La o cafea, mereu mi se repeta că americanii sunt needucați, necivilizați, nepricepuți, dogmatici etc. etc. Nu răspund la asemenea atacuri, pentru că am învățat de atâta vreme că părerea unui om matur este imposibil de schimbat și criticile sunt în final mai puține dacă nu dai apă la moară. Dar bineînțeles că opiniile acestea mă dor enorm, pentru că implicit mă includ și pe mine, soția mea, copiii mei, prietenii mei de aici... dar mai ales pentru că sunt nedrepte. Așa că vreau să fac acum o completare celui ce-și dorea să fie atât român, cât și american, zicandu-i: „De acord, fii însă pregatit să „suck in” destule chestii, nu tocmai urări de bine”... Ceva s-a schimbat în percepția publicului, căci de nu, de unde vine ostilitatea? Greu de spus ce...
Observ că, mai recent, presa și politicienii din țară și-au făcut un obicei din a folosi America drept justificare pentru orice în România, deși similaritățile între cele două societăți sunt minime. M-am obişnuit: „că așa este în SUA” a ajuns ca aspirina, rezolvă orice; habar n-ai de o temă sau ajungi într-un impas cu argumentele, spui magicul „că așa este în SUA” și totul este OK. Strategia aceasta de dezbatere face însă ca evenimentele din SUA să fie (nu rareori) prezentate fragmentat și tendențios și, bineînțeles, interpretate strict prin realitatea politică românească, unde peste tot pândește conflictul, scandalul și suspiciunea.
Chiar acum câteva zile, un articol din „Mesagerul de Bistrița-Năsăud” sugera că presa tradițională americană ar fi concurată de noile „trompete ale lui Trump”, probabil similar cu felul în care ziarele și televiziunile românești sunt aservite total partidelor sau puternicilor din țară. Sau, la inaugurarea administrației Trump și în perioada demonstrațiilor anti-PSD, discuțiile unui ONG românesc s-au grăbit să prezică un colaps iminent al învățământului american, analog colapsului anticipat pentru PSD, deși educația în SUA este responsabilitatea fiecărui stat și mai puțin una federală. Sau, B1 TV repeta prin februarie cu sârguință că la un marș din Boston participau 2000 de cercetători, deși cifra reală era 200...
Este normal să interpretăm știrile externe prin realitatea în care trăim. Pe de altă parte, erorile în interpretare sunt majore când ceea ce percepem este altceva decât ce se întâmplă, și asta din cauza diferențelor extreme între realitatea internă și cea externă. (Nu știu de ce, dar îmi vine în minte bancul în care un ungur și un finlandez înșiră cuvinte ca să găsească asemănările celor două limbi înrudite. După multe încercări nereușite, în sfârșit găsesc că „tren electric” sună la fel în ambele limbi, doar că „tren” într-o limbă înseamnă „electric” în cealaltă limbă și viceversa). Părerea mea este că multe din știrile și analizele despre SUA în presa românească necesită fie clarificări substanțiale, fie ar trebui eliminate în întregime, pentru că dau o interpretare eronată.
De aceea, m-am bucurat când vechiul meu amic de la Olimpiadele de matematică, Sorin Istrate, m-a invitat să scriu pentru „Mesagerul” bistrițean, o dată pe săptămână, un scurt gând despre ce se mai întâmplă în SUA, așa cum trăiesc și înțeleg eu, un cetățean român și american obișnuit. Mă bucur să am 5000 de caractere pe săptămână cu care să pot prezenta o altă opinie, cu oameni reali și fapte din viață, dincolo de teoriile și vorbele abstracte pe care le citim deseori în presa din țară. Un gând care să ne lege și nu să ne despartă. Până la urmă suntem toți oameni, cu bune și rele. Așa că mulțumesc bistrițenilor pentru că citesc rândurile unui hunedorean.
Sărbători fericite de Paști... și ne auzim săptămâna viitoare cu gândul numărul doi.

Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 4.4 steluţe (7 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.
Close