|

Un ardelean la New York

Diversitatea noastră cea de toate zilele

-A A +A

Diversitatea noastră cea de toate zilele
Dacă cineva mi-ar spune: „Alex, sumarizează-mi America într-un singur cuvânt”, primul care mi-ar veni în minte este „diversitate”. Diversitatea este atotprezentă, comprehensivă, productivă, fascinantă și, desigur, splendidă. Nu rar, amici din România mi-au spus că sunt dezamăgiți de SUA. Am observat, însă, că erau mereu obsedați să găsească asemănările cu Europa (ultimul din ei, un orădean actualmente în Danemarca, mi-a spus în San Francisco că nu-i plac orașele americane pentru că nu au piețe ca cele europene). Așa este, în America găsești frânturi din Europa, Asia, Africa, dar ansamblul este altceva, un „melting pot”, cum le place americanilor să-și prezinte țara, locul unde se amestecă oameni, obiceiuri și idei din toate locurile Pământului.
Să clarific puțin la ce mă refer. Doar în departamentul meu, la universitate, suntem de peste tot: SUA, China, India, Tunisia, Coreea de Sud, Hong Kong, Rusia, Spania, Turcia, Serbia și, desigur, România. De-a lungul anilor am avut colegi și studenți și din Taiwan, Israel, Mexic, Ghana, Italia, Tailanda, Iran, Ungaria, Georgia, Irlanda etc. Sau colegii echipei de înot a băiatului meu mai mare au părinții veniți din Ucraina, Franța, Nepal, Vietnam, Japonia, Polonia, Slovacia, Salvador, Brazilia și tot așa – ce mai, dacă mă gândesc la o țară, șansele sunt 90 la sută să cunosc pe cineva de acolo.
Acum, noi, ardelenii, nu suntem tocmai neștiutori în ale diversității. Când eram mic de tot, prietenele bunei mele din Deva se strângeau iarna în bucătăria ei la bârfa de dimineață: ea și dna Dafin erau românce, dna Koszka, unguroaică, o doamnă la care nu-i țin minte numele, nemțoaică, și cea mai vorbăreață, dna Moscovici, evreică. Sau dacă vorbim de lucruri recente, astă vară mi-am dus băieții la minunatul muzeu al satului de la intrarea în Timișoara (pe care trebuie neapărat să-l vedeți când aveți drum prin Banat). Am numărat treisprezece etnii diferite ale căror case sunt prezentate în muzeu: români, svabi, bulgari, sârbi, slovaci, ruteni... în total, treisprezece. Este fascinant să vezi cum fiecare și-a organizat casa puțin diferit (poziția bucătăriei, cămara, numărul de camere), funcție de stare și activitatea lor dominantă, și, totuși, când te uiți la case în ansamblul lor, înțelegi că vin din aceeași zonă.
Revenind la Statele Unite, cel mai plăcut mod de a „gusta” diversitatea este plimbându-te pe bulevardul Astoria, în Queens, un „borough” al New York City (aici numim orașul NYC pentru a-l deosebi de New York, statul). Putem începe cu aperitive de la restaurantele sud-americane (să zicem empanadas, de la un local columbian), continuăm cu supa de la restaurantul celui care a interpretat personajul soup-nazi în serialul Seinfeld (supa de ciuperci este favorita mea), apoi trei frigărui de pui de la vânzătorul ambulant din Bhutan și încheiem cu desertul de la cofetăria cipriotă, sau poate cu dulciurile „să-ți lingi degetele” de la patiseria unui palestinian. Dacă nu vă place meniul asta, nu-i bai: combinațiile de feluri de mâncare sunt practic nelimitate, pentru că de-a lungul Astoriei este înșirat tot globul pământesc.
Mozaicul diversității este una din imensele forțe creatoare ale Americii. Fiecare contribuie cu ceva. Mai în glumă, mai în serios, spun celor care mă întreabă de România că noi „am adus” în America gimnastica feminină și Olimpiadele de matematică la elevi. Știu, am făcut și multe alte lucruri, doar că în gimnastică și la Olimpiade noi am definit standardul, suntem cei cu care toți se comparau și pe care toți încercau să-i ajungă din urmă. Cu antrenori români și adaptând metodele de pregătire din țară, SUA au ajuns acum pe primul loc la gimnastica feminină și la Olimpiadele de matematică. La rândul meu, eu, unul, am învățat câte un pic de la fiecare: conducătorul meu de doctorat, indian, mi-a arătat ce înseamnă să fii flexibil și înțelept în raționament atunci când respecți și încerci să înțelegi punctul de vedere al fiecăruia, căci mărturisesc, proaspăt sosit din România, am fost (probabil, enervant de) încăpățânat și egoist – „my way or the highway”. Apoi, un fost student din Israel mi-a demonstrat „pe viu” că poți realiza proiectele inginerești cele mai improbabile când ești constructiv și îți menții încrederea (oarbă). Și nu în ultimul rând, continui să învăț de la amicii și vecinii mei americani că cel mai important lucru este - la sfârșitul zilei, când greul a trecut - să fi fost „a nice person”. „A good man” – și atât.
Nu-mi dau seama dacă țara noastră evoluează spre omogenizare totală sau dacă specificul local va continua să existe și să se dezvolte. De exemplu, în Hunedoara, orașul meu natal, eu spun că s-a pierdut destul din specificul locului, așa cum l-am trăit în copilărie: expresii și felul unic de a vorbi al hunedorenilor, unele mâncăruri, obiceiuri, cântece și povești, dar mai important - atitudinea optimistă despre viață. Nu este chiar o surpriză, din moment ce, în anii socialismului, orașul a crescut de aproape zece ori, deci 90 la sută dintre localnici sunt de fapt hunedoreni relativ noi. Din ce citesc, în schimb, în „Mesagerul de Bistriţa-Năsăud”, impresia mea este că Bistrița, ori Năsăudul, sunt mai atente cu zestrea lor locală (căci ar fi de neiertat să fie uitată vestita pălărie cu pene de păun).
Dacă într-o altă viață aș fi autocratul locului, singura poruncă pe care aș da-o ar fi ca toți elevii să aibă o oră pe săptămână dedicată învățării obiceiurilor locale, de toate felurile – românești, ungurești, nemtești și care or mai fi. Pentru că trebuie să avem grijă de ele ca de ochii din cap: odată duse, duse sunt pe veci.
Și cu asta am ajuns la cele 5.000 de caractere săptămânale: un weekend plăcut și ne auzim săptămâna viitoare...

Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (2 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.
Close