Pe urmele Monicăi Lovinescu, la Bistrița

- interviu cu scriitoarea Doina Jela -

-A A +A

Pe urmele Monicăi Lovinescu, la Bistrița
Reporter: Vorbim la Bistrița, fiindcă mi-ați lansat o rugăminte incitantă. Haideți să dezvoltăm puțin subiectul.
Doina Jela: Întotdeauna m-au pasionat investigațiile jurnalistice, iar Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu este un personaj pe urmele căruia am făcut eu însămi, în urmă cu ani, o investigație jurnalistică despre care nu credeam că va mai avea un post-scriptum.

Rep.: Cine este Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și ce legătură are cu Bistrița?
D.J.: Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, soția lui E. Lovinescu, ea însăși strălucită profesoară de limbă și literatură franceză, a murit la 73 de ani, în închisoare, fiindcă a refuzat să o determine să revină în țară, sau să se pună, de acolo, de la Paris, în slujba regimului comunist de la București, pe fiica ei, Monica Lovinescu, plecată cu o bursă a statului francez în toamna anului 1947. Tragedia Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, pe care am reconstituit-o în „Această dragoste care ne leagă”, în urmă cu, iată, 20 de ani, este deja bine cunoscută. Monica Lovinescu a evocat-o ulterior în memoriile ei, „La Apa Vavilonului”, în jurnalul, publicat în vreo șapte volume, la Humanitas, unde a apărut, de altfel, în două ediții, și cartea mea. Mai recent, chipul acestei remarcabile femei revine, aș zice, spectaculos și răvășitor, totodată, în atenția noastră, ca autoare a scrisorilor adresate în cei peste zece ani de corespondență zilnică cu fiica ei. Scrisori pe care Monica le-a primit și, desigur, le-a păstrat. Pe lângă tragedia de care vorbeam, care ni se dezvăluie în toate detaliile ei sângerânde, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu ni se revelează aici ca o minunată autoare de proză epistolară, în genul Doamnei de Sévigné. Dar nu de asta v-am scris eu dumneavoastră.

Rep.: Deci, legătura cu Bistrița.
D.J.: Selecția din corespondența ei, încredințată de editură unei remarcabile echipe de femei, Astrid Cambose, editoare, și Ofelia Creția, traducătoare (căci mama și fiica își scriau în franceză, pentru a diminua șansele Securității de a înțelege tot ce-și spuneau și a-i descuraja zelul), beneficiază și de un aparat critic alcătuit din documente devenite recent accesibile.

Rep.: Sunt publicate și scrisorile fiicei către mama ei?
D.J.: Nu, tocmai de asta v-am căutat. Mesajele Monicăi Lovinescu, care scria pe cărți poștale, cu un scris mărunt-mărunt, uneori și două-trei pe zi, mama ei le-a legat, alcătuind paisprezece volume, pe care toată lumea care a cunoscut-o și vizitat-o în cei zece ani le-a văzut, le-a răsfoit, i s-a citit din ele: de la Ion Caraion, marele prieten al lui Virgil Ierunca și tovarăș al ei de lot, în proces, la elevele sale, Aurelia Ghenciulescu, Heruvima Timaru, prietenii, Maria Botta, Toto Rosetti etc. La data când am făcut eu investigația, convingerea pe care mi-am format-o era că acele 14 volume au fost distruse de Securitate ca nefolositoare pentru anchetă. Beneficiind de mult mai multe documente, editoarea, Astrid Cambose, emite acum o ipoteză absolut irezistibilă. Anume că și scrisorile fiicei s-au păstrat și se pot afla în posesia descendenților familiei sale pe linie maternă...

Rep.: ...din Bistrița!
D.J.: Exact.

Rep.: Cine ar fi aceștia?
D.J.: Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a avut o soră cu nume destul de neobișnuit: Azota. Căsătorită Mihail. Tocmai grație numelui neobișnuit, dumneavoastră ați dat de fiica Azotei, Rodica Mihail, căsătorită Mureșan. Aceasta a decedat, mi-ați spus, în 2006, cu doi ani înainte de dispariția Monicăi Lovinescu. Dar ea, Rodica, a avut doi băieți, care nici ei nu au nume foarte comune, Liviu și Virgil, și m-am gândit că este posibil să-i găsim, sau în tot cazul, nu imposibil. În corespondența cu fiica ei, cei doi nepoți de soră, Ucu și Gilli, sunt niște prezențe foarte vii și evocate cu mare tandrețe și n-ar trebui să fie foarte bătrâni. În tot cazul, sunt singurii din familie care ar putea să mai știe ceva.

Rep.: Eventual să dețină scrisorile?
D.J.: Convingerea mea aproape fermă este că, din păcate, acele scrisori nu mai există. Că dacă s-ar afla în posesia cuiva din familie, ele ar fi apărut până acum. Monica Lovinescu și Virgil Ierunca au supraviețuit, din fericire, căderii Cortinei de Fier, încă un deceniu și jumătate. Cel puțin în primii cinci-șase ani, ei s-au văzut cu familia. Dar într-o investigație jurnalistică convingerile, fie ele și ferme, trebuiesc validate sau invalidate. Altfel, trăim din legende și despre ziua de ieri, ca și despre ziua de acum 2000 de ani. Ceea ce nu e serios. Cât este încă timp, trebuie cercetat. Iar lucrul acesta mă interesează pentru o eventuală a treia ediție a cărții mele despre Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu. Personaj impresionant, copleșitor, despre care voi vorbi în conferința de la Arad peste mai puțin de 10 zile și într-o emisiune cu Marina Dumitrescu, la radio, săptămâna viitoare.


Pe urmele Monicăi Lovinescu, la Bistrița
    Doina Jela este autoarea unui număr de volume axate pe elucidarea unor „cazuri” care probează criminalitatea intrinsecă a regimului comunist, din care menționăm: Volume publicate - „Cazul Nichita Dumitru, încercare de reconstituire a unui proces comunist” - 1995, Humanitas, Bucureşti, (ediția a II-a, Curtea Veche, 2010); „Telejurnalul de noapte”, Polirom, Iaşi, 1997 (Ediţia a II-a Vremea, 2005); „Această dragoste care ne leagă”, Humanitas, Bucureşti, 1998 (ediţia a II-a Humanitas, 2004); „Drumul Damascului. Spovedania unui fost torţionar”, Humanitas, 1999 (Ediţia a II-a, Humanitas, 2002) - carte ecranizată de Lucian Pintilie în „După amiaza unui torţionar”, 2001; „Lexicomul negru, Unelte ale represiunii comuniste”, Humanitas, 2001; „Afacerea Meditaţia Transcendentală”, în colaborare cu Cătălin Strat şi Mihai Albu; „Reuşeşti sau mori” – convorbiri emailate cu Vladimir Bukovski; „Ungaria 56, Revolta minţilor şi sfârşitul mitului comunist”, în colaborare cu Vladimir Tismăneanu (Curtea Veche, 2006); „O sută de zile cu Monica Lovinescu”, Vremea, 2008; „Cum am spânzurat-o pe Emma Bovary”, Institutul European, 2009; „Oleg Danovski, Omul, artistul, legenda, 2011”, Curtea Veche Publishing, Revista Teatru.
    În 2015 a publicat romanul „Villa Margareta”, Editura Polirom, Iași. A îngrijit și prefațat mai multe ediţii, printre care „Ultimii şapte ani de-acasă, Un ziarist în dosarele Securităţii” (N.C. Munteanu).
    Alte volume: „Ghidul viitorului student”, proiect original, Humanitas, 1998. A participat la numeroase volume colective: cu proză, în „Vânzătorul de enigme”, Revista Tomis şi editura Europolis, 1993; „Analele Sighet”, 1997, 1998, 1999, 2001, 2002; „Cum era, cam aşa” (coord. Călin Mihăilescu) (Curtea Veche, 2006); „Cartea cu bunici”, Humanitas, 2007; „Războiul de 30 de zile”, Curtea Veche, 2007. Traduceri publicate (selectiv): Edouard Behr, „Sărută mâna pe care n-o poţi muşca” (în colaborare), Edouard Behr - Stéphane Courtois, „Cartea neagră a comunismului” (în colaborare); Boris Souvarine - „Stalin”, Marguerite Yourcenar - „Lovitura de graţie” (toate la Humanitas); Olga Lossky - „Recviem pentru un cui”, Curtea Veche; Stephane Courtois - „O noapte atât de lungă”, Vremea, 2008; Diane Ducret - „Femeile dictatorilor”, Curtea Veche Publishing, 2012.

     

    Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (3 voturi)

    Comentarii

    Comentariu nou

    Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.
    Close