O bistriţeancă stăpâneşte la perfecţie „limbajul” fizicii nucleare

* un salt făcut din carte în carte: dr. Lidia Purghel, de la pasiunea pentru educaţie fizică, la doctor în fizică şi proiectant de centrale nucleare * descoperire recompensată cu Premiul Academiei Române

-A A +A

O bistriţeancă stăpâneşte la perfecţie „limbajul” fizicii nucleare
foto: Facebook Lidia Purghel
Cum se vede zona Bârgaielor după cei 50 de ani care vă despart de perioada școlii elementare?
În tot acest interval de timp nu a fost an în care să nu vin măcar de două ori să-mi văd părinţii din Bistriţa, Joseniul bunicii, Piatra Fântânele. Am fost tristă şi am plâns când s-a demolat strada Gării, unde am locuit. Stăteam la nr. 12, lângă familia doamnei general Bălan. Pe strada noastră mai locuiau familiile: dr. Buduşan, dr. Bulbuc, dr. Nigulescu, farmacista Stavar, iar mai spre gară, familia Gagiulescu. Erau familii cunoscute de bistriţenii localnici, pe atunci. După câţiva ani de la evenimentele din 1989, m-am bucurat să văd ce minunate au devenit Bistriţa şi Valea Bârgaielor, mai ales în ultimii ani. Doar gunoaiele din natură mai trădează faptul că încă nu ne-am civilizat şi ne aruncăm ambalajele unde apucăm.

Cum se învăţa fizică în vremea liceului pe care l-aţi urmat la Bistriţa?
Grădiniţa, şcoala germană şi liceul le-am urmat la Bistriţa. Fizică se învaţă uşor, avea liceul aparatura pe care profesorii o foloseau din plin, făceam multe experimente. Am avut şansa unor profesori excepţionali, îi amintesc pe Mircea Căluşeriu, A. Florescu, Gubeş, Săcarea. În liceu am învăţat fizică şi matematică la un nivel mediu, strictul necesar. Eram pasionată de tehnică de mică, mama îmi spunea „minitehnicus”. Eu schimbam siguranţele, reparăm fierul de călcat când se ardea rezistenţa, dar marea mea pasiune era sportul: atletism, în mod special, iar la handbal eram în echipa şcolii. Prima mea nota în liceu a fost un 10 la matematică, la Florescu, şi tot la Florescu am luat şi un 2, după care „m-am pus cu burta pe carte”. Am recapitulat tot singură, pe vremea aceea nu ştiam de meditaţii, cel puţin nu eu.

Cum aţi armonizat cele două pasiuni: educaţia fizică și fizica, foarte diferite? De regulă, rareori cei buni la sport performau în domeniul știinţific.
La atletism eram foarte bună, performam în multe probe: viteza, săritura în înălţime, lungime, alergare peste garduri, cros. Am diplome şi de la suliţă şi aruncarea greutăţii, dar la aceste probe câştigam pentru că nu prea erau concurente. La 200 m plat şi la cros am ajuns şi la faza pe ţara. La pentatlon am fost finalistă la faza pe Regiunea Cluj. Nu-mi amintesc ca fizica să fi fost o pasiune. În timpul şcolii era o materie pe care o prindeam uşor, încă din clasă. Am dat admiterea la sport, la Cluj. Am picat la anatomie, am scris doar din amintirile de la ore, nu m-am pregătit pentru această probă. După eşec am plecat la bunica, la Joseni, şi auzindu-i pe copiii ce culegeau fructe din grădină bucurându-se că nu fac ore nici de fizică, nici de matematică, că nu au profesori, m-am dus la şcoală să-i ajut, să stau cu copiii, să nu facă gălăgie în orele respective. Directorul m-a angajat ca suplinitor, nici nu ştiam că se poate aşa ceva. Acolo am prins drag de meseria de dascăl. M-a fascinat aparatura de fizică ce stătea prăfuită într-un dulap, nefolosită de ani de zile. M-am decis să dau la fizică. M-am pregătit luând totul de la clasa a V-a până la sfârşitul liceului, atât la matematică, cât şi la fizică, şi am intrat la Cluj, la Universitatea „Babeş-Bolyai”, unde, bineînţeles, am făcut şi atletism.

Care era atmosfera în Facultatea de Fizică a UBB și care au fost profesorii ce au marcat formarea dumneavoastră ca om de ştiinţă?
Şi aici am avut parte de profesori foarte buni şi exigenţi. Mă fascina modul de predare al profesorului Mercea de la catedra de fizică atomică. Un dascăl excepţional. La cursurile lui nu puteam să iau notiţe, eram atentă la conţinut. Cursurile mi le copiam de la o colegă. La electricitate l-am avut pe profesorul Body, care era extrem de exigent, era o bucurie să treci la el şi eu am luat 7. Apoi îmi amintesc de profesorul Iuliu Pop, la electro-dinamică şi magnetism, la care am luat primul 10. Îmi plăceau foarte mult laboratoarele de fizică atomică cu doamna Fărcaş, cu domnii Znamirovski şi Koch.

Exista o componentă ideologică a procesului educativ din învăţământul nostru superior, în sensul în care cărţile cu o circulaţie mai pregnantă erau cele sovietice?
Asta am aflat-o mult mai târziu, în facultate nu ştiam sursele din care se inspirau profesorii pentru cursuri. Noi le învăţam şi atât. Nu dispuneam de mijloacele de informare (reviste străine sau internet) care au apărut după ce eu eram deja proiectant la ICPE Bucureşti, secţia CNE (centrale nuclearo-electrice).

Aţi intrat fără complexe în domeniul proiectării centralelor nucleare. Care credeţi că sunt datele per- sonalităţii dumneavoastră care v-au susţinut în acest domeniu?
Da, am intrat fără complexe. Nu prea ştiam mare lucru despre Centralele Nuclearo-Electrice (CNE). Am dorit după terminarea facultăţii să mă întorc la Bistriţa sau în judeţ, ca profesor, dar de la Inspectoratul Şcolar Bistriţa-Năsăud mi-au spus că nu au posturi decât de suplinitor (ceea ce eu am făcut fără facultate). La repartiţie eram deja căsătorită cu dr. Florian Purghel, absolvent de medicină la Cluj, fost atlet de lot naţional şi locul 4 la Mondialele Universitare de la Torino. Vrând să fie cât mai aproape de Cluj până termin eu facultatea, dr. Purghel a luat repartiţia la dispensarul din Parva, judeţul nostru. Când am ajuns eu la repartiţie şi nu am găsit loc în Bistriţa-Năsăud, am hotărât să urmez specializarea la UBB în domeniul Fizicii Atomice (un fel de „master” de acum). La repartizarea după specializare, iar nu am găsit post în Bistriţa-Năsăud şi soţul mi-a sugerat să iau ce e mai bun, pentru că el vrea să se specializeze într-un centru metodologic, în Cluj sau Bucureşti. Având a treia medie pe ţară, am ales CNE Bucureşti, cu gândul să mă întorc la catedra din Cluj-Napoca, la prima ocazie. Soţul s-a specializat în Ortopedie şi Traumatologie la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti şi acolo a devenit şi profesor universitar doctor în specialitatea Ortopedie-Traumatologie. Ca să vă răspund la întrebare, da, nu ştiam mare lucru despre CNE. Postul l-am luat la repartiţie şi, deci, m-am gândit că un absolvent poate face faţă dacă postul a apărut la repartiţie. Dar postul meu era vizat înainte de repartiţie de fiica unei doamne de la Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Electrotehnică, aşa că şeful CNE şi inginerul şef de proiect au încercat să-mi spună că pentru o femeie e foarte greu. Eu le-am răspuns: „Lăsaţi-mă o lună, două, să mă conving, şi dacă nu fac faţă, voi hotărî ce voi face”. Aşa au trecut primii 15 ani de proiectare în CNE, reactorul de cercetare de la Piteşti-Colibaşi, Centrala „I” cu ruşii, apoi s-a virat pe Canada, Fabrica de apă grea, reactorul de la Cernavodă etc. După primele două unităţi de la Cernavodă, proiectele se repetau şi am considerat că e timpul să trec la cercetare. M-am mutat la IFIN-HH (Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară –„Horia Hulubei”). Ca să vă răspund la întrebare mai pe scurt, domeniul fizicii nucleare pare infernal din afară, dar dacă eşti ambiţios şi o iei cu răbdare, eşti conştiincios şi serios, aşa cum se spune despre noi, ardelenii, reuşeşti. Eu aşa am considerat, că trebuie să-ţi testezi limitele şi să demonstrezi prin fapte. E simplu.

Munca de cercetare cere aducerea a ceva nou în continuarea lucrurilor învăţate. Am întreba, parafrazând titlul unei cărţi a lui Noica: Cum e cu putinţă ceva nou în domeniul fizicii? Din folclorul știinţific a rămas snoava după care, întrebat cum a descoperit legea atracţiei universale, Newton ar fi răspuns: „Gândind mereu la ea”!
Îmi place Noica, mai ştiu câte ceva şi de la Newton, dar în primii mei ani am avut parte de proiectare obiective nucleare, fizică aplicată, tehnologii nucleare, aparatură de dozimetrie, radio-protecţie şi o serie de cunoştinţe în domeniul fizicii nucleare. Munca de cercetare a început abia după 1986, când m-am mutat la IFIN-HH. Da, munca de cercetare înseamnă să stăpâneşti bine domeniul căruia îi eşti dornic să te dedici, să descoperi zonele cele mai dificile, în care lucrurile nu sunt clare, să cauţi răspunsuri la întrebările pe care ţi le pui tu sau la care comunitatea internaţională nu are răspunsuri. Asta am încercat să fac eu în domeniul fizicii nucleare aplicate, adică în domeniul dezvoltării de noi metode de detecţie a radiaţiilor şi de realizare de aparatură nucleară performantă. Desigur, experienţa mea din primii 15 ani de activitate în proiectare obiective nucleare mi-a fost un sprijin real.

Ce a însemnat Premiul Academiei Române pentru omul de știinţă Lidia Purghel și cum aţi primit vestea acordării celui mai înalt premiu știinţific românesc?
Lucram la teza de doctorat în domeniul metodelor de măsurare a tritiului, un gaz rezultat în urma interacţiei radiaţiilor din reactorul „CANDU” cu apă grea. Desigur, acest izotop al hidrogenului, care este un gaz radioactiv de viaţă lungă, există şi în mod natural, dar în cantităţi reduse. Nu vreau să vă introduc în detalii, dar experimentând metodele cele mai moderne de detecţie, am combinat o serie de teorii şi, întâmplător, am dat peste un fenomen pe care nu-l puteam explica. În urma unor experimente repetate dădeam peste aceeaşi greşeală, eram sigură că nu am greşit, deşi şeful meu spunea mereu: „Repetă calculele şi ai să găseşti greşeala!”. Ambiţioasă fiind, am refăcut experimentele şi în alte condiţii de fond de radiaţii. Eram sigură că nu am greşit. Şeful meu a fost intrigat şi, fără ca eu să ştiu, a făcut un montaj cu alte surse de radiaţii şi împreună am ajuns la concluzia că am descoperit o nouă metodă de discriminare a tritiului în câmp mixt de radiaţii. Aceste rezultate le-am publicat parţial în cea mai prestigioasă revistă de aparatură nucleară internaţională. Institutul a decis ca aceste lucrări să le trimită Academiei Române pentru a concura la acordarea premiului „Horia Hulubei” pentru fizică şi am fost anunţată că l-am câştigat. Primul lucru a fost să-mi anunţ părinţii de la Bistriţa. Reacţia mamei a fost: „Draga mamei, mă bucur pentru voi că nu veţi mai avea probleme cu banii toată viaţa”. Ea nu ştia că acesta este doar un titlu onorific şi că premiul nu era nici o jumătate de leafă de cercetător (că aşa-i la noi).

În 1998 aţi devenit doctor în fizică...
La un an după Premiul Academiei, am susţinut şi teza de doctorat. În paralel cu pregătirea lucrării, am depus şi documentaţia pentru primul meu brevet de invenţie, care s-a acordat în anul următor.

Aveţi o activitate prodigioasă, reflectată într-o listă de lucrări știinţifice publicate în ţară și străinătate. Domeniul lor este foarte specializat și traducerea la nivelul comun este dificilă...
Lista de lucrări nu este foarte mare, sunt cercetători care au mult mai multe publicaţii, eu consider că nu numărul este important, ci nivelul calitativ şi importanţa cotaţiei internaţionale a revistelor care au acceptat publicarea. În general, am trimis spre publicare numai lucrări ce au avut la bază un brevet de invenţie sau un rezultat experimental deosebit. Eu nu am alergat niciodată după grade şi funcţii. Am considerat mereu că dacă dovedeşti valoarea, e suficient ca alţii să o aprecieze. La capitolul acesta am fost cam naivă, aşa-mi spun cei apropiaţi.

Aţi participat la un mare număr de reuniuni știnţifice internaţionale. Aveau prezenţele românești o individualitate, un specific, în concertul abordării unor teme?
Da, după 1989 am participat la destul de multe reuniuni internaţionale, la care am fost invitată după acceptarea lucrărilor ştiinţifice trimise. În ultimii 18 ani de cercetare, am fost membră în Comitetul Tehnic 45 al Comitetului Electrotehnic Internaţional (IEC), care se ocupa cu revizia şi elaborarea de standarde internaţionale în domeniul aparaturii nucleare. În această calitate de expert internaţional am participat la aproape toate reuniunile anuale ale IEC-TC45 şi la lucrările pe grupe de lucru (bianuale). Am spus la aproape toate, deoarece în unele perioade Institutul a spus că nu stăm prea bine cu banii şi nu mi-am putut susţine punctele de vedere referitoare la activitatea realizată. Am avut şi experienţe neplăcute: în Japonia mi s-a acceptat o prezentare la un simpozion internaţional de tritiu în fuziune şi fisiune nucleară, dar ştiu că nu mi-am putut susţine lucrarea deoarece Institutul nu a avut bani să-mi plătească cheltuielile de deplasare. Ar fi fost o mare onoare pentru mine, şi cred că şi pentru România, să prezint rezultatele experimentale de după teza de doctorat şi brevetul de invenţie cu metodă nouă de discriminare în câmpuri mixte de radiaţii. Am divagat puţin de la întrebare, dar am ţinut să punctez aceste aspecte. Atunci când ai ceva de spus în domeniul tău şi când cunoşti bine rezultatele pe plan mondial şi ştii bine limba oficială a manifestărilor respective, în general engleza, eşti apreciat de specialiştii în domeniu. Uneori aveam sentimentul că străinii te apreciază mai mult decât cei din ţară. Avem destul de multe rezultate notabile noi, romanii, dar cred că ne tragem în jos unii pe alţii aşa de bine, că nu mai ajungem să ieşim cu ele în lume. Abia în 2008 am reuşit să prezint două dintre invenţii la Salonul Internaţional de Inventică de la Hanovra şi Paris.

Sunteţi un om de știinţă poliglot. Cum aţi lucrat pentru însușirea limbilor străine, cum v-aţi motivat?
Nu am prea lucrat, poate am o înclinaţie sau uşurinţă nativă. Bunicul meu din partea mamei ştia vreo şapte limbi străine. Da, bine, mama m-a dat la şcoala germană la Bistriţa, la liceu, actualul „Liviu Rebreanu”, am învăţat franceză şi rusă, când am ajuns tânăr proiectant la ISPE Bucureşti se lucra la proiectul de centrală nucleară cu ruşii şi m-au trimis la un curs intensiv de limba rusă, apoi s-a „virat” pe centrala tip CANDU şi am început să învăţ singură, cu un Lingafon editat la Londra, ce avea o carte şi 14 plăci pe vinilin cu lecţii de pronunţie. De la vecinii din Bistriţa, familia Sebesteni, am prins ceva maghiară, în deplasări în Italia nu mi-a fost greu să prind şi ceva italiană, având aceeaşi bază latină pe care am învăţat-o doi sau trei ani în liceu.

Lumea particulelor subatomice este guvernată de un aparat fizico-matematic foarte greu pentru omul comun. Cum simte omul de știinţă acele dificile formule, cum îi vorbesc ele dintr-o lume imaginară, aproape poetică?
Aşa cum se întâmplă în aproape toate meseriile, studentul iese de pe băncile facultăţii cu un bagaj insuficient de cunoştinţe pentru locul de muncă ce-l aşteaptă. Depinde de fiecare dintre noi cum ne raportăm la domeniul în care am decis să ne desfăşurăm activitatea. Acum mai sunt şi acele masterate şi burse de doctorat, cred că este mai facil să te documentezi şi să te pregăteşti în domeniul pe care l-ai ales. Omul comun de care vorbiţi este sau nu as în ceea ce face. Dacă vrei să fii meseriaş bun în ceea ce faci, trebuie să te documentezi cu tot ceea ce e nou în domeniul tău, altfel îţi faci doar meseria la modul satisfăcător sau mediocru. De fiecare dintre noi depinde ce facem cu viaţa şi cu calităţile noastre. Fiecare dintre noi trebuie să cunoască formulele cu care are de a face în meseria lui.

Formalismul știinţific al modelelor atomice pare deosebit de complicat și rezervat numai unei elite excepţional dotate...
Aşa am crezut şi eu despre cei ce se ocupă de cercetări în fizica teoretică, fizica cuantică, în laseri sau în domeniul fuziunii nucleare. După ce m-am documentat şi am participat, din pură curiozitate ştiinţifică, la seminarii şi conferinţe în domeniul respectiv, am vizitat o serie de institute de cercetare din Anglia, Franţa, Germania, Japonia, SUA, mi-am dat seama că în fiecare domeniu de cercetare specialiştii sunt oameni normali ca noi, care au făcut o pasiune din munca lor şi sunt dedicaţi domeniului în care profesează. Părerea mea este că un bun profesionist este acela care are deschidere către domeniile conexe şi este de dorit să se studieze mai mult, încă din facultăţi, cercetarea interdisciplinară. Desigur, este mai greu să acoperi cunoştinţe din mai multe domenii de interfaţă, dar unii reuşesc.

 

Aprecierea dvs: - Media: 4.3 steluţe (6 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.
Close