Ţara mea

Omul animal și animalul cu însușiri umane

-A A +A

Omul animal și animalul cu însușiri umane
Cândva se spunea că nivelul de civilizație al unei societăți se poate vedea după poziția, după rolul pe care îl are femeia în cadrul respectivului grup uman. Judecata era mai veche, și, probabil, viza drepturile politice pe care le are femeia și poziția pe care o poate ocupa în ierarhia politico-socială. Cu vremea, lucrurile se schimbă și societățile umane pot fi judecate, mai încoace, după finisare și finisare, din perspectiva atitudinii pe care o au față de animale. Amintirea noastră a stocat faze ale istoriei în care omul era disprețuit și socotit doar o unealtă vie, un mijloc de divertisment. Ne amintim de luptele cu gladiatori din Imperiul Roman, unde prizonierii de război erau educați, antrenați, pentru a lupta în arenă și a distra, a produce emoții cetățenilor romani. Este de la sine înțeles că viața celor din arenă nu conta. În acele obiceiuri imperiale își are originea cel păstrat până astăzi: luptele cu tauri din arenă. S-a dezvoltat o întreagă teorie estetică despre poziția pe care o are matadorul, despre modul cum se mișcă, despre demnitatea lui de luptător în fața taurului incitat cu pânza roșie. Se spune că s-ar lupta de la egal la egal, că taurul și matadorul ar avea aceeași șansă, fapt absolut mincinos, deoarece omul se găsește în fruntea ierarhiei inteligenței de pe planetă, iar taurul, undeva fără poziție precizată. Animalul se folosește de instinct, de datele naturale, care, se vede, sunt incomparabil mai modeste decât posibilitățile umane exersate în antrenamente. Dacă șansele celor doi actanți din arenă ar fi egale, ar trebui ca numărul matadorilor care mor în arenă să fie egal cu numărul taurilor care pier, dar, aproape fără excepție, ultimii sunt victimele măreției umane, care își arată superioritatea față de ființa ce nu se poate apara. Se spune că după lovitura de grație care i se dă cu acea sabie, din ochii taurului curg lacrimi...
Nu o dată s-au văzut cazuri în care proprietarii își bat animalele, bunăoară bivolii, pentru că nu pot trage carul încărcat peste puterile lor, la fel caii, care-și rup picioarele încercând să ducă povara prea mare mai departe. În câteva cazuri, s-ar cuveni corecții pe spinarea proprietarilor, care nu au mintea să aprecieze puterea animalelor. Ele, necuvântătoarele, sunt fără apărare. După unii, să lovești un câine nu constituie o faptă reprobabilă. Legea există, și chiar dacă se aplică, așa cum se aplică, nu poate fi un lucrător al statului după fiecare insensibilă figură umană.
Și când ne gândim că Dumnezeu le-a făcut pentru a ne împodobi lumea, pentru ca noi să vedem şi în rândurile lor exemple de afecțiune care ne pot sluji de învățătură. Sunt puține animale care se omoară în interiorul speciei din care fac parte. Omul are o voluptate să-l supună și să-l domine pe un semen, să-i ia viața uneori, de fiecare dată argumentându-se. Este de neconceput că noi, oamenii, ne omorâm între noi, deși, după ieșirea din Rai, fiii lui Adam au pățit-o. La fel de grav este să maltratăm animalele, care de atâtea ori ne arată afecțiunea pe care nu o dobândim de la rudele apropiate și nici noi nu o oferim.
Un semen de-al nostru a fost prezentat la televizor bătându-și calul, aflat în vecinătatea morții. I-ar fi zdrobit picioarele ca să moară, pur și simplu. Incalificabil! Calul care l-a slujit, hrănit și l-a privit de atâtea ori cu „ochi de om”!

 

Aprecierea dvs: - Media: 4 steluţe (4 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.
Close