|

Un ardelean la New York

Să emigrez sau să nu emigrez?

-A A +A

Să emigrez sau să nu emigrez?
Asta este întrebarea le care a trebuit să răspund în 1995. Nu mi-am pus niciodată problema emigrării până în primavara lui 1994, când am ajuns pentru prima dată în Vest. Am avut o bursă de cercetare pentru trei luni la Universitatea Linkoeping din Suedia. În afară că am trăit un pic acolo, am vizitat Norvegia, Danemarca şi m-am oprit în Berlinul Germaniei unificate. În 1994, am înţeles rapid că există o diferenţă enormă între calitatea unei universităţi suedeze şi „Politehnica” din Timişoara, unde eram atunci asistent. Diferenţa nu era atât în înzestrarea materială (deşi era şi acolo), cât în nivelul de pregătire a profesorilor, dar mai ales în spiritul de profesionalism şi responsabilitate cu care lucrurile se făceau acolo. Doctoranzii lor lucrau la proiecte reale şi nu la probleme artificiale, cum făceam noi în Timişoara. De exemplu, un grup studia sistemele de control pentru avioanele Saab de vânătoare de generaţie următoare, iar alţii cercetau probleme legate de sistemele electronice de siguranţă ale noilor maşini Volvo. Grupul care m-a găzduit primea o parte din finanţarea sa de la compania Ericsson, pentru care studia optimizarea modulelor din reţelele digitale de comunicaţii. Dincolo de jargonul tehnic, era evident că temele lor erau adevărate şi moderne, pe când noi, la Timişoara, ne spărgeam capul cu probleme inventate de noi, cream soluţii de care nimeni nu avea nevoie. Odată cu industria socialistă, au dispărut şi proiectele de cercetare ancorate în economia reală, fără ca ele să mai reapară vreodată, nici măcar în ziua de astăzi. Apoi, am înţeles că există nu doar o diferenţă enormă între universităţile tehnice suedeze şi cele româneşti, dar există şi o diferenţă semnificativă între cele din SUA şi cele europene. S-a pus la un moment dat problema fabricării circuitelor integrate (cipuri) pe care le proiectaserăm pentru Ericsson. Suedezii de la universitate s-au panicat puţin, deoarece calea ce trebuia urmată era destul de greoaie: fabricarea se făcea undeva prin Spania, în cadrul unei cooperări parcă EuroChip şi aşa mai departe. În schimb, în SUA, pe vremea aceea, fiecărui student ce urma cursul de circuite integrate digitale i se fabrica cipul gratis. Trimiteai proiectul prin internet şi peste două-trei luni primeai cipul fizic, adică procesorul făcut cu mânuţa ta.
În 1995, dilema mea devenise următoarea: dacă rămân în România, nu are nici un sens să-mi mai bat capul cu cariera academică, pentru că diferenţa enormă între universităţi era imposibil de recuperat într-o viaţă de om. Atâta timp cât continuam să fiu un „apendice” al suedezilor, era cât de cât în regulă, mai primeam şi eu o gură de aer. Dar cât oare mai puteam rămâne un „apendice”? Mai erau şi alte mărunţişuri care mă pisau: toate posesiunile mele materiale încăpeau în două geamantane sau, pe româneşte, eram sărac lipit pământului; din salariul meu de asistent universitar pe un an am reuşit să economisesc cât să-mi cumpăr un robot de bucătărie, că de cuptor cu microunde nu mi-au ajuns; Adrian Năstase ne îndemnase să-i numărăm ouăle; iar Basescu, pe atunci ministr al Transporturilor, tocmai începuse să sară tot mai vicios la beregata lui Ciorbea, prim-ministrul de atunci. Circul politic şi social părea fără sfârşit.
Alternativa mea şi a soţiei era să aplicăm pentru programele doctorale americane, şi dacă eram suficient de norocoşi să fim acceptaţi, am fi putut trăi pe viu experienţa studiului într-o universitate din SUA. Uitându-mă acum în urmă, decizia de a pleca la studii în America a fost una dintre cele mai înţelepte decizii pe care le-am luat vreodată: experienţa într-o universitate americană este unică; am avut profesori şi colegi din toată lumea; am învăţat că există ceva numit mentorship – adică o atitudine colegială şi binevoitoare a îndrumătorului faţă de studentul său; că nu contează atât şmecheriile/găselniţele intelectuale (aşa cum eram obişnuit din ţară), cât utilitatea şi calitatea rezultatelor; că munca în echipă este infinit mai valoroasă decât vedetele şi primadonele; că în general trebuie să fim optimişti, creativi şi respectuoşi; că polemica şi cearta nu ne vor rezolva problema, cel puţin nu o problemă inginerească. Am terminat studiile doctorale în 2000, soţia în 2001, şi ambii ne-am găsit repede joburile pe care le visam, interesante şi foarte stimulante.
Experienţa mea de emigrant a început abia după ce mi-am terminat studiile şi am început să lucrez. Cât eşti student, trăieşti într-un mediu artificial, rupt de restul lumii: eşti în campus toată ziua, primeşti bursă regulat, nu te dă nimeni afară (dacă nu faci prostii), ai asigurare medicală asigurată, ai colegi şi prieteni, ai unde să ceri sprijin la nevoie. După absolvire, am trecut prin câteva etape emoţionale care, am descoperit ulterior, se suprapun bine peste fazele prin care trecem atunci când pierdem ceva sau pe cineva drag şi apropiat. Când emigrezi, te separi de familie, de prietenii vechi, de cunoştinţe, de locurile cu care eşti obişnuit. Pe undeva îţi pierzi identitatea. Lucrurile cu care ai crescut şi care îţi aduceau bucurie fie nu le poţi avea, fie nu înseamnă nimic în noul loc. Practic, trebuie să te reinventezi de la zero, să te reconstruiesti cu prieteni noi, idei noi, simţăminte noi, bucurii noi. În acest process, vrând-nevrând, ajungi să te separi de cei rămaşi în ţară, pentru că lucrurile noi, care ajung să însemne ceva pentru tine, înseamnă mai nimic pentru ei şi viceversa. Ori prăpastia asta emoţională este dureroasă.
Revenind la etapele emoţionale prin care am trecut, prima a fost una de exuberanţă şi exaltare nelimitată. Aveam job într-o universitate americană - visul meu, doctoranzii mei, primeam salariu adevărat. Peste noapte, am putut să-mi cumpăr o maşina nouă şi faină, să-mi iau câte şi ce haine am vrut, să mănânc la restaurant în fiecare seară (dacă aş fi vrut asta), să mergem în concediu în Hawaii, să-mi permit toate „trufandalele” după care salivasem în Timişoara. Exuberanţei mele i s-a suprapus şi admiraţia celor din ţară – doar fiecare dintre noi suntem puţin orgolioşi, oare pe cine nu măgulesc atenţia şi laudele? Faza aceasta emoţională se numeşte în psihologie amăgire, pentru că vezi doar partea convenabilă a realităţii.
Cam după trei-patru ani am început încet, încet să ne obişnuim cu noul standard de viaţă. Nu mai era o chestie chiar aşa de grozavă să conduci o maşină faină, la fel cum devenise obişnuinţă să mergem la magazine şi să ne cumpărăm orice. După ce ne-am cumpărat casă, ne-am dat dintr-odată seama că deşi câştigam foarte mulţi bani, atinseserăm practic limita la ceea ce puteam face cu ei: ce există dincolo de casă, maşini, vacanţe şi orice lucru imaginabil din magazine? Nu exista nimic. Adevărul este că te obişnuieşti cu totul, inclusiv cu a avea tot ce îţi trece prin cap (bineînţeles, în limitele normalului, nu extravaganţe gen iaht sau avion personal). În plus, admiraţia celor de acasă începuse să se cam tempereze şi să dispară: eu cu ale mele, ei cu ale lor. Sau cum zice vorba din popor: „Ochii care nu se văd, se uită”. Psihologii o numesc etapa izolării, pentru că începi să te sepări de locul de unde ai plecat.
Şi acum urmează faza cea mai controversată şi care, cred eu, este întotdeauna cea exprimată în mesajele virale ale celor cărora le este greaţă, scârbă, oroare de ţară şi de oamenii ei, cărora le pute locul în care s-au născut şi pentru care noua ţară este Paradisul. Faza aceasta se numeşte în psihologie etapa de mânie, este momentul în care înţelegi că eşti pe cale să pierzi pentru totdeauna ceva foarte drag. Şi pentru că nu poţi accepta pierderea, încerci să amplifici problemele din vechea ţară şi să le ignori pe cele din noua patrie. După ce noul standard material devine obişnuinţă, începe să te deranjeze ceea ce înainte era mascat: că nu vorbeşti noua limbă chiar aşa de fluent precum nativii oricât te-ai chinui, că nu înţelegi destule din obiceiurile lor, că nu ştii chiar aşa de bine cum le funcţionează şcolile şi ce sfaturi să le dai copiilor tăi pentru a avea succes în viaţă, că copiii îţi cresc fără să înţeleagă prea bine cine le sunt bunicii, verişorii, unchii, că, dacă Doamne fereste te îmbolnăveşti, eşti în plop. Singura reacţie disponibilă la anxietatea asta este să-ţi spui cu convingere că ţara de unde ai plecat este rea, prin urmare decizia ta de a o părăsi a fost una bună. Oricum, raţionamentul ăsta – pe undeva de înţeles – nu rezolvă durerea separării.
Lucrurile însă nu se termină aici. Încet, încet îţi formezi prieteni noi, iar prietenii foarte buni devin un substituit de familie: fraţi, surori, verişori. De exemplu, un prieten foarte bun l-a îndemnat pe băiatul cel mare să-i spună „uncle Vince”, iar casă noastră era întotdeauna deschisă pentru el, la orice oră. Comunitatea în care trăieşti începe să te înţeleagă la rândul ei şi să te accepte: lumea dă mâna cu tine, te opreşte la o vorbă, ţi se fac mici surprize, primeşti felicitări de ziua ta, îţi găseşti trotuarul din faţa casei curăţat de zăpadă, devii invitat obişnuit la grătarele de sărbători, pe scurt: simţi că aparţii noii patrii, că însemni ceva pentru cei de acolo. Este momentul pe care psihologii îl numesc acceptare. Acum dispare şi supărarea (dacă ai avut-o) faţă de ţara ta de origine şi de oamenii ei. Începi să înţelegi că nu există motiv să-ţi fie ruşine sau scârbă de ea, că oamenii nu sunt mai răi decât alţii, doar că au alte probleme şi necazuri. Oamenii sunt aceiaşi peste tot.
Faza emoţională prin care trec acum este, cred, cea post-acceptare. Deşi port mereu în suflet o dragoste pentru locurile unde m-am născut şi pentru oamenii de acolo, port în acelasi timp în suflet o dragoste şi o recunoştinţă adâncă pentru noua mea patrie şi oamenii ei. Mi-ar plăcea dacă ar exista avioane ultrarapide care să mă ducă oricând în două ore la Hunedoara pentru un weekend scurt. În acelaşi timp, încerc să gasesc modalităţi să-mi menţin legătura cu ţara şi să dau puţin înapoi din ceea ce am primit de la ea. Astfel, de-a lungul anilor am predat un curs de master la vechiul meu departament în Timişoara, am ajutat la îndrumarea unei doctorande de acolo, am găzduit aici pentru două săptămâni trei doctoranzi din Timişoara, am donat două laptopuri unei şcoli elementare din vârf de munte, am donat doi roboţei Lego liceului meu de mate-fizică din Hunedoara, am dat un premiu la semi-maratonul Festivalului Virşlilor din Hunedoara (pentru că alergatul este un hobby). Şi, bineînţeles, încerc să păstrez legătura cu ţara şi prin cele două articole săptămânale din „Mesagerul de Bistriţa-Năsăud”. De fapt, mi-am propus ca pagina săptămânală de tehnologie să o extind cu mai multe detalii, poate la patru pagini, şi când se adună 200 de pagini să le public ca o carte pentru tinerii pasionaţi de inginerie. Căci, dacă lipseşte ceva în România, sunt cărţile în româneşte despre tehnologiile moderne. Tinerii din ţară ştiu mult prea puţin despre ce se întâmplă în lume. Bîneînţeles, mi-ar plăcea să scriu articole de ziar şi pentru hunedorenii mei, dar, ca să parafrazez un cunoscut proverb, „nimeni nu este profet în oraşul său”.
În final, ca să răspund întrebării din titlu, opţiunea de a emigra este una personală. Nu există răspuns corect şi răspuns greşit.
Şi cu asta, am ajuns la sfârşitul gândului meu. Un weekend plăcut şi ne auzim săptămâna viitoare.

Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 3.8 steluţe (4 voturi)

Comentarii

imaginea utilizatorului Vizitator

Emigrează oriunde.

imaginea utilizatorului Nasaudean

Da, daca v-ati platit taxele si costurile de scolarizare si a-ti facut studiile si calificarile pe banii dumneavoastra , DUCETI-VA INVATINDU-VA si presteatzi plusvaloare pentru cine vreti, dar daca ati facut acest lucru pe banii nostri publici, efectiv statul roman ( asta prost ) n-ar mai trebui sa va dea diplomele de scolarizare si de calificare, decat numai dupa ce va achitati de aceste costuri prin munca prestata cel putin 10 ani de zile obligatoriu catre aceasta tzara si pana ce va platiti aceste costuri , sa fiti utili romanilor , nu altora .
Nu mi se pare firesc si normal si nici moral, ca statul sa va scolarizeze pe toti, sa va califice in felurite meserii, gratis ( adica pe banii nostri publici ) si sa va dea diplomele de care aveti nevoie, sa plecati din tzara haihui si aiurea unde doriti, iar noi, aici "acasa" sa ducem lipsa de personal si de oameni bine calificati, ca nu va convine voua si ca n-aveti voi " salarii europene " !
Altceva este insa atunci cand toate scolile pe care le urmati, sa le faceti pe banii d.voastra si nu pe banii publici ai acestui stat ( prost ) si dupa ce obtineti diplomele si calificarile necesare, sa va duceti unde si-a dus "mutu roata si surdu carutza "...

imaginea utilizatorului Vizitator

Citeva corectari sint necesare pentru bistritenii mei.

Peste noapte, am putut să-mi cumpăr o maşina nouă şi faină
-masina cu plata lunara, imprumut din banca.

Să mănânc la restaurant în fiecare seară (dacă aş fi vrut asta)
- fast food, MCDONALD sau Harveys...restaurantele non fastsfood sint foarte scumpe (risipa de bani).

După ce ne-am cumpărat casă...
-Mortgage...Banca iti da bani imprumut pe 30 de ani cu plata lunara.

Concluzia este ca nu ai nici casa nici masina, pina nu le platesti integral.

Salariile in occident sint umane.
In Romania si astazi salariile sint tinute mici... FMI si alte "Organizatii" impun acest lucru.
Lucrurile se vor schimba cu emanciparea oamenilor.

Overall very good written article. (9.9 from 10)

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.
Close