|

Un ardelean la New York

Fascinaţia mea obsedantă pentru civismul politicos

-A A +A

Fascinaţia mea obsedantă pentru civismul politicos
 Când vii din Europa de Est eşti obişnuit cu modul piramidal de luare a deciziilor: puţinii din vârf hotărăsc pentru mulţii de jos. Iar dacă cei de jos nu sunt de acord, le pui piciorul pe gât. Îi pedepseşti (dacă poţi). Îi umileşti. Le spui că sunt proşti şi needucaţi. Modul piramidal este atât de înrădăcinat în mintea noastră, încât până şi la căsătorie obiceiul mireselor din sudul ţării este să-şi calce soţul pe picior, pentru că aşa îl vor avea toată viaţa „sub papuc” (doar asta este expresia fericirii: să ţii pe cineva sub papuc...). Am observat asta nu doar la noi, ci şi la ruşi, sârbi, ucrainieni, greci, turci, de aceea zic Europa de Est.

 De aceea, noi, esticii, nu suntem prea obişnuiţi să lucrăm într-o echipă de indivizi cu păreri egale, de fapt, felul nostru de a aprecia răsplăteşte doar liderul, fără a-i evidenţia şi pe cei care „au cărat mingile” pentru lider. La fel, nu prea ştim să lucrăm în situaţiile de subordonare, pentru că suntem intimidaţi de cei mai mari în rang ca noi. În plus, avem dificultăţi în situaţiile în care participanţii exprimă puncte de vedere diferite. Rapid, avem impresia că nu suntem respectaţi, că suntem săpaţi, că ni se vrea răul, că suntem umiliţi, că ni se dau lecţii.

 Pot găsi o mulţime de exemple ca să-mi argumentez afirmaţiile. Fără să mă duc mai departe decât la propria-mi experienţă, norocul a făcut ca într-unul dintre proiectele de cercetare să fi fost în aceeaşi echipă cu soţia mea. Deşi suntem căsătoriţi de peste douăzeci de ani, avem doi băieţi şi am realizat multe lucruri minunate împreună, când vine vorba de meserie, nu putem lucra împreună – nu putem, pur şi simplu. Aşa că, deşi locuim în aceeaşi casă, aflu abia la videoconferinţele comune cu restul participanţilor despre lucrurile pe care ea le face, la fel cum şi ea află tot atunci despre „mărunţişurile” mele. Cam la fel s-a întâmplat şi în facultate, când pentru un proiect am lucrat cu băiatul care a absolvit facultatea al doilea, imediat după mine. Amândoi am crezut că împreună vom face un proiect minunat. În realitate, începând cu a doua săptămână, fiecare ne-am văzut de ideile noastre, nu am putut să ne punem de acord cu nimic şi la sfârşit am predat două proiecte diferite. Există şi un proverb: Două săbii nu intră-n aceeaşi teacă.

 În general, pot spune că sunt rare grupurile de colaboratori români, tendinţa fiind de a se evita unii pe alţii. Şcoala şi viaţa ne-au învăţat – pe toţi - şi încă ne învaţă să fim individualişti, ambiţioşi şi, deci, egoişti şi rigizi. Până şi în politică, teoretic o platformă a diversităţii de opinii, pretenţiile şefimii sunt ca nimeni să nu se abată de la linia partidului, stabilită central (de cine oare?) tot de şefime. Vorba aceea, „unitatea de monolit în jurul liderului”. Este varianta dâmboviţeană a filosofiei unui partid, pentru că aici (mă refer la SUA) nu am auzit vreodată ca un partid să fie altceva decât o echipă foarte mare, în care fiecare participă cu idei şi, mai ales, în care nimeni nu este obligat să se supună sistemului piramidal decis de la centru (vezi activitatea senatorului republican McCain, care s-a opus sistematic nu doar preşedintelui Trump, ci mai tuturor preşedinţilor republicani, de unde şi porecla sa de „maverick”, adică noncomformist).

 Când am venit în SUA, am înţeles rapid, încă din şcoala doctorală, că lumea nu are nevoie de primadone, de vedete, ci de persoane care să poată colabora una cu alta, fără să se calce pe bătături. De fapt, aceasta este şi definiţia leader-ului: cineva care poate să scoată ce este mai bun dintr-o echipă şi din membrii săi. Nimeni nu este interesat de persoanele „puternice”, care le spun altora ce să facă.

 Pentru că în ţară nu mai văzusem vreodată aşa ceva, am fost imediat fascinat (şi apoi de-a dreptul obsedat) de felul american de a lucra în echipă, inclusiv în activităţile de auto-conducere civică, că vorbim de structuri administrative locale, de asociaţii profesionale, de şcoli şi chiar de biserici – pentru că şi acolo deciziile privind activităţile şi cheltuirea banilor unei parohii sunt ale reprezentanţilor aleşi de enoriaşi (şi nu ale părintelui, care este, în fond, angajatul enoriaşilor). Acum particip la patru astfel de comitete de auto-conducere, unele profesionale, altele obşteşti. Nu primesc bani. Particip pentru că simt că este datoria mea civică, pentru că mi-o cere bunul-simţ, deoarece văd că fiecare în jurul meu contribuie cu ceva. În plus, consider că activităţile administrate de aceste comitete sunt importane şi sunt despre lucruri la care mă pricep. Uneori, în timpul şedinţelor pur şi simplu mă las dus de atmosferă: îmi ţin gura şi ascult felul camaraderesc în care lumea îşi discută ideile, despică firul în patru, dar fără faulturi, fără insinuări răutăcioase şi, desigur, fără primadone (deşi fiecare grup are o structură clară de conducere). Atunci simt că fac parte dintr-o echipă bine închegată, ce-şi vede de treabă cu seriozitate.

 Deşi fiecare comitet la care particip se ocupă de altceva, am observat că ele funcţionează cam după aceleaşi reguli simple:

 1) misiunea, modul de funcţionare şi responsabilităţile comitetului sunt clar stabilite şi redactate într-o broşurică accesibilă tuturor,

 2) există confidenţialitatea discuţiilor, dar se întocmesc procese verbale verificate şi aprobate de fiecare şi apoi arhivate,

 3) deciziile se iau prin vot la vedere,

 4) fiecare participant are responsabilitatea şi mândria propriilor opinii (dar oamenii evită să vorbească despre lucrurile la care nu se pricep, pentru că astfel s-ar face de râs),

 5) toate posibilele conflicte de interes personal cu misiunea grupului trebuie declarate şi, bineînţeles,

 6) lumea trebuie să ştie şi să vrea să lucreze în echipă, mai ales să respecte lucruri mărunte: să fie politicoşi în absolut orice situaţie, să asculte şi să ia în consideraţie opiniile fiecăruia, să nu participe la bisericuţe şi alte mici grupuri de interese.

 Regulile astea nu sunt piatra filozofală, sunt doar lucruri de bun-simţ adăugate dorinţei fiecăruia de a face un lucru de calitate.

 Un defect al meu la început a fost că încercam cu orice preţ să-mi impun punctul de vedere, folosindu-mă de toate argumentele care îmi veneau în minte şi fără să încerc prea mult să înţeleg alternativele oferite de ceilalţi. Defectul acesta îl văd şi acum foarte frecvent în ţară, paradoxal, prezentat ca fiind o mare virtute, ca o expresie a faptului că cineva gândeşte, pentru că este mereu contra. Rezultatul nefericit însă este că avem câţi oameni, atâtea păreri, încât sunt greu de găsit doi care să se pună de acord. Ori asta se numeşte haos, nu raţiune. Am învăţat în timp să-mi prezint punctul de vedere cât mai argumentat, să clarific neclarităţile şi dubiile, după care să tac şi să-i las pe următorii să vorbească. La fel, tac atunci când nu mă pricep, pentru că dacă nu este ruşinos să greşeşti, îţi pierzi credibilitatea (şi nu o recapeţi uşor) când insişti că cunoşti ceva, pentru ca apoi să reiasă clar că baţi câmpii. În plus, am învăţat că nu trebuie să am întotdeauna dreptate şi că trebuie să admit când greşesc.

 Am participat de-a lungul anilor şi la cateva comitete de auto-conducere din ţară, începând cu comitetul de la scara din bloc şi până la comisii naţionale anunţate în Monitorul Oficial. Comparate cu felul cum funcţionează comitetele americane, le găsesc celor româneşti aceleaşi defecte:

 1) întotdeauna a existat un conflict de interese între unii participanţi şi misiunea comitetului (astfel că, în timp, comitetul şi-a pierdut imparţialitatea şi credibilitatea),

 2) activitatea în comitet era deseori plătită (motiv pentru care destui participau nu din spirit civic, ci pentru bani),

 3) s-au creat rapid bisericuţe şi găşti de influenţă (astfel că s-a produs suspiciune privind intenţiile unuia sau altuia),

 4) s-a practicat deseori un discurs agresiv şi arogant, transformat rapid în polemică inutilă, la limita bădărăniei (de unde şi atmosfera încărcată, stresantă din comitet).

 Pentru mine, rezultatul a fost că mi-am dat întotdeauna demisia cu prima ocazie, pentru că nu am văzut nici un merit în a-mi pierde timpul şi nervii în zadar în mocirla polemicii absurde.

 Nu cred că trebuie învinovăţită lumea pentru lipsa unui spirit civic mai puternic. Oamenii simt că sunt duşi de nas, minţiţi în faţă, că se profită de ei, că se luptă cu morile de vânt. De aceea, în opinia mea, singura soluţie este ca oamenii să se asocieze doar cu persoanele pe care le cunosc bine şi în care au încredere, ca apoi să participe împreună la acţiuni în care cred cu atâta tărie încât să fie dispuşi să le facă pe gratis.

 Şi cu asta, am ajuns la sfârşitul gândului meu. Un weekend plăcut şi ne auzim săptămâna viitoare.

 Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 4.5 steluţe (4 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close