Invitație la lectură

„Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”, roman de Karl Ove Knausgård

-A A +A

„Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”, roman de Karl Ove Knausgård
„Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”, a norvegianului Karl Ove Knausgård, este a treia parte din saga de șase volume, însumând toate peste 3.500 de pagini scrise și publicate între 2009 și 2011, roman autobiografic cu titlul unic „Lupta mea” (Min Kamp).
Primul volum, „Cartea întâi: Moartea unui tată”, volum conceput în două părți, intră în viața de matur a lui Karl Ove. Este căsătorit cu Linda. Au copii. Se străduiește să fie un părinte responsabil. Se zbate să împartă viața de familie cu scrisul. Se zbate să fie un părinte diametral opus decât a fost tatăl său, un apreciat profesor și pedagog, însă în familie, un educator ratat. Copiii lui Knausgård nu aveau voie să-i greșească cu nimic. Pentru orice greșeală săvârșită, chiar pentru vreun copilăresc comportament, ei trebuie să suporte întotdeauna urecheli dureroase și să rostească promisiuni de imediată îndreptare. Partea a doua a romanului descrie, după divorțul tatălui, cum acesta, dintr-un bun și apreciat pedagog, din ceea ce arăta să fi fost un părinte dominat de accese de mânie imprevizibile, treptat se deșiră, se dedă alcoolului, e iremediabil pierdut. Este partea de roman cutremurătoare, tragică, scrisă cu un efort greu de imaginat, el fiind autorul și fiul, forțând să redea cu fidelitate „povestea” unui pater care se sinucide cu voia lui, ajuns o biată ființă, pierdut de societate. Moartea tatălui este descrisă la începutul romanului în câteva cuvinte grave: „Pentru inimă, viața e simplă: bate atâta timp cât poate. Apoi se oprește”.
Volumul al doilea, „Cartea a doua: Un bărbat îndrăgostit”, este romanul exemplar al tinerei familii Knausgård. E scris pe etape, despre sentimentul iubirii. Iubirea pe când încă era un puști drăguț, iubirea în vremea adolescenței, în vremea studenției; despre sentimentul de iubire al maturului, tată și scriitor-narator veșnic îndrăgostit, dar răpit de familie și sedus de creația în scris, scrisul, adevărata viață a lui Karl Ove... Înfruntând orice risc, scrie sincer, fără să se menajeze, în vreme ce copiii, Vanya, Heidi și John, și soția Linda îl acaparează cu magiile lor cărora greu le rezistă. Romanul este, așa cum apreciază critica, o capodoperă.
Volumul al treilea, „Lupta mea. Cartea a treia: Insula copilăriei”, a apărut în 2016, la Editura Litera, București – traducere din limba norvegiană de Roxana-Ema Dreve.
Karl Ove se regăsește în ipostaza copilului, a cărui existență nu reușește să o înțeleagă, deși ar dori, să o descifreze în afara dictaturii paterne. Karl Ove își reconstituie copilăria după fotografii. Până la vârsta de șase ani nu are nici o amintire. După mărturiile autorului - fiindcă mărturii cu mâna pe inimă sunt – copilăria lui până la adolescență a fost un lung șir de chinuri sub teroarea tatălui. Pentru Ove, tatăl a fost o obsesie și a rămas obsesie, până a ajuns la rându-i părinte, crescând trei copii pe care-i avea cu Linda. Îi era frică permanent de tatăl său, tremura doar la gândul prezenței lui într-o preajmă abia bănuită. Karl Ove este copilul sensibil care are un frate, Yngve, mai mare cu doi ani, crescut în vitregiile vulgare ale aceluiași tată. Mama lor trăia și pătimea tăcută, de aceea mai tot timpul era ființa mereu absentă când soțul ei era prezent. Rareori își arăta lumina față de copii, pe care, de fapt, îi iubea enorm. O împiedica teama de propriul soț. Abia mai târziu, după divorțul provocat de soțul Knausgård, va simți descătușarea, va redeveni ceea ce a fost, o femeie agreabilă, despre care Karl Ove târziu a aflat că încă de tânără scrisese versuri și continuase să scrie pe ascuns, când era plecată la serviciu sau în lunile când urma cursurile unei facultăți de specialitate. Mama era asistentă medicală la un sanatoriu de boli mintale din Kokkeplassen.
„Insula copilăriei” este romanul fricii infantile, ca frica de întuneric, o frică ce l-a maturizat pe narator, răbdând suferințele cu stoicism. Mamei nu îndrăznea să i se confeseze probabil de rușinea că îi era dat să îndure un regim familial cazon. La școală îi era frică de colegii din clasele mari, îi era frică să nu-i fie respinsă pritenia de o colegă ori alta. Profesorilor nu le purtase frică până în ziua în care tatăl său a aflat că elevul Karl Ove, harnic elev, vorbea cu profesorul de limba franceză în doi peri, bombănea în timpul orei și îi deranja pe colegi. Încă de pe băncile liceului Ove începuse să scrie proză și teatru, și articole muzicale, despre formații și interpreți, având contractată o colaborare la o publicație locală. Iubea la nebunie muzica ușoară și fotbalul.
Iubea fetele cu o naivitate ce vârsta i-o dădea. Cu unii colegi, dar mai cu seamă cu prietenul Geir Gulliken, dialogurile se învârteau doar în jurul fetelor pe care le plăceau, care nu întotdeauna îi plăceau și ele pe ei. În astfel de cazuri, decepțiile apăreau catastrofale în fragilitatea spiritului lor.
Dar zilele treceau și Karl Ove se maturiza. Însă frica de tatăl său îl sufoca, din care pricină deseori izbucnea în plâns, așa, fără nici un motiv. Suferința era mai mare atunci când tatăl său îl certa și-i spunea că are apucături de fată. Sau, tot tatăl: „Din tine n-o să se facă om niciodată!”. A plâns în hohote când mama (fără să-și dea seama) îi cumpărase o cască de înot (începuse cursuri de înot), iar casca era cu floricele. „Asta-i cască pentru fete. Nu mă duc cu ea!”. „Ba ai să te duci, dacă-ți spun!”, se răsti tata. Și nu a avut încotro, deoarece tatăl său era profesor la aceeași școală, Școala Gimnazială din Tromoya, pe o insulă, unde nu de multă vreme se și mutaseră într-o casă nouă, sub o pădure. A doua zi, la școală, bășcălia colegilor vizavi de casca de înot a fost fără margini. A plâns în hohote ore întregi, ascuns prin curtea școlii. Karl Ove se destăinuie: „Numai gândul la tata, faptul că exista îmi răspândea o frică paralizantă în tot corpul”.
Interdicțiile impuse de tatăl său, acasă, la școală, pe stradă, în vizite la colegi aflându-se, erau nenumărate, unele chiar absurde. Să nu alerge prin grădina de legume, chiar urmărind cărăruile, nici prin casă. Fratele său, la fel. La televizor aveau voie numai dacă erau părinții acasă și cu permisiunea lor. Nu le era îngăduit să întârzie la masă. Nu aveau voie să aprindă aragazul. În baie aveau voie doar câteva minute și multe altele de același fel.
Se pregătea de culcare în camera sa, după reluarea lecturii biografiei lui Marie Curie. Se simțea fericit. „...brusc, cineva a prins lumina. Era tata”, scrie Karl Ove Knausgård.
„ ̶ Câte mere ai mâncat azi?
̶ Unul.
̶ Ești sigur? Bunica a spus că ți-a dat și ea unul.
̶ Serios!
̶ Și ai mai primit unul și după-amiază”...
A doua zi, după cină, în bucătărie:
„ ̶ Stai jos! a spus el. O să-ți dau un măr.
̶ Mulțumesc.
Mi-a întins mărul.
̶ Stai și mânâncă-l aici!
(...) După ce l-am terminat, mi-a mai dat unul.
̶ Uite încă unul! a spus.
̶ Mulțumesc, dar am voie doar unul pe zi.
̶ Ieri ai mâncat două, nu-i așa?
Am dat din cap că da, am luat mărul și l-am mâncat”.
„Povestea” cu mărul a continuat așa până la al patrulea măr. Lui Ove i se făcuse rău, fugi la baie și vomă. Dar tatălui său nu i-a apăsat.
De o astfel de copilărie Karl Ove scapă doar după absolvirea liceului. După care pleacă profesor suplinitor, departe, undeva în nordul Norvegiei.
Despre ce a urmat citim în „Lupta mea. Cartea a patra: Dansând în întuneric”, apărut la Editura Litera în 2017.

 

Votează acum!

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close