|

Un ardelean la New York

La sfârşit de monarhie

-A A +A

La sfârşit de monarhie
 Întotdeauna mi-a plăcut regele ca om, aşa cum îl ştiam de pe timbre şi din pozele Magazinului istoric - tânăr, chipeş, subţire şi înalt, zâmbitor, uneori cu ochelari de soare, în uniforma cu epoleţi plină de decoraţii, lângă maşini scumpe şi motociclete. Un bărbat frumos şi elegant al anilor 40. Un Great Gatsby de pe Dâmboviţa. După Revoluţie şi după ce Ion Iliescu şi PDSR-ul l-au lăsat să vină în ţară, a creat impresia unui bărbat binecrescut, politicos şi modest. A fost familist convins şi a avut o viaţă lungă şi fericită alături de regina Ana şi fiicele sale. Regele Mihai a fost un om deosebit, un om minunat.

 Din unghiul istoriei însă, viaţa sa a fost extrem de frământată şi de tragică. Mereu cineva s-a folosit de el: întâi a fost tatăl său, Carol al II-lea, când în 1930 regele Mihai a trebuit să abdice încât Carol II să urce pe tron, apoi mama lui, care l-a implicat în certurile ei cu Carol şi pentru ca să-şi exercite influenţa, apoi legionarii, care l-au afişat la manifestaţiile lor (în poze apare salutând cu braţul ridicat, alături de Horia Sima), apoi mareşalul Antonescu, apoi sovieticii, când au instaurat guvernul Groza. În final, aliaţii englezi i-au întors spatele lăsând România în tabăra estică, cei din Casa de Hohenzollern l-au dat afară din familia lor nobiliară, iar sovieticii l-au forţat să abdice şi să părăsească ţara atunci când n-au mai avut nevoie de el. Dureros. Nu pot uita nici pozele cu imensele coloane de prizonieri români târându-se pe câmpurile îngheţate ale Stalingradului, oameni simpli, trimişi să lupte nepregătiţi şi prost echipaţi la mii de kilometri dincolo de graniţele ţării. Bineînţeles, nu a fost decizia regelui să ne întovărăşim cu Germania nazistă, totuşi, s-a întâmplat în timpul domniei sale (la fel cum Mussolini şi-a făcut de cap în timpul domniei regelui Victor Emmanuel, alt rege care şi-a pierdut tronul la finalul războiului). După ce a părăsit ţara, a urmat o perioadă de uitare, întreruptă rar de mesajele sale de la Radio Europa Liberă.

 După '90, a urmat runda a doua de „folosire”: politicieni ca Iliescu şi Constantinescu, partidele istorice PNŢCD şi PNL (în realitate mustind de foşti colaboratori ai Securităţii) şi cine s-a mai găsit au încercat să se asocieze cu popularitatea sa. S-au folosit fără milă de imaginea şi respectul regelui, trecut de 90 de ani, care oricum nu a fost niciodată bine echipat să lupte cu agresivitatea şi pragmatismul parveniţilor post-Revoluţie. Mi-aş fi dorit să fi existat cineva care să fi intervenit pentru a-l proteja de lăcomia şi ridicolul aşa-zişilor monarhişti de ocazie.

 Povestea regelui Mihai este asemănătoare cu cea a altor regi şi împăraţi, pătrunşi de importanţa şi nobleţea misiunii lor pe Pământ, dar în acelaşi timp depăşiţi de torentul istoriei şi al vieţii.

 Primul care-mi vine în minte este Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, care a fost înscăunat la o vârstă fragedă, dar din umbră au domnit bunica sa şi apoi politicienii, până când a fost debarcat la proclamarea Republicii. Când a început războiul, Pu Yi s-a lăsat folosit de japonezi, care cuceriseră China, în speranţa că va reuşi să-i tragă pe sfoară şi să-şi recâştige tronul. Când Japonia a capitulat şi imperiul său de carton s-a dezmembrat, Pu Yi a fost capturat de comunişti şi apoi reeducat într-un lagăr de muncă.

 La fel, povestea regelui Mihai mi se pare asemănătoare până la un punct cu cea a ultimului ţar al Rusiei, Nicolae al II-lea. Precum regele Mihai, ţarul Nicolae a fost un bărbat tânăr, chipeş, elegant, în uniforme sclipitoare, mereu înconjurat de bogăţie şi splendoare. A trăit fericit înconjurat de o familie numeroasă şi iubitoare. Nicolae nu a fost, de fapt, niciodată la cârma imperiului său; mereu au existat păpuşarii din umbră. Când, în sfârşit, a preluat personal conducerea armatei ce lupta în Primul Război Mondial, a urmat un şir nesfârşit de înfrângeri dureroase, cu enorm de mulţi soldaţi morţi, foamete şi prăbuşirea monarhiei.

 În fine, ultimul exemplu ce îmi vine în minte este Ludovic al XVI-lea al Franţei: bonom, om cu inimă de aur, familist convins şi pasionat de mecanisme (lacăte), la fel ca regele Mihai, care era interesat de motoare. Însă Ludovic nu a înţeles imensul proces de transformare prin care trecea regatul său în timpul Revoluţiei Franceze, notorie fiind însemnarea din jurnalul său în ziua în care a căzut Bastilia şi prin care spune doar „Rien” (nimic, n.red.). Când a încercat să acţioneze, a fost prea târziu pentru el şi monarhia franceză. Totul se terminase deja. Oameni diferiţi, locuri diferite, timpuri diferite, totuşi, aşa de multe asemănări.

 Înclin să cred că acum s-a spulberat orice speranţă, oricât de mică, a revenirii monarhiei în România. Dincolo de partea emoţională, monarhia este greu de justificat în contexul nostru politic şi cultural. Noi - prin elitele noastre - suntem mai ales francofili. Admirăm Franţa, citim literatură franceză, ştim cine au fost Descartes şi Voltaire. Pe vremuri, inteligenţele noastre studiau la Paris (nu la Londra), creau şi trăiau tot la Paris. Ori societatea franceză a concluzionat acum multă vreme că Republica este forma ce se suprapune cel mai bine pe sistemul lor de valori (asta, după ce a experimentat şi cu monarhia constituţională şi cu imperiul).

 Actualele monarhii europene sunt - cu excepţia Spaniei – nordice şi anglo-saxone, iar tradiţia lor istorică, socială şi culturală nu are nimic comun cu a noastră. Marea Britanie a apărut ca uniune a Angliei şi Scoţiei prin regele James I (un fel de Cuza, pe care noi l-am alungat). Monarhiile scandinave – prin democraţia lor – sunt şi ele altă mâncare de peşte. Închipuiţi-vi-l pe regele României singur la plimbare prin centrul Bucureştiului!

 De asemenea, mi se pare nerealist şi exagerat felul în care este prezentat posibilul rol al unei monarhii în România.

 Argumentul des auzit este că ar oferi un sistem sănătos de valori. Nu contest că regele, aşa cum l-am perceput eu din presă şi din interviuri, a fost un om integru, cinstit şi extrem de onorabil. Un om cu coloană vertebrală. Totuşi, marea majoritate a oamenilor din ţară pe care îi cunosc nu sunt cu nimic mai prejos în privinţa cinstei şi a onoarei lor: nu au probleme cu legea, lucrează onest, sunt cinstiţi, îşi plătesc taxele, îşi cresc copiii, economisesc, se luptă zilnic cu greutăţile cotidiene. Unii am emigrat cu un singur geamantan. Am luat totul de la capăt, doar prin muncă şi seriozitate. Am observat că în realitate lucrurile stau puţin pe dos, monarhiile vestice s-au întărit semnificativ când s-au deschis în faţa oamenilor de rând: popularitatea monarhiei britanice a crescut enorm prin Kate Middleton, iar cea a Suediei, prin regina Silvia, adică prin valorile infuzate monarhiilor de către oamenii din popor.

 Sărăcia, corupţia şi înapoierea ne-au măcinat întotdeauna. Scandalurile politice şi de corupţie au fost şi pe vremea monarhiei la fel de stridente ca şi acum. Cine nu crede, poate să citească cupletul „Şi cu asta ce-am facut?” al lui Constantin Tănase, scris în 1939. Parcă ar fi fost compus pentru vremurile de acum. Pentru cei din popor, „regele şi mumă-sa”, cum zicea buna mea de la Deva, erau expresia privilegiului, o lume străină de realitatea lor de ţărani care munceau pe câmp.

 Chiar dacă nu sunt monarhist şi nu cred că „monarhia salvează România”, vreau să închei prin a spune că îmi pare foarte rău şi simt o mare durere ca s-a dus un om impecabil, cu o ţinută morală nepătata, un om care a avut de trecut peste încercări greu de închipuit, un om iubit până la adoraţie de mulţi oameni, care şi-au pus până în ultima clipă speranţa că el ar putea fi soluţia salvatoare pentru greutăţile mari ale ţării.

 Şi cu asta, am ajuns la sfârşitul gândului meu. Un weekend plăcut şi ne auzim săptămâna viitoare.

Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 4.4 steluţe (5 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close