Invitație la lectură

„Cel care cheamă câinii”, roman terapeutic nonfiction, de Lucian Dan Teodorovici

-A A +A

„Cel care cheamă câinii”, roman terapeutic nonfiction, de Lucian Dan Teodorovici
De la un început de roman de ficțiune, cel atacat de haite de lupi înfometați, săgetat de mii de ochi gata să-l sfâșie, renaște din întunericul amenințător printre lacrimi și rugăcini, începând o nouă poveste care nu are nicio legătură cu ficțiunea.
Pe 24 septembrie 2016 se plimba cu soția Adela prin Cluj. Căutând adresa prietenilor Oana și Ciama, lângă o ghenă de gunoi îi atrage atenția o pancartă pe care scria cu litere mari: „Writing is the only way of life”. Întâmplare? Peste patru zile, pe 28 septembrie, avea să facă o primă ședință de chimioterapie. Cu trei zile înainte de „întâlnirea” cu pancarta, pe 21 septembrie, primise rezultatele biopsiei: cancer limfatic. Cu unsprezece zile mai devreme, pe 13 septembrie, fusese operat, tot în Cluj, de un chirurg care îi extirpase glanda parotidă și numeroși ganglioni. Ce a urmat? A urmat o lungă terapie, care va dura până la începutul anului 2017, când va fi supus scanării P.E.T. (Positron Emission Tomography), după care va afla dacă e sau nu vindecat.
Între ședințele de chimioterapie și administrări medicamentoase se așezase propriul organism care altă calea nu are, decât lupta cu boala, la capătul căreia îl așteaptă ori lumina, ori bezna.
În seara zilei de 24 septembrie își sunase un prieten care, în urmă cu câțiva ani, a trecut printr-un cancer afurisit, căruia i-a spus, acum, diagnosticul său. Sfatul prietenului a fost: mâncare sănătoasă, optimism, mișcare forțată atunci când simți că nu ești în stare și, cel mai bun tratament: scrisul. „Scrisul este singurul mod de a supraviețui poveștii ăsteia”. Adică, „povestea” de pe pancartă? Ciudată întâmplare.
Astfel, noua carte capătă structură și devine exercițiu terapeutic. File de jurnal combinate în partea a doua a fiecărui capitol cu relatari despre personaje reale luate din memoria timpului. Nu de puține ori, jurnalul capătă rezonanțe mitice și mistice. Conturarea câtorva personaje care îi apar în viață devine iminentă și relatarea despre ele se transformă în pagini de proză de pură ficțiune. Aceasta este și miza autorului, să fie credibil în tot ceea ce pune în mișcare, credibile, fără doar și poate, fiind istoricul bolii și etapele tratamentului având în față proximitatea sfârșitului vieții.
Până la faza noului tratament prescris de medic, a mai avut parte de o terapie lungă și grea, de vreo 12 ani suferind de spondilită anchilopoetică, care poate duce la scleroză. Prezența lui în spitale devenise un fel de exercițiu. Se „specializase” în diferite afecțiuni, descriind anamneze și tratamente deloc ușoare, efectele medicamentelor.
Printre personajele descrise în carte se înscriu și bunicii lui dinspre mamă. Bunica - o femeie minunată, care știa să vindece prin incantații orice fel de boală care îl cuprindea pe nepot, pe care-l iubea ca pe proprii ochi. Bunicul - un hâtru care seara îi spunea povești născocite de el, ce erau mult mai interesante decât cele citite din cărți. De un destin tragic a avut parte mama sa, bolnavă de cancer la o vârstă nu prea înaintată. Mama sa a urmat tratamente severe, doar că la un moment dat a refuzat operația propusă și garantată de medic. Pur și simplu, cu toate insistențele celor din familie. S-a întâmplat să facă o vizită la Mănăstirea Cernica, unde l-a întâlnit pe părintele Ilarion Argatu, despre care se duse vestea că era și profet, și vindecător. Părintele i-a spus direct mamei sale să refuze operația, fiindcă se va videca. Din păcate, nu a fost așa. Citind această tragică poveste (care, tot din păcate, numai unică nu este), mi-am dat seama cât rău involuntar/voluntar poate produce Biserica Ortodoxă Română, care promovează în rândurile clerului său profețiile, vindecările de boli și lecuirile de năravuri. Aceasta este poate latura cea mai tristă a BOR, pe care, după cum se poate constata, nu are în vedere să o curme. Ba, dimpotrivă. Numai dacă ne amintim de „Cazul Tanacu”, este suficient. Și mai sunt exemple, figuri bisericești care au trecut din realitate în mit, iar din mit în aura de sfințenie, devenită practică bisericească, iată, tot din păcate, cu miros de arginți, mulți arginți...
Un alt personaj fascinant este chiar Omul care cheamă câinii. Un trecător din localitatea unde autorul și-a ridicat casă. De fapt, un fricos de mama focului. De la distanță, fără să poată fi zărit, i se aud glasul și vorbele prin care vorbește cu câinii, îi ațâță, stârnindu-i să latre ca să le afle din timp cotloanele de unde latră. Omul ațâță câinii de frică, pe care nu și-o poate învinge. De frică, salută de la distanță pe oricine întâlnește în cale, pentru ca să-și facă curaj, amenințând câinii cu otravă și alte cele. În cazul lui, frica și curajul sunt două stări care se anihilează una pe alta continuu, fără nici un rezultat.
Alt personaj este bolnavul internat la oncologie care voia să știe totul despre suferințele celorlalți internați în spital, descriindu-și boala prin cuvinte simple, drăcuind-o mereu, crezând că astfel o va alunga din organismul său. Femeia internată cu bărbatul său, căruia i-a fost extirpat la un cot un nigel superficial, este figura femeii românce tipice, crescută la oraș și instruită cât să citească Biblia, și numai atât. Altă carte este în ochii ei diavolul în persoană. Se victimizează cu talent de actriță, telefonează și se plânge neamurilor și prietenilor despre suferința ei (ca internată silit, lângă soț), nu de suferința bărbatului care a fost operat, și minte ca orice martor al lui Iehova care nu înțelege nimic din pildele Cărții Cărților.
Depășind cu lectura jumătatea cărții, brusc am fost săgetat de un gând: dacă relatarea autorului despre boala de care suferă, operația și tratamentele descrise, sunt pură ficțiune, ingenios așezate în pagină, fiind foarte bine scrise, pornind chiar de la „Writing is the only way of life”? Imboldul de a citi, înainte de a o încheia, sfârșitul cărții mă apăsa puternic.
Dar am învins imboldul răscolitor, așa cum la final poți afla că autorul a învins necruțătoarea afecțiune de care a suferit, descriindu-și cu știință de romancier propria victorie.

 

Votează acum!

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close