|

Un ardelean la New York

Memorii nemțești

-A A +A

Memorii nemțești
Am terminat 2017 cu o carte care mi-a plăcut foarte mult, „Germany. Memory of a nation”, scrisă de Neil MacGregor. Cartea este ușor de citit, cu capitole scurte, prezentate în formulări clare și simplu scrise. Ea cuprinde o colecție de subiecte despre Germania: istorie, artă, orașe, limbă și literatură, religie, precum și despre câțiva dintre marii titani ai culturii germane (Guttenberg, Durrer, Goethe), dar și despre unii mai puțin populari.

 Ce mă face sensibil la mesajul și frumusețea cărții este faptul că am urmat școala germană până în clasa a IX-a. A fost una dintre deciziile de geniu ale mamei mele, care mă vedea fie în comerțul exterior, fie în diplomație. Nu a fost să fie, dar îmi place să cred că educația de la școala germană a rămas parte din mine – mai ales crezul că „Ein Mann, ein Wort”. Mă țin de el cât pot, au observat-o asta și colegii mei americani.

 Am început clasa I în jur de treizeci de copii, pentru ca să rămânem doar doisprezece la sfârșitul clasei a VIII-a. Încet, încet, colegii mei sași, învățătoarea mea, apoi diriginta și destui dintre profesorii mei s-au „scurs” în Germania federală. Spun „scurs”, pentru că asta a fost senzația pe care mi-au creat-o plecările lor: totul se întâmpla în tăcere, uneori auzeai doar că cutare vine la școală pentru ultima oară, pentru că urma să emigreze în câteva săptămâni. Așa s-a întâmplat și cu fetița cu care am stat în bancă în primele trei clase și cu care apar în toate pozele pe care le am din acea perioadă. Plecările masive erau, dacă țin bine minte, mai ales peste vară: toamna, când ne întorceam la școală, constatam că am rămas mai puțini. Echipa noastră de fotbal devenise tot mai mică, până când în clasa a VIII-a a fost greu să mai avem o echipă de fotbal. Când cineva lipsea, pur și simplu nu ne mai adunăm de o echipă.

 Revenind la carte, autorul ei spune că istoria Germaniei este o contradicție între cultură, progres și libertate, pe de-o parte, și rasism, barbarie și brutalitate, pe de altă parte. Este una dintre dilemele pe care le-am constatat demult: de fiecare dată când îmi tremura sufletul ascultând „Oda bucuriei” (și mai ales fragmentul când cânta corul), mă întreb cum poporul care l-a născut pe Beethoven, l-a putut naște și pe Hitler, Goebbels și restul clicii de criminali.

 În aceeași idee, spune MacGregor, povestea cvadrigii de bronz de pe poarta Brandenburg este o metaforă a istoriei contradictorii a Germaniei: în timpul regelui prusac Friedrich Wilhelm II, una dintre porțile orașului Berlin a fost reconstruită în forma coloanelor Acropolisului grecesc, iar pe ea a fost plasată cvadriga condusă de zeița victoriei. Statuia simboliza spiritul grecesc al culturii germane. După victoriile de la Jena si Auerstedt, Napoleon a ocupat Berlinul, a luat cvadriga drept pradă de război și a mutat-o la Paris. Când Napoleon a fost învins la Leipzig, iar Parisul ocupat în 1814, germanii și-au recăpătat cvadriga și au repus-o pe poarta Brandenburg. Însă în vârful lăncii ținute de zeița victoriei au pus crucea de fier, simbolul victoriei militare asupra francezilor. Astfel, simbolul culturii a devenit cel al războiului. După Al Doilea Război Mondial, poarta Brandenburg a fost, împreună cu zidul Berlinului, simbolul sepaăarii Germaniei de Est de cea de Vest, până în decembrie 1989, când acolo s-au întâlnit într-un gest simbolic cancelarul Kohl cu primul ministru estic Modrow.

 De-a lungul istoriei, nemții au considerat Germania ca fiind toate locurile unde se vorbea nemțește. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că până la unificarea din 1870, Germania a fost fărâmițată în zeci și sute de principate, ducate, comitate și orase libere. În plus, comunități semnificative de nemți au trăit în diverse spații estice, până la râul Volga, inclusiv în Transilvania. Astfel, sașii au venit în Transilvania după invazia mongolă din secolul al XIII-lea, rolul lor fiind acela de a reclădi cetățile și orașele ce apărau granițele principatului. Din cauza fărâmițării geografice, modelul cultural urmat de intelectualitatea germană a fost cel al Greciei antice, care, la rândul ei, era fărâmițată în numeroase regate și orașe (Atena, Sparta, Macedonia, Troia etc.). Dupa reforma lui Martin Luther, a apărut și separarea religioasa, unele zone au rămas catolice (Austria, Bavaria), altele au devenit protestante, mai ales luterane (Saxonia, Prusia).

 Există trei orașe esențiale pentru cultura și istoria germane, dar care astăzi nu mai fac parte din Germania.

 Astfel, prima universitate în limba germană a fost fondată la Praga, în 1348 (universitatea Carol). În acea perioadă, Praga a fost nu doar capitala Imperiului Roman de națiune germană, dar și capitala culturală și intelectuală a spațiului german. Germana a rămas limba predominanta în Praga până după 1848, ceha devenind dominanta abia după 1880. Celebrul scriitor Kafka a scris în germană, nu în cehă, pentru că germana era limba populației evreiești din Cehia. Ironia a făcut ca germana să fie eliminată din Praga tocmai de către nemți, odată cu Holocaustul si exterminarea populației evreiești.

 Un al doilea oraș important în cultura și istoria germană, spune MacGregor, este Konigsberg, în prezent Kaliningrad în Rusia. Acolo s-au născut filosoful Kant și matematicianul Euler (de unde și clasica problemă a podurilor din Konigsberg din teoria grafurilor). Konigsberg a fost însă și capitala militarismului și a agresiunii teutonice și prusace.

 În fine, un al treilea oraș important al culturii germane este Strasbourg, alipit Franței de Ludovic al-XIV-lea în 1681. În Strasbourg au trăit Gottfried von Strassburg, autorul epopeei „Tristan”, și filosoful Herder, un titan al culturii germane. Goethe a considerat catedrala orașului ca fiind simbolul arhitecturii gotice germane. Catedrala a avut și un faimos ceas astronomic, cu figurine, construit de Isaac Habrecht în 1574, ceas care s-a stricat în secolul al XVIII-lea și a fost apoi înlocuit cu o copie, în secolul al XIX-lea.

 Germanii se mândresc cu simplitatea și modestia lor. În timpul războaielor napoleoniene, regele Prusiei a îndemnat nobilii și populația să-și doneze bijuteriile de aur pentru a plăti pentru războiul împotriva francezilor. Atunci a apărut moda ca doamnele, inclusiv regina, să poarte doar bijuterii din fier. Fierul a devenit simbolul tăriei și al modestiei nemțești. Tot atunci, regele a creat cunoscuta decorație „Crucea de fier”, oferită pentru eroism în luptă. Decorația era făcută din fier (nu din aur, precum decorațiile militare importante ale altor țări) și avea o formă foarte simplă: o cruce, în centru cu o coroană mică în relief și un chenar argintiu pe margine, simbolizând efortul reginei în lupta împotriva lui Napoleon.

 Știam încă din școala germană că noi am învățat „Hochdeutsch” spre deosebire de „Mundarten” (dialecte). Am crezut însă întotdeauna că „hoch” se referă la faptul că ea este mai elevată, mai superioară. În realitate, „Hochdeutsch” este germana vorbită în locurile mai înalte, adică în sud (Bayern). Iar germana vorbită în nord este „Niederdeutsch” nu pentru că este inferioară, ci pentru că în nord este șes, adică sunt Țările de jos. „Hochdeutsch” a fost impusă prin Biblia lui Martin Luther, care practic a inventat germana modernă. În vremurile comuniste, profesoara noastră de germană, Frau Anghel, nu a putut să ne spună de Luther, dar, în schimb, ne-a vorbit destul de mult despre Herta Muller.

 Gândindu-mă în urmă, plecarea germanilor din Ardeal a fost poate cea mai grea pierdere pentru țară, mai grea decât plecarea inginerilor software sau a medicilor după 1989. Spun asta gândindu-mă la trei lucruri importante pe care le-am învățat în școala germană și care m-au ajutat enorm pe unde am umblat prin lume.

 Primul este seriozitatea. Multe dintre necazurile noastre dintotdeauna, mai ales neseriozitatea și corupția, pornesc de la faptul că nu ne ținem de cuvânt, că luăm totul la bășcălie, că minciuna este tolerată, mai ales când servește unui așa-zis scop util.

 Al doilea lucru este punctualitatea: ora cinci după-masa este exact ora cinci după-masa, nu este nici cinci și două minute și, în nici un caz, cinci și un sfert. Eu am instantaneu încredere în cineva care este punctual.

 În fine, al treilea lucru este hărnicia și priceperea, mai ales în problemele tehnice. „German engineering” a devenit echivalentul tehnologiei avansate, de calitate înaltă certă.

 De aceea, spun în încheiere: am citit cartea cu mare plăcere și nostalgie, amintindu-mi despre minunații ani petrecuți la școala germană.

 Și cu asta, am ajuns la sfârșitul gândului meu. Un weekend plăcut și ne auzim săptămâna viitoare.

Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (3 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close