|

Un ardelean la New York

Despre curaj și despre lașitate

-A A +A

Despre curaj și despre lașitate
 În această perioadă „dramatică” pentru PSD, politică, analiștii clarvăzători și toți chibiții în general, baba se piaptănă. Eu, adică baba, mă piaptăn – mai precis am terminat recent de citit cartea „Every man dies alone” („Jeder stribt fur sich allein” în original), scrisă de Hans Fallada. Mi-a venit ideea să o citesc după ce am vazut și revăzut de câteva ori filmul „Alone in Belin”, care este bazat pe povestea cărții. Mesajul cărții este limpede ca lumina zilei, așa de limpede și de intens încât mă gândesc deseori la el.

 Cartea prezintă povestea soților Quangel din Berlin (în realitate s-au numit Hampel), care s-au revoltat în 1940 împotriva regimului nazist, după ce băiatul lor a murit în campania din Franța. Ei au protestat scriind cărți poștale cu mesaje anti-naziste și împotriva lui Hitler, pe care apoi le plasau în diverse clădiri pentru a fi găsite de lume. Ei sperau că citindu-le, oamenii se vor revolta încet-încet împotriva ororilor naziste. Acțiunea lor se întâmpla în anii când puterea naziștilor a fost maximă, orice opoziție însemnând ani grei de temniță sau chiar moartea.

 Nu cred că cei doi soți și-au închipuit că spun oamenilor lucruri pe care aceștia nu le știau deja, dar mai ales au dorit să arate lumii că nu toți sunt de partea hitleriștilor, că încă mai există oameni cu voce proprie și cu suficientă tărie de a se împotrivi barbariei naziste.

 Cei doi soți au fost prinși și arestați, când două cărți poștale au căzut prin buzunarul găurit al soțului în atelierul unde acesta lucra. Torturile la care au fost supuși în timpul interogărilor au produs alte trei victime colaterale: fratele soției este și el arestat, suferă o cădere nervoasă, ajunge într-un sanatoriu și este exterminat (conform legilor naziste care îi eliminau pe cei bolnavi sau cu handicap). La fel, pier și fosta logodnică a fiului lor (cel ucis în Franța) și soțul ei. Soții Quangel sunt condamnați la moarte (de unde și titlul cărții – pentru că ei urmau să fie executați separat, nu împreună cum și-au dorit). Soțul este executat primul, după care peste câteva luni ea moare când închisoarea este lovită de o bombă aruncată din avion. Autorul, Hans Fallada, a scris cartea folosindu-se de dosarul Gestapo-ului, care i-a fost dat la sfârșitul războiului.

 Filmul „Alone in Berlin” descrie foarte fidel faptele de curaj și eroism ale celor doi soți, suferința, îndoielile și perseverența lor. Pe lângă eroism, cartea este și despre lașitate. Aș zice, cartea prezintă o teorie închegată a diversității în care se încarnează lașitatea, a cauzelor ce o produc, dar și a modului în care oamenii reacționează atunci când realizează că sunt lași. Această parte este mai puțin conturată în film.

 Astfel, lașitatea cea mai frecventă este a acelora care, dominați de frică și preocupați doar de pielea lor, adoptă „strategia struțului”, cufundându-și capul adânc în pământ, mai ales atunci când ar fi trebuit să dea dovadă de curaj. În carte, cei care au găsit cărțile poștale scrise de cei doi soți s-au grăbit să le ducă poliției, uneori fără să citească mesajul complet. Scuza lor este că sunt prea mici, prea nesemnificativi ca să conteze în mersul general al treburilor, în felul în care deciziile importante sunt luate. Din cele peste două sute șaizeci de cărți poștale scrise și plasate de soții Quangel, abia optsprezece nu au fost predate Gestapo-ului. Dincolo de simbolistica eroismului pe care astăzi îl percepem și apreciem prin carte și film, impactul real al celor doi soți a fost la vremea respectivă foarte mic, aproape că sacrificiul lor pare în zadar.

 A doua categorie a lașilor este cea a micilor lichele, turnătorii mărunți, gata să-și urmarească și să toarne vecinii și cunoscuții pentru câțiva bănuți sau lucrușoare furate de la victime. În cazul lor, nu este atât vorba de frică cât de degradarea morală în care au ajuns, în care nimic nu mai este sfânt și orice este permis.

 În fine, a treia categorie de lașitate este cea a celor care își croiesc cariera prin suferința altora. Personajele cărții îl includ pe comisarul Gestapo care anchetează cazul, șeful său, ofițerul superior SS, precum și tânărul din organizația tineretului hitlerist, care își terorizează vecinii cu sălbăticie. Între ei, doar comisarul are un moment de remușcare, când, după ce i-a prins pe soții Quangel, realizează abisul moral în care s-a cufundat și se sinucide, ca unică soluție de a-și mai păstra o urmă de demnitate umană.

 Pe masură ce am citit cartea, am avut o curioasă senzație de deja-vu, căci destule instanțe de lașitate a nemților în al doilea război mondial le-am văzut și la noi pe timpul lui Ceaușescu: cel care la coada de la ulei sugera oamenilor să nu se mai plângă, pentru că ar putea fi și mai rău, activistul de partid, milițianul, securistul, ciripelul de la bloc, profesorul prea zelos, poetul și artistul care și-au folosit talentul să cânte regimul...

 Momentul meu de lașitate s-a întamplat în armată. Un coleg, cu care mă înțelegeam destul de bine, a ținut un jurnal, în care printre altele, a scris destule împotriva celor doi Ceaușescu, mai ales în weekend-urile când am fost consemnați în unitate pentru că cei doi erau în vizite peste hotare. M-a rugat să-i scriu și eu câteva rânduri în jurnal. Am apucat să scriu ceva de genul că este băiat de treabă și sunt de acord cu ce spune el în jurnal (deși nu știam de criticile lui), după care s-a dat stingerea.

 Peste câteva zile, comandantul bateriei noastre a găsit jurnalul, l-a raportat superiorilor (și pentru că avea polițe de plătit colegului meu), a ieșit tămbălău imens, l-au bagat la arest, l-au judecat, l-au degradat și în final l-au trecut de la TR (acolo unde făceam armata cei care intraserăm la facultate) la o unitate de muncă, într-o mină de sare. Văd și acum cum i-au luat de pe umăr tresele roșii de TR-ist, după care a fost dus dintre noi.

 Cam la o lună, am primit o scrisoare de la el, în care îmi povestea despre cât îi este de greu în noul loc, despre programul greu de muncă, despre cât este de deprimant să reînceapă armata de la zero când noi eram aproape de final, despre necazul că va trebui să amâne începerea facultății cu un an. Mă ruga să-i scriu. Doar atât – să-i scriu…

 Nu i-am răspuns scrisorii pentru că mi-a fost frică. Corespondența noastră în armată era cenzurată, astfel că mi-am închipuit tot felul de represalii împotriva mea, dacă i-aș fi scris, mai ales că apărusem și eu printre cei menționati de el în jurnal. M-am simțit neajutorat, la voia capriciului ofițerilor (care nu mă prea înghițeau), voiam să termin odată cu armata și să mă întorc acasă cât mai repede. Cu toate astea, am fost un laș. După așa de multă vreme, peste treizeci de ani, încă îmi este rușine când îmi aduc aminte de povestea asta nefericită.

 Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (1 vote)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Economic

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close