|

Un ardelean la New York

Cum să ajungi popular

-A A +A

Cum să ajungi popular
Cornel Nistorescu a devenit, recent, Cetățean de onoare al Orăștiei. Am aflat vestea dintr-o postare pe Facebook a unei ziariste locale. Întâmplător, în zilele imediat următoare anunțului am aruncat un ochi pe reacțiile și comentariile la anunțarea veștii lansate de diverși „socializatori” hunedoreni. Așadar, venise momentul ca Nistorescu să fie „răsplătit” de conjudețenii săi cu felicitările tradiționale de rigoare, de exemplu „lingău, „slugă” sau contemplativul „ce-a făcut ăsta pentru Orăștie?” – ca să menționez doar câteva. Și că veni vorba de Cornel Nistorescu, vreau să mă repet spunând că mie îmi place cum scrie pentru că vorbește cu bun-simț despre lucruri concrete, pe care le putem înțelege toți. Este, de fapt, singurul ziarist din România ale cărui articole am răbdarea să le citesc până la capăt și dacă sunt mai lungi de o pagină. Asta, pentru că rămân de fiecare dată cu ceva când ajung la sfârșit.
În aceeași idee, întotdeauna mi s-a părut interesanto-masochistă (să-mi pun) întrebarea „Cum mă vede lumea pe mine?”. De fapt, de câte ori, oare, ni s-a întâmplat fiecăruia dintre noi să aflăm cum suntem bârfiți? Când eram student, eram considerat tocilar. Până și fratele meu a insistat ca maică-mea să îndepărteze din vitrina de la biblioteca de acasă o poză de-a mea din anul II de facultate, care fusese expusă la „Politehnică” după ce primisem premiul „Traian Lalescu”, pentru că, vorba lui, „poza mă scoate din sărite”. Ceva adevăr probabil există în apreciere; vorba aceea, nu iese fum fără foc. Prin 2004, am fost inclus de un ziar central (i-am uitat numele) într-un proiect numit „Generația mult așteptată”, o prezentare a tinerilor cu potențial din țară și din afară. M-am trezit și eu, ca Nistorescu, cu diverse comentarii: „Ce gaură de ac a mai descoperit și ăsta?”, „Ce caută pe listă?”... Au trecut anii și acum se consideră că sunt în căutarea celebrității (poate și pentru că scriu în „Mesagerul de Bistrița-Năsăud” și am câteva sute de vizualizări la ce scriu, eventual două, trei aprecieri). Să admitem, chiar dacă ne prefacem că nu ne interesează ce spun alții, suntem totuși așa de sensibili la imaginea pe care o creăm.
Dar că am adus vorba de aprecierile semenilor noștri și de popularitate, o problemă pe care o „studiez” empiric de ceva vreme (mai exact de vreo cinci ani și jumătate) este aceea de a înțelege câte ceva despre cum cineva devine starul unei comunități, în particular pe rețelele sociale, să zicem Facebook. În fond, există persoane cu zece mii de „urmăritori”, alții cu cincizeci de mii, alții cu trei sute de mii. Eu am exact doi, dintre care unul presupun că este un fost coleg de gimnaziu, care probabil nu a vrut să mă sâcâie cu o cerere de prietenie. Ce fac cei cu cincizeci de mii de „urmăritori” mai bine decât mine? Ce adevăruri interesante spun ei (și eu nu)? Ce este diferit la ei față de mine? De ce sunt ei populari și eu nu? Sunt curios nu pentru că vreau să știu cum să ajung celebru, ci pentru că mi se pare o întrebare haioasă. Așa că am ales câteva persoane populare pe Facebook, pe care apoi le-am observat doi ani la rând.
Am constatat câteva lucruri interesante, care nu știu dacă sunt adevăruri sau doar simple coincidențe (eternul păcat pe care-l facem cu toții când enunțăm astfel de observații este că generalizăm, pornind de la prea puține cazuri, procedeu evident greșit). Dar iată observațiile mele naive:
1) Numărul de „urmăritori” pe care îi ai nu depinde de calitatea a ceea ce postezi și nici de credibilitatea ta. Nu contează cine ești, ce ai făcut în viață și cât de bine te pricepi la subiectul despre care scrii. Astfel, poți deveni expert în președintele Trump și în „revoluția” pe care el o face acum în SUA și în lume, fără să știi nimic în plus față de ce știe bunică-mea despre aceste subiecte și cunoscând SUA, eventual, din filme și albumele foto. Așa că cine vrea să ajungă star pe Internet, nu trebuie să-și piardă vremea încercând să scrie chestii documentate și migălos cizelate. Postările finisate sunt pierdere de timp și efort.
2) Ca să ai foarte mulți „urmăritori” (să zicem de la zece mii în sus), ai nevoie de baftă, în primul rând, și apoi de puțină reclamă (nu neapărat pozitivă), de preferat de la cineva cunoscut. Este neaparată nevoie ca cineva să te împingă în față. Procesul prin care crești de la o mie, două mii, la cincizeci de mii este instantaneu, nu este un proces îndelungat (în care aduni câte puțin în fiecare zi). De exemplu, am observat cum cineva a „strans” peste patruzeci de mii de „urmăritori” noi într-un singur weekend. Explozia nu s-a întâmplat pentru că a postat nu știu ce taină adâncă și utilă. De fapt, cred că tot grupul #rezist (care avea cam cincizeci de mii de membri) i-a devenit „urmăritor” precum o avalanșă pornește la început de la câțiva bulgărași.
3) Cam aceleași lucruri care fac ca oamenilor să le placă telenovelele și manelele sunt și cele care mână postările cu foarte multe like-uri. De exemplu, când cineva cu cincizeci de mii de „urmăritori” postează și încercări putin mai cerebrale și pretențioase, numărul de like-uri este extrem de mic (cam 0,5 la sută din „urmăritori” sau, altfel spus, unul din două sute). Când însă aceeași persoană vorbește despre sex și scandalurile din familia sa, numărul de like-uri explodează, pur și simplu. Sexul și scandalul se vor vinde întotdeauna bine, exact ca într-o telenovelă și în presa de scandal. Iar aici vorbim despre persoane din segmentul 20 - 30 de ani, educate și din orașele mari.
Prin urmare, întrebările „Cum mă vede lumea pe mine?” sau „Cum să ajung popular” sunt pe cât de tentante, pe atât de superficiale. Iată și un citat legat de ce am scris și care mi-a plăcut mult. Zice așa: „Reputația este ceea ce cred alții despre tine. Ea poate fi adevărată sau falsă. Caracterul, însă, este ceea ce ești tu cu adevărat și asta doar tu știi. Și tu ești ceea ce contează cel mai mult”. Citatul îi aparține lui John Wooden, antrenor de baschet de mare succes, distins cu cea mai înaltă decorație civilă din Statele Unite.
Dar ca să-mi satisfac puțin orgoliul și să-mi cresc și eu puțin statutul de celebritate de ocazie, ia să încerc ceva de genul: „Pai, în primul rând, «Jos Dragnea și PSD-ul», «Jos Mircea Badea și ungurii care vor să fure Transilvania», iar apoi, cum vă spuneam, după ce m-am îmbătat, mi-am bătut nevasta și copiii și am țipat la vecini, am interpretat o manea în curte, după care iarăși m-am certat, am mai rezistat un pic și am luat-o de la capăt...”. Sunt ironic, desigur. Însă, domnule, indiferent câte straturi de educație avem, nimic nu poate scurtcircuita conexiunea la amigdala din creier. Asta este, suntem sclavii emoțiilor!
Și cu asta, am ajuns la sfârșitul gândului meu. Un weekend plăcut și ne auzim săptămâna viitoare.

Alex Doboli

 

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (2 voturi)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close