Pile, șmenuri, șușanele

-A A +A

Pile, șmenuri, șușanele
Pila și șmenul. Un prieten din Bistrița, fost șef de șantiere de construcții, un om extraordinar, a ajuns și el în ipostaza de „supraveghetor” al piețelor publice, de responsabil pe propria piele cu trecerea timpului măcar cu un cât de cât rost. La viața lui a avut și are mulți priteni, are prieteni adevărați, rari, în zilele noastre, însă vrednici. Are o nepoată la Cluj-Napoca (să-i trăiască!), absolventă într-un domeniu economic financiar, bună profesie, care încă nu și-a găsit un loc de muncă. A luat parte la tot felul de târguri ale locurilor de muncă, a întrebat în dreapta-stânga dacă știe cineva ceva despre un administrator ori patron care face angajări. A aflat de un job. I-a spus unchiului ei din Bistrița ce anume a găsit și că postul respectiv este tentant. Unchiul, părtinitor, se interesează depre „locul” în cauză, dă un telefon întreprinderii căutate, dă și peste omul de care avea nevoie. Îi spune doleanța, adică îi pune nepoatei sale „o pilă”, cum ar veni. Unchiul îl cunoaște pe respectivul șef, mutat între timp de la Bistrița la Cluj, îl cunoaște bine. Omul din Cluj e de acord să ajute nepoata prietenului din Bistrița, pe care, zicea la telefon, nu l-a uitat.
Nepoata se prezintă la post, desfășoară CV-ul, ajung, angajatorul și candidatul, la un acord comun, dar toată povestea s-a împotmolit la leafă. Cât salariu să primească? Păi, cât? Cât scrie acolo pe hârtia prin care întreprinderea a făcut public postul vacant, liber de sarcini. Adică, 1.900 de lei (brut, desigur). Țî, i s-a replicat șmecherește. Atât nu se poate... Domnișoara e abia la început. Nu se poate... Atunci, salariul mediu pe economie, 1.450 lei/lună (pe luna anuală, nu pe luna cerească!). Angajatorul nu a fost de acord nici așa. De ce? Pentru că ei dau salariu după posibilități, nu după ordonanțele guvernamentale, ori legile Parlamentului! E clar? 1.100 de lei (brut), atâta putem, a afirmat angajatorul...
Astfel, nepoata unchiului din Bistrița a rămas spre altă căutare de loc de muncă, cu alte speranțe... Adică, cu un salariu cât nici chiar să își bată cineva joc de profesia ei, de puterea ei de muncă, pe care angajatorul a și verificat-o... Este limpede că, în zilele noastre, „pilele” sunt doar de un fel: numai pentru activități de tâmplărie sau pentru șlefuit ornamente din fier, cupru, aluminiu și alte metale pământești...
Bisericești. Mare e Grădina Domnului. Biserica Ortodoxă poartă încă ură fără de egal Bisericii Greco-Catolice Unite cu Roma, de la 1918 încoace, când ambele Biserici românești, cea din Regatul României și cea din Transilvania, au acceptat în fața Regelui Ferdinand să se numească, de la 1 Decembrie 1918, Biserici Surori. Și așa a fost, mai cu hâr, mai cu mâr, din partea ortodocșilor până la 28 decembrie 1947, când, după alungarea Regelui Mihai din România, noii conducători comuniști/bolșevici au decretat desființarea Bisericii Greco-Catolice și trecerea întregului patrimoniu deținut de aceasta în favoarea Bisericii Ortodoxe, spre bucuria nemărginită a creștinilor de la București și Moscova, cu speranța unirii credinței celei adevărate, spre nenorocirea românilor creștini făcători de Istorie Românească din Transilvania.
Pe vremea lui Ceaușescu „părțile” acestea ale Bisericii Universale, Catolice și Ortodoxe, nu se puteau manifesta public, greco-catolicii fiind întemnițați pe viață, dar și prelați, preoți ai Bisericii Ortodoxe, care au zăcut în catacombe, pătimind împreună neajunsurile care au ajuns aici aduse de rușii sovietici și impuse de Stalin. Se pare însă că ura mocnită a tot mocnit. Că doar numai ce s-a făcut Revoluția/Loviluția din Decembrie 1989, iar prin 1991, vara, participând la un seminar organizat la Valea Mare de Universitățile Populare care încă funcționau în țară prin Casele de Cultură și alte instituții culturale, apare Î.P.S. Mitropolit Plămădeală cu referatul său, care nu a fost altceva decât o filipică, rostită cu ură la adresa „uniaților” din Transilvania, și dă-i, și dă-i cu „uniații”, făcându-i în toate felurile, de mi s-a făcut mie rușine de minciunile pe care le prolifera Înalta Față Bisericească asupra auditoriului, până când m-am ridicat din sală, l-am întrerupt pe vorbitor și i-am spus că rău procedează vorbind astfel la adresa Bisericii Surori Greco-Catolică. Mai-mai să dea în lingoare Mitropolitul Plămădeală (fain om, zău, că de la Sibiu îmi sosea, pe vremea lui Ceaușescu, abonamentul la „Telegraful Român”, o foaie bună, bine făcută, care din când în când mai publica pe prima pagină fotografia lui Ceaușescu – însă nu mă deranja, pentru că așa erau vremurile! – foaie bisericească cu circulație în interiorul Bisericii Ortodoxe, dar eu o primeam prin Poștă, pe ascuns, pitită într-un plic mare...). Bineînțeles că m-am trezit lângă mine cu trei gorile, care m-au scos afară din sala de conferințe, înjurându-mă bisericește...
De o bună bucată de vreme, pe fațada Bisericii Greco-Catolice din centrul Clujului, Biserica cu Hramul Schimbarea la Față (o mare sărbătoare a creștinătății), e mâzgălit pe perete, cu cretă, alături de placa pe care scrie ce este acea biserică, întrebarea: „Care față?”. Frumos din partea fraților ortodocși, că doar ne închipuim că un greco-catolic nu poate scrie o astfel de infamie pe peretele unui lăcaș de cult. Și doar atât, cu mare regret, am vrut să spun...

Va urma: Șușanele și Șușare.

 

 

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (3 voturi)

Comentarii

imaginea utilizatorului ioan rus

Ce faceți, domnule Rațiu, îl vizați în Șușare pe Pavel Șușară?

imaginea utilizatorului Vizitato: Virgil Rațiu

Bună întrebare. Nicidecum. Pavel Șușară este prietenul nostru și al multor bistrițeni.
Ne cunoaștem de foarte multă vreme. Termenul „șușară”/ „șușare” e folosit în București,
unde Pavel Șușară face figura celui mai cunoscut și fin critic de artă. Când prezintă o expoziție, abil îmbrăcată în cuvinte potrivite, mai bine spus, la finalul expozeului său, prietenii i-i se adresează: Bravo. Faină șușară! Așa că... În contextul prezent, veți observa că este vorba de Șușară Poetul. În înșiruirea mea de „întâmplări nefericite” din România am considerat că e necasar și un „tablou” luminos, care să bucure spiritul. Altfel, la finalul unor opinii deloc măgulitoare, despre te miri ce, cititorul poate rămâne cu impresia neagră: Vai în ce țară trăim!

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close