|

Trei cărți visate: una pentru copii, una despre Ardeal și una despre navigarea printre contradicții

-A A +A

Trei cărți visate: una pentru copii, una despre Ardeal și una despre navigarea contradicțiilor
 Sunt trei cărți pe care aș vrea să le scriu cu trecerea timpului. Cred că ele m-ar reprezenta destul de bine.

 Prima la care mă gândesc de multă vreme este o carte pentru copii. Una care poate fi citită pe la opt-zece ani. Să-i amuze dar și să-i inspire puțin în viață. Când băiatul meu cel mare, Mikey, a fost la acea vârstă, mi-am dat seama că există - chiar și în engleză – foarte puține cărți bune și actuale pentru copii. Subliniez cuvântul „actual”. Noi am citit în general basme, care deveneau repede repetitive și cu finalul ușor de prezis (exista fie un Făt Frumos și o Ileana Cosânzeana, fie trei băieți de împărat care aveau de-a face cu un spân, căruia întotdeauna îi venea de hac băiatul cel mic).

 Basmele tradiționale, inclusiv cele ale fraților Grimm, sunt violente, crude și lipsite de compasiune: copiii sunt orfani, toți în jurul lor mor, primejdiile îi pasc la fiecare pas, cei răi sunt decapitați sau aruncați în foc. Nu tocmai lucrurile pe care ai vrea să le vezi în mintea unui copil, nu-i așa?

 OK - mai sunt Peter Pan, Alice în lumea minunilor și Harry Potter, dar mult prea puțin pentru cineva căruia îi place să citească. Americanii au avut geniul de a reinventa basmele când au creat personajele Disney, dar mai ales „action heros”, Spiderman, Batman, Hulk, Captain America, Wonderwoman și câte și mai câte. Cred însă că sunt mult prea puține cărți care să-i inspire cu adevărat pe copii, să le captiveze imaginația și să le îndrume pasiunea spre minunățiile viitorului.

 A doua ar fi o carte despre Ardeal. Probabil este cartea pe care sunt cel mai puțin pregătit să o scriu. Îmi spun însă că, deși nu sunt istoric sau etnograf, până la urmă am pregatire de cercetator științific – deci mă pricep să explorez și să analizez în mod sistematic lucrurile și procesele. Bănui că principiile de studiu în istorie sunt la fel ca în orice alt domeniu din științe.

 Am observat că multe din zestrea noastră de ardeleni se pierd încet, încet, poate mai mult în unele locuri decât în altele. Cine mai știe de „cloambe”, „curechi”, „văcălaș”, „fioc”, „tiglăzău”, „pancove”, „gomboț” și câte și mai câte? Apoi, există felul nostru unic de a ne înțelege între noi, chiar și atunci când nu ne înțelegem. Desigur, există și optimismul, calmul și bonomia ardelenească.

 Cartea ar avea deci un pic de iz de folclor și de frescă socială pentru că s-ar referi la poveștile singulare ale unor ardeleni din diferite locuri. Puse cap la cap, (poveștile) ar crea imaginea Ardealului. Cartea nu ar fi despre nicio celebritate, sunt destule care se ocupă de ei. În plus, spre deosebire de cărțile care există deja și care prezintă viața ca pe un fenomen static, eu aș vrea să scriu despre dinamica vieții din Ardeal, viața în schimbare. Ardealul a fost întotdeauna între est și vest, și asta și-a lăsat amprenta asupra noastră. Așa cum armatele lui Ioan de Hunedoara (de fapt, singurul lider militar din istoria noastră de care au învățat în școala și colegul meu din Serbia și cel din Turcia) au luptat la Varna și Belgrad, armatele principelui transilvanean Betlehen au luptat în Occident în timpul razboiului de treizeci de ani.

 Cartea ar fi și despre cum s-au împletit și evoluat evenimentele nu doar funcție de năvălirile otomane sau austriece, dar și funcție de structura etnică, ambiții, molime, climă și tot ceea ce este viața. Ceva în genul cărților scrise de Fernand Braudel sau Simon Schama despre Franța, dar fără ștaiful academic și cu o conexiune mai strânsă la oamenii de acum.

 A treia carte ar fi o carte despre despre taică-meu și despre mine, doi oameni ai contradicțiilor. Tatăl meu a fost o persoană infinit mai carismatică și mai inteligentă decât mine. Deseori am rămas cu gura căscată la soluțiile sale tehnice excepționale. Îi plăcea să spună că „pe fiul meu, care este profesor universitar la calculatoare, nu l-a dus capul să facă asta și asta, lucruri pe care însă le-am rezolvat eu, un biet inginer metalurg”. Pe de altă parte, deși foarte deștept, tatăl meu nu a reușit (sau nu a vrut) să înțeleagă că viața este o ecuație mult mai complexă și nuanțată decât alb vs. negru, buni vs. răi, mergi la furnal și faci producție maximă de fontă. Fără să mă laud, acolo unde am fost mai slab în inteligența și carisma mea, cred că am compensat prin flexibilitatea în gândire, capacitatea de adaptare și compasiune.

 Cartea a treia, deci, la care lucrez acum este despre contradicții și nevoia de a le naviga cât mai rezonabil. Noi – cei din România – ne-am născut, am crescut și trăim într-un univers al contradicțiilor. Multe din contradicții nu le conștientizăm atâta timp cât trăim în țară, dar le înțelegem imediat trăind în afară și comparându-ne cu cei din alte nații.

 De exemplu, de fiecare dată când interacționez cu cei din țară mă izbește nevoia acută a oamenilor de a li se arăta respect: astfel trebuie să reiterez permanent că am cel mai profund respect pentru interlocutor, indiferent că este muncitor sau profesor universitar. Trebuie să fii atent la ce spui și cum spui pentru că s-ar putea să fii etichetat ca arogant, insensibil sau picat din cer.

 Această nesiguranță (și obsesie pentru respect) am văzut-o si la tatal meu, toata viata lui, mai ales după ce și-a pierdut funcția de șef de secție la furnalele din Hunedoara și i-a devenit clar că nu va mai avansa vreodată profesional. Nesiguranța l-a făcut opac la opiniile alternative, tot mai rigid în judecată și crezurile sale. Este un fenomen pe care îl observ cam peste tot în țară și îmi creează impresia că pur și simplu lumea nu mai vrea să învețe.

 Cartea ar fi de fapt o poveste a lumii noastre de astăzi prin ochii mei și experiența tatălui meu. Trăind în America cred că văd unele fețe ale prezentului mult mai clar decât cei din țară.

 Sunt sigur că am constatat fiecare pe pielea noastră că important în viață este să navigăm diversele constrângeri ce ne iasă în cale prin compromisurile pe care le facem. Fiecare sperăm nu doar să ne descurcăm, dar să nu ne fie rușine (pe cât se poate) cu deciziile pe care le-am luat.

 Pe vremea lui Ceaușescu, am fost nevoiți să facem un compromis între viața „oficială” și cea de acasă. Acasă ascultam Radio Europa Libera, la școală cântam cântecele cu partidul și cârmaciul luminat. Sau, pentru cei ce am crescut în familii mixte, așa cum sunt eu, a fost compromisul între „românism” și „maghiarism”. („Ce ești tu? Român sau ungur, că ambele nu poți fii?”).

 Acum, am de balansat efortul pentru cercetare, predare și serviciu profesional (cele trei obligații principale pe care le am ca profesor universitar) cu timpul pentru familie și hobby-uri. Sau cum echilibrez ideile din stânga și din dreapta politică, egoismul cu altruismul, globalismul și patriotismul? Felul în care stabilim compromisurile ne este absolut specific fiecăruia din noi, fără se existe o soluție optimă. (De aceea, mă amuză întotdeauna clarvăzătorii siguri pe ei, unii dintre ei oameni bătrâni, care postulează: „Așa trebuie făcut. Știu eu mai bine! Vă spun eu că așa este!").

 Nu vreau să supăr pe nimeni, dar cel mai mare compromis pe care l-am avut întotdeauna de echilibrat a fost cel al identității mele. Nu mi-a fost niciodată clar cui aparțin eu, sau când am crezut că mi-e clar, alții mi-au spus să nu fiu chiar așa de sigur.

 Ungurii nu m-au simțit niciodată de-al lor pentru că, deși am numele și religia, nu vorbesc ungurește dincolo de unul de patru ani (mi-e foame, mi-e sete, afară este cald…). Mulți români nu mă consideră de-al lor pentru că mă cheamă „Doboli”.

 Culmea segregării a venit de la un văr de-al meu din Deva, care la nunta fratelui meu, după o lungă discuție despre neamuri - mătuși și unchi - a concluzionat cu ceva de genul: „da, ce multe amintiri frumoase... dar tu ești de la Hunedoara, ungur de-al lui Doboli”. Tot farmecul s-a dus în acel moment pentru că m-am simțit pus într-o altă categorie. Însă întâmplarea cea mai haioasă s-a întâmplat cu o familie din Cincinnati, pe care o admiram și plăceam foarte mult, la fel cum cred că ne-au plăcut și ei. Totul pușca între noi, doar numele meu de familie nu se sincroniza cu perfecțiunea, până când într-o zi mi-au spus: „Tu trebuie să fi un român maghiarizat”.

 Felul în care numele meu de familie a fost perceput a depins întotdeauna de loc. La Hunedoara, în clasele mici, la secția germană, nu-mi aduc aminte să fi avut alte probleme decât atunci când colegii mei treceau la săsește ca să nu-i pot înțelege. La liceu am început pentru prima dată în viață să mă simt diferit. Când am fost scos la tablă (de fapt hartă), profesorul de istorie mi-a spus că vorbesc românește cu accent. Serios, chiar așa să fie – îi întreb pe cei care mă cunoașteți? Apoi, profesoara de științe sociale a făcut o mică „briliantă” despre asocierea lui „Doboli” și „Alex” (eu) cu „Nadia” (vară-mea). „Ce sunteți voi?”, ne-a întrebat.

 Însă, momentele cele mai dificile au fost când trebuia să ridicăm mâna la întrebarea „Care sunteți români? Care sunteți unguri?”. Când am ridicat și eu mâna la „români”, dirigintele mi-a spus: „Tu nu ești român. Trebuie să ridici mâna la unguri”. Faptul că eram singurul cu mâna pe sus la „unguri” m-a făcut să mă simt singur și izolat.

 După ploaie iese (întodeauna) și soarele. Pe Long Island, numele meu vine ca o mănușă din cauza rezonanței sale italiene. Culmea, uneori îi fentez până și pe italienii get-beget, din Italia. Când s-a născut Mikey, m-am tot „jucat” cu prenume populare printre cei de origine italiană, Vincent, Frank, Joseph, dar am ales Michael (poate din cauză de Michael Corleone?). Inspirația mi-a venit de la un doctorand de-al meu de atunci, Michael Gilberti. La al doilea băiat, Alex, am aplicat regula strămoșească, să-l cheme ca pe tata (căci încă n-am întâlnit vreun italian pe Long Island pe care să-l cheme Alexander).

 Acum, când cineva mă întreabă „where are you from?” și îi răspund „from Romania”, de obicei urmează continuarea, „no, I mean, where do you live?” și îi răspund „ah, on Long Island”. Cui îi pasă dacă numele meu este unguresc, arăbesc sau din Patagonia?

 De aceea spun, găsirea compromisurilor în fața constrângerilor mi se pare așa de importantă încât fiecare curs îl încep zicându-le studenților mei că am să-i învăț cum să navigheze unele din constrângerile pe care le ridică problemele inginerești în calculatoare.

 Și cu asta am ajuns la sfârșitul gândului meu: un weekend plăcut și ne auzim săptămâna viitoare.

 Alex Doboli

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (1 vote)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close