Invitație la lectură

„Ex-temporale”, opinii și atitudini de Niculae Gheran

-A A +A

„Ex-temporale”, opinii și atitudini de Niculae Gheran
La ce altceva să se aștepte cititorul de la noul volum de autor publicat de Niculae Gheran, decât la opinii, atitudini, corijări, satire și felicitări. Acestea se pot deduce din prima frază așezată în capul „Ex-temporale”-lor (Editura Cartea Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2018): Trăim vremuri în care proverbele se mai cer adaptate, precum: „Cine sapă groapa altuia... departe ajunge”, având ca revers: „Nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită!”, ceea ce îmi amintește și replica unui personaj hazos: „Nu știu ce avea cu mine, că bine nu-i făcusem niciodată!”. La care îndrăznesc (V.R.) să adaug, din amintiri: „Cine se culcă o dată cu găinile, se culcă și a doua oară”, zicală pereche la: „Domnilor, dacă n-aș fi venit cu mașina, soseam la timp”. Mai precizez că opul cuprinde și interviuri care încă nu au apărut în alte cărți ale autorului.
Poate că merită, pentru o înțelegere cuprinzătoare a cărții, să deschid lista de titluri, lucrări publicate de Niculae Gheran după 1990 – în afara volumelor 22, 23 de OPERE Liviu Rebreanu (editate între 1968-2004), care au încheiat excepționala ediție integrală a scrierilor rebreniene, cea mai mare realizare editorială din literatura română, căreia exegetul i-a dedicat (mai corect spus, sacrificat din viață) 40 de ani de studii –: „Sertar” (evocări, documente, Ed. Institutul Cultural Român, 2004), „Cu Liviu Rebreanu și nu numai”, Ed. Academiei Române, 2007), „Liviu Rebreanu prin el însuși” (interviuri, întrebări imaginare cu răspunsuri reale, în colaborare cu Andrei Moldovan, Editura Academiei, 2008), „Rebreniana”, vol I-II (Ed. Academiei, 2017), și cea mai importantă creație semnată, tetralogia romanescă, „Arta de a fi păgubaș”, vol. I-II-III-IV, primele trei apărute la Ed. Biblioteca Bucureștilor și cel din urmă la Ed. Pallas Athena, respectiv „Târgul Moșilor„ (2008), „Oameni și javre” (2010), „Îndărătul cortinei” (2012), „Bordel nou cu ștoarfe vechi” (2014).
Privind cartea „Ex-temporale”, în toate paginile ei afirm că asistăm la lansarea unui volum de studii politice, nu de puține ori colocviale, pe care-l numesc: „Relatare despre starea României după Marea Revoluție din Decembrie”, cum îi place autorului să definească evenimentele din România care au avut loc între 16-25 Decembrie 1989.
În pregătirea editării „ex-temporalelor”, Niculae Gheran, revăzând scrierile publicate în presă în ultimele aproape trei decenii – în afara celor privind studiul vieții și operei rebreniene –, pe lângă multe altele a dat și peste câteva articole publicate în SUA, imediat după evenimentele din decembrie 1989, în revista POLEMICI, editată pe atunci de tânărul Alexandru Buican, subintitulată publicație trimestrială politică și culturală. Cu aceste articole politice își deschide Niculae Gheran noul op.
Din seria „polemicilor”, prima atitudine apărută în nr.5, primăvara, 1990, este un interviu realizat cu fostul diplomat Mircea Răceanu, „În jurul unui comunicat. De vorbă cu un condamnat la moarte”, precedat de un amplu comentariu lămuritor. În 14 martie 1989, apare în paginile ziarului „Scânteia” – organul central al Partidului Comunist Român – un „Comunicat” al Procuraturii Generale, în care se anunță că organele securității statului au descoperit o gravă acțiune de trădare a intereselor țării și poporului român, săvârșită de Răceanu Mircea, fost lucrător în diplomație (consilier la Ambasada Română din SUA). I se impută lui Răceanu Mircea că încă din 1974 (când a fost recrutat) s-a pus în serviciul de spionaj al unei puteri străine, că a executat o intensă activitate de trădare, încălcând prevederile privind păstrarea secretului de stat, că a reușit să obțină și să furnizeze date și informații secrete, socotite acțiuni de subminare a intereselor statului. Comunicatul a făcut înconjurul lumii prin diferite posturi de radio străine, „B.B.C.”, „Europa Liberă”, „Paris Internațional” și „Vocea Americii”, dar pentru români a fost publicat în oficiosul partidului urmărindu-se să se surprindă indignarea cetățenilor care, chipurile, cereau organelor judiciare aplicarea în cazul Răceanu a sentinței capitale, o regie din culisele puterii comuniste de a anticipa pronunțarea verdictului, înainte de încheierea formală a cercetărilor și a deferirii cazului unei instanțe judecătorești.
În cadrul anchetei asupra sa demarată în primăvara lui 1989, declară Mircea Răceanu în interviu, o anchetă dictată, dură, acuzatul a recunoscut toate faptele fără să opună mare rezistență, socotind că în finalul rechizitoriului pus la cale de organe rezultatul anchetei ar fi fost similar, doar că astfel procedând a scăpat de tortură. Oricum, spune Mircea Răceanu, toate acuzele care i s-au adus au fost pure invenții, lipsite de orice formă de dovadă, de mărturie. Procesul sumar, desfășurat cu ușile închise între 20 și 21 iulie 1989, s-a soldat cu condamnarea la moarte a lui Mircea Răceanu. În subteranele din Rahova M.R. a așteptat cutremurat executarea pedepsei, fără să știe dacă cererea de comutare a pedepsei capitale va fi aprobată. De moment ce la 31 decembrie 1989 Mircea Răceanu era încă în viață, ceva s-o fi întâmplat (se pare că ștergerea pedepsei cu moartea a fost aprobată la cererea președintelui american George W. Bush, condamnatul rămând cu o pedeapsă de 20 de ani de închisoare).
Odată cu revoluția din Decembrie 1989, ușa închisorii i se deschide și lui Mircea Răceanu, doar că interviul dezvăluie că a fost eliberat cu o zi mai târziu decât alți condamnați aflați în subteranele din Rahova, care au fost eliberați toți în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Chiar pe acest fapt pune interviul accent. Cu ce intenție a mai fost reținut închis? Pe cine ar fi deranjat aflarea în libertate a lui Mircea Răceanu? După cum s-au desfășurat faptele, a fost clar, aparatul care îl arestase, anchetase și condamnase continua după evenimentele din decembrie 1989 să se afle pe metereze, dispus, desigur, să execute noile ordine. Mircea Răceanu, care a fost condamnat în baza unui rechizitoriu fals, după eliberarea din închisoare a fost pus „deoparte” cu bună știință (chestiune despre care știa foarte bine și profesorul chiromant, Silviu Brucan), în timp de vechea gardă de opresori din Securitate și magistrați jubilau în jurul lui Ion Iliescu și luau parte la împărțirea prăzii. Începând, să zicem, cu treceri în rezervă, chiar cu avansări în grad și miluiți cu pensii speciale. Fiindcă după orice revoluție, „ata ete tituatia!”. Nu? Iar Mircea Răceanu, condamnat în mod abuziv de către regimul comunist, la data când i se lua interviul era șomer. Când s-a întors de la închisoare nu și-a găsit nici casa întreagă. Norocul lui că i-au mai rămas pereții locuinței în picioare.
Următorul articol publicat în POLEMICI (în numărul de vară), „Unde dai și unde crapă”, este scris după alegerile din 20 mai 1990. Analiza aplicată de Niculae Gheran evenimentelor care au premers, au punctat și au urmat alegerilor din Duminica Orbului este neiertătoare, însă exactă, nepărtinitoare și dură față de toate părțile (de orientare dreapta, de centru, de stânga) implicate în luptele electorale din România, în primele așa-zise alegeri libere de după executarea sumară a cuplului Nicolae și Elena Ceaușescu.
Primul reproș este adresat firavei opoziții politice (abia ieșită din marasmul în care a trăi zeci de ani), ridicată și manifestată față de organul și organismele Frontului Salvării Naționale, fiindcă, în proaspătul proces de democratizare a țării, opoziția a acceptat transmiterea către telespectatori a lucrărilor „parlamentare”, la început sub egida FSN, apoi a Consiliului Provizoriu de Uniune Națională. Din capul locului, alcătuirea acestor organisme avea o legimitate îndoielnică. Instalat, ultimul pe listă, în fruntea CPUN, Ion Iliescu i-a jucat pe toți din jurul lui pe degete, în direct și la microfon, pe care îl stăpânea până noaptea târziu cu răbdarea omului zâmbitor și binevoitor. Scrie Niculae Gheran, ca urmare a unor proaspăte hotărâri legislative: „...Orice om de bună sau rea-credință, destoinic sau congenital ratat, cu mustața abia mijită sau cu un picior în groapă, cinstit sau excroc, cu mintea limpede sau rătăcită, a avut dreptul să facă parte din prima adunare legislativă a României de după Revoluție, urcând dealul Mitropoliei din proprie inițiativă sau împins de la spate, în smoking sau blugi. Taxa de intrare a fost aproape simbolică: colectarea a 251 de semnături partizane și înscrierea «candidatului» la tribunal. Peste o asemenea ștachetă putea sări orice înfigăreț care s-ar fi grăbit să adune iscăliturile din prima și ultima așezare românească, dintr-o asociație sportivă sau de bloc” ș.a.m.d. Ce a urmat, am văzut cu toții. O liotă de avocați s-a declarat pricepută în toate, de la politică la finanțe, de la literatură și arte, la religie și export.
Reproșuri le sunt aduse lui Radu Câmpeanu și Ion Rațiu, care s-au lăsat la mâna lui Ion Iliescu, „noul crai” – la radio București s-a și transmis opereta „Crai nou” (!) - despre care toată lumea a aflat că era un om de bine. Servicii și sprijin a adus opoziția politică FSN-ului prin modul în care și-a desfășurat campania împotriva nomenclaturii vechiului regim, cu repetate insistențe de trecere în afara legii a Partidului Comunist Român. Ce socoteli și-or fi făcut cei cca. 4 milioane de membri PCR, dintre care o imensă majoritate suportase frigul și foamea, marea degradare morală la care fusese supusă întreaga suflare românească. PCR ar fi trebuit lăsat să-și „spele rufele în familie”, cu convingerea că ultimul său congres ar fi dus la o ruptură definitivă între foștii săi membri și posibilii reformatori. Partidele din opoziție urmăreau, în primul rând, excluderea lui Ion Iliescu din cursa electorală. N-a fost să fie. Astfel, ajungând în fruntea statului, Ion Iliescu devine președintele tuturor românilor.
După alegerile din 20 mai și mineriada dintre 13-15 iunie 1990, Niculae Gheran se declară consternat și spera în deschiderea unei anchete parlamentare care să ducă la stabilirea corectă a responsabilităților, indiferent din ce tabără provin criminalii, cui îi aparține „regia de culise”, cea mai vinovată decât toți vinovații. Scriind în 1990 despre „starea dezastruoasă a economiei naționale”, având în vedere situația în care se afla întreaga națiune, Niculae Gheran observă, astăzi, că după privatizarea și falimentarea industriei naționale, cu peste 4.000.000 de cetățeni plecați în străinătate să-și găsească locuri de muncă, România este îndatorată cu peste 100 de miliarde de euro la băncile străine, fără să apuce să vadă promisa „luminiță de la capătul tunelului”. În schimb, vechea luptă de clasă – în numele căreia au căzut victime milioane de cetățeni și a produs crime monstruoase – a fost înlocuită cu un război româno-român, bine coordonat de tot felul de „forțe”, ca și lovitira de stat din decembrie 1989. După cum delictul de sabotare a economiei naționale a fost eliminat din codul penal. Cine pe cine și în ce fel să mai fie tras la răspundere pentru situația actuală din economia românească? Unde este, după atâția ani, Legea răspundereii ministeriale? Cine și în ce mod procedează la predarea unei guvernări și preluarea prerogativelor de către o nouă guvenare? Ați întâlnit undeva astfel de dezbateri și ridicări de probleme la nivel național, parlamentar? Nu. Nu, evident.
Analizele prinse de Niculae Gheran în toată cartea uneori primesc accente dramatice. Partidele politice i se înfățișează ca tarabe comercial-ideologice. Securitatea țării nu a făcut altceva decât să îmbrace o uniformă nouă. Lupta anticorupție apare ca o poveste lungă, demnă de o mie și una de nopți. Despre privatizare astăzi nu mai vorbește nimeni, așa cum nu vorbește nimeni cu seriozitate despre cum munții noștri au chelit de păduri și nu s-au făcut auzite decât niște condamnări în domeniu ale unor găinari. În urma unor mahări condamnați, statul român nu a recuperat niciun euro din prejudicile produse, constatate de instanțe. Politica alegerilor democratice e falimentară la rândul ei. Politica și administrarea treburilor din învățământ nu seamănă decât dezorientare. Pensiile și depozitele bancare sunt arătate populației ca sperietori guvernamentale. Chestiunea înstrăinării bunurilor patriei e tratată de guverne și parlamente asemeni reșapării popularității „viziunilor” lui Petrache Lupu... Alegerea pentru rebrenolog a unui viitor loc de veci lângă o Sfântă Mănăstire din Ardeal a devenit un etern motiv de râs cu haz (căci, deși tânăr, nu se știe niciodată ce se poate întâmpla cu un om aflat la senectute), „tratative” în care, din întâmplare, au fost cuprinse și câteva personalități contemporane de astăzi...
Niculae Gheran este un excelent analist și cumpănit judecător al întregii societăți românești, politice, culturale, economice, financiare. „Extemporale”-le compun o carte remarcabilă, cu situații și stări sociale care dau pagini de aleasă literatură, cu zeci de personaje și eroi, mai mari, mai mărunți, care nu pot fi dați uitării.

 

 

Aprecierea dvs: - Media: 5 steluţe (1 vote)

Comentarii

Comentariu nou

Conţinutul acestui câmp va fi considerat confidenţial şi nu va fi făcut public. If you have a Gravatar account associated with the e-mail address you provide, it will be used to display your avatar.

Copyright © 2000-2014 Mesagerul de Bistriţa-Năsăud
Str. Gheorghe Sincai, nr. 37, Telefon: 0263-234.688, 0263-234.689, 0740-030.550, 0758-837.291, E-mail: [email protected]

Close