Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 22 mai, 2020în: Educaţie/Cultură, File de istorie, Ştirea zileiNiciun comentariu Listare EmailBiserica din DealCondiţiile de relief şi climă au oferit cadrul favorabil pentru locuire în orașul Sfântu din cele mai vechi timpuri. Stau mărturie în acest sens numeroasele vestigii arheologice din epoca bronzului şi din evul mediu timpuriu, materialele arheologice descoperite din epoca dacică, monedele romane, dar şi aşezările de după retragerea aureliană. Prima atestare documentară a localității este anul 1332, sacerdos Sancto Georgio. În decursul vremii, orașul este menționat în documente, sub diferite denumiri istorice româneşti: 1750, Sân Giorgiu, 1767, Breaza [azi cartierul Simeria din municipiului Sf. Gheorghe], 1787, Szingyors [Sângiorj]; 1862, San-Georgiu¸1905, Sepsi – Sângeorz. Importanţa aşezării, situată la confluenţa drumurilor care fac legătura dintre Transilvania şi Moldova, va creşte în perioada de după secolul al XV-lea, când localitatea este ridicată la rangul de târg în 1461.Deşi viaţa bisericească a românilor din Sfântu Gheorghe este mult mai veche, prima mențiune despre prezența unui lăcaș de cult ortodox în Sfântu Gheorghe este consemnată în Conscripția din anul 1750, document care atestă existența a în oraș a „100 de persoane de religie ortodoxă, având preot și biserică în funcțiune. Românii din Sfântu Gheorghe sunt prezentați nominal și în conscripțiile din 1614 (37 de familii în Sf. Gheorghe, Simeria, Chilieni și Coșeni). Un număr de 39 de credincioși ortodocși, care: 5 din Sân Giorgiu, 10 din Semeria (azi cartier al orașului), 15 din Coșeni și 9 din Chilieni, în 20 noiembrie 1699, participă la o mare adunare la Tg. Secuiesc a unor preoți și credincioși ortodocși români, din sud-estul Transilvaniei, care au răspuns convocării Comisiei de anchetă, constituită de Dieta de la Alba Iulia, în scopul de a obține de la fiecare participant o „declarație cu ce religie (receptă – n.n.) vrea să se unească”. Această valoroasă informație trebuie conexată cu menționarea primului protopop al Haromsek-ului (Treiscaunelor), preotul Cristea care împreună cu alţi 13 preoţi ortodocşi a participat la „Sinodul care hotărâse Unirea cu biserica Romei”.Ulterior s-a dovedit faptul că iscălitura atribuită protopopului Cristea de acceptarea Unirii a fot falsă. În anul 1767, la altarul bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe slujea preotul Matei Achim născut în Râşnov.Într-un document păstrat în Arhiva Centrului Ecleziastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan”, emis în 5 decembrie 1790, Episcopul Gherasim Adamovici face cunoscut faptul că Înaltul Guberniu al Transilvaniei, prin Decretul nr. 8363 a aprobat construirea bisericii ortodoxe din Sfântu Gheorghe, respectiv „Obştea cea neunită de la Sepsi Szent Georghi a căpătat slobozenie după cererea lor de a putea zidi biserică”. Noua biserică, cu hramul Sfântul Nicolae, a fost înălţată așadar, pe amplasamentul actual, în locul celei vechi din lemn, în mijlocul cimitirului „după obiceiul satelor secuie”, clădită din lemn, afară de turnul-clopotniţă care, mai târziu, în 1802, a fost zidit din piatră şi „a rămas astfel până astăzi”, în timpul păstoririi preotul paroh Zosim Popoviciu. În 1839, o parte a târgului Sfântu Gheorghe, desigur unde era biserica românească, se numea „Sfântu Gheorghe Românesc” (Oláh Sepsiszentgyőrgy). Informaţia ne provine de la austriacul Ignaz Lenk von Treuenfeld, fiind confirmată și de faptul că în memoria colectivă a locuitorilor oraşului, vechea și actuală stradă Borviz se numea „Şcheii românilor din Sf. Gheorghe”. Din secolul al XIX-lea structura socio-profesională a românilor din Sf. Gheorghe se diversifică, și pe lângă iobagi și jeleri, documentele consemnează existența mai multor proprietari de pământ, meseriași, negustori, funcționari, militari, juriști etc.FOTO: PRIMA ȘCOALA CONFESIONALĂ DIN SFÂNTU GHEORGHELa începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, comunitatea românească ortodoxă din Sfântu Gheorghe, care la recensământul din 1850 reprezentau 25% din totalul populației orașului (578 de persoane, din 2302 locuitori), își intensifică preocupările, pentru ridicarea unei noi biserici şi şcoli confesionale, edificiile celor două instituţii construite cu aproape un secol în urmă fiind „cu totul ruinate”. Astfel, începând din anul 1862, obştea bisericească din „San-Georgiu”, s-a adresat în acest sens, „Guvernului Regal al Marelui Principat al Transilvaniei” şi Consistoriului Episcopesc din Sibiu – bazându-se pe sprijinul Sfântului Andrei Șaguna, solicitând un „loc erarial” (proprietatea statului) în zona centrală a oraşului (între clădirile actuale ale Bibliotecii Judeţene „Bod Péter”, Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni şi ale Liceului „Kós Károly”). În referatul său, protopopul Ioan Moga din Vâlcele constată entuziasmat şi încrezător că locul erarial cerut „e foarte bun şi corespunsetoriu scopului nostru, e în piaţa Szent Gyorgiului în rend oblu cu cassele Pretoriale, în loc ridicat, desfetat, cu vază şi destul de mare pentru zidirea bisericei, schoalei şi a casei parochiale”. După mai multe intervenţii deşarte şi ani de aşteptare, aproape revoltaţi, oricum imputând explicit tratamentul nedrept la care erau supuşi, credincioşii români din Sfântu Gheorghe, hotărăsc reclădirea celor două edificii – biserica şi şcoala – pe vechiul amplasament.Pentru rezidirea biserici vechi din deal, în anul 1870, Arhiepiscopia Ortodoxă a Sibiului a emis o Circulară a, redactată din îndemnul Sfântului Mitropolit Andrei Şaguna, prin care au fost colectate fonduri publice din întreaga mitropolie, și de peste Carpați, pentru refacerea bisericii şi a şcolii confesionale din Sfântu Gheorghe, document în care se spune: „Ştim cu toţii iubiţilor, între ce împrejurări critece au trăit confraţii noştri din ţinutul Secuimii şi trăiesc încă şi până în ziua de astăzi. Cu toţii simţim dăunătoarele urme ce le-au lăsat influenţa timpului de mai înainte asupra creştinilor noştri din Secuime. Nicăieri nu este ameninţată naţionalitatea şi confesiunea noastră ca acolo”. Să prevenim deci, Iubiţilor, pericolul acesta ce ne ameninţă cu pierderea unui membru însemnat din trupul bisericei şi naţiunei noastre, dând bucuroşi filerul nostru fraților care doresc înaintarea bisericii şi şcoalei, dar le lipsesc mijloacele”. Numeroase documente ale vremii, inclusiv paginile ziarului „Telegraful Român”, pun în evidenţiată superba solidaritate românească pentru sprijinirea reconstruirii bisericii vechi şi a şcolii confesionale româneşti din Sfântu Gheorghe. Sunt publicate liste întregi pe localităţi, cu menţionarea numelui, profesiei şi sumei date de către fiecare donator în parte. Ctitori ai bisericii reclădite, au fost: preotul Alexe Popoviciu, judele urbarial Alexe Oniţiu şi Mihail Bărbieru. Sfințirea bisericii s-a făcut de către Sfântul Mitropolit Andrei Șaguna, în anul 1872, cu un an înaintea de trecerea sa la cele veșnice, printr-o liturghie arhierească impresionantă, la care au participat credincioși români din parohiile învecinate și oficialitățile publice locale.Formatul bisericii este dreptunghiular, fără abside. Altarul este despărţit de naos prin tâmpla de lemn, în partea din spate a naosului este suspendat pe stâlpi podişorul, iar intrare se face prin tinda pe care se află zidit turnul vechi de la 1802. Turnul de piatră şi cărămidă arsă, înalt de aproape 15 m, a rămas de la vechea biserică, construindu-se numai corpul propriu-zis al bisericii, suprafaţa clădirii fiind de 167 mp, înălţimea circa 5 m şi cu tavan. În pereţii groşi, ca de cetate, sunt 11 ferestre mari, 8 în naos şi 3 în altar. Iar geamurile sunt cu vitralii, reprezentând diferite scene şi sfinţi. În urma lucrărilor de restaurare şi renovare, terminate în anul 1993, prin grija părintelui Ioan Oliviu Hagiu, tavanul este acum sub formă de boltă, iar biserica pictată de către pictorul Gheorghe Munteanu din oraşul Covasna. Iconostasul este împodobit cu icoane fixate pe el, pictate în anul zidirii, 1872, de către pictorul Gh. Marinescu din Reşiţa şi Gh. Stoienescu din Bucureşti, restaurat, în anul 2018, prin osârdia preoților Marian Ovidiu Mureșan, și Macarie Mircea Coliban. Printre piesele de valoare documentar-istorică ale vechii biserici se află mai multe cărţi bisericești, registrele parohiale de stare civilă, începând cu anul 1793 şi icoane pe lemn și pe sticlă.În anul 1916, în timpul Primului Război Mondial, biserica ortodoxă din Sfântu Gheorghe a fost folosită ca „închisoare pentru prizonieri”, și apoi transformată în grajd pentru caii trupelor germane, fiind grav avariată. Preotul Iosif Popovici a fost închis „pentru înaltă trădare de patrie” în perioada octombrie 1915- vara anului 1917, deşi la proces, în 6 decembrie 1916, a fost declarat nevinovat. Chinuirile preotului Iosif Popovici a fost parte integrantă a unui moment dramatic, care a avut loc în anii 1915-1917, când în urma înscenării unei aşa-zise „acţiuni de spionaj”, un număr de 24 preoţi români din fostele judeţe Treiscaune şi Ciuc (alături de alţi zeci de preoţi ardeleni), au fost arestaţi sub acuzaţia de „trădare de patrie” şi „spionaj în favoarea României”, închişi şi deportaţi şi „supuşi unor suferinţe greu de descris”.După înfăptuirea Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, în ziua de 9 ianuarie 1919, liderii comunității românești din oraș au ales un nou comitet parohial pentru refacerea bisericii, în frunte cu preotul Iosif Popoviciu și prim epitropul Eugen Sibianu. În timpul acestor lucrări de reparaţie, slujbele religioase s-au făcut în Sala festivă a Prefecturii (actuala Sală albastră, din cadrul Bibliotecii Județene „Bod Péter”), unde s-a improvizat un altar, iar la sărbători naţionale serviciul religios se făcea în piaţă, transformată mai târziu în parc orăşenesc. Primul ajutor pentru începerea lucrărilor a fost dat de către stat, în sumă de lei 48.703 lei (la 23 mai 1920), drept despăgubire de război pentru distrugerea bisericii de armata austro-ungară. În fruntea comitetului de refacere a bisericii a fost ales judecătorul dr. Ilie Oltean, care reuşeşte ca, în ianuarie 1922, să predea biserica reparată după planurile făcute de Dumitru Pascu, arhitectul oraşului. Clopotele le donează credinciosul Ieremia Coveşan (Araci) şi Vasile Mosora – senator din circumscripţia Băţanilor. Clopotul cel mic este donat de credincioşii ortodocşi din Chichiş. Col. Mihai Todicescu împreună cu un grup de ofiţeri din Garnizoana Sfântu Gheorghe donează policandrul electric.FOTO: MITROPOLITUL NICOLAE COLAN LA SFÂNTU GHEORGHE, 1957Unul dintre cele mai importante evenimente petrecute după 1918 a fost vizita mitropolitului Nicolae Bălan, vizită prilejuită de noua sfinţire a bisericii, oficiată în aprilie 1923. Cu această ocazie, mitropolitul a mai întreprins o serie de vizite pastorale şi în alte parohii din fostul judeţ Trei Scaune. În 1924, Adunarea Eparhială aprobă cererea Oficiului Parohial şi drept urmare, Consiliul Parohial trece la construirea casei clopotarului, din lemn, şi acoperită de şindrilă, situată în imediata apropiere a bisericii. Casa parohială este construită în 1932 din lemn, extinsă și modernizată în 1978. Începând cu anul 2015, din inițiativa și sub coordonarea preotului Marian Ovidiu Mureșan, au avut loc ample lucrări de renovare și restaurare la casa parohială prin schimbarea acoperișului, a geamurilor, instalației electrice și sanitare, amenajarea băii și a bucătăriei, executarea unor lucrări de subzidire la pereți etc.Primul preot slujitor al credincioșilor ortodocși români din Sfântu Gheorghe, identificat până în prezent în sursele arhivistice este Matei Achim (1767). A urmat apoi preotul Zosim Popoviciu (ctitorul bisericii vechi), care a păstorit în anii 1790-1833, urmat de preotul Gheorghe Popoviciu (1833-1848), cel care, „încă în viaţă fiind are de capelan pe fiul sau Ioan Popoviciu, învățător la școala confesională ortodoxă, și care a fost omorât în timpul Revoluţiei de la 1848-1849). Şirul familiei Popovici este întrerupt, numai pentru 4 ani, de către preotul Daniel Bărbat (1..