Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 20 decembrie, 2019în: ȘtiriNiciun comentariu Listare EmailLucrare editată în cadrul  proiectului Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative, proiect  cofinanțat de către Secretariatul General al Guvernului RomânieiPatrimoniul cultural naţional, a cărui componentă de bază o reprezintă patrimoniul eclezial, reprezintă o valoare inestimabilă de care dispune fiecare comunitate în parte, iar păstrarea lui înseamnă prezervarea identităţii naţionale. Pentru a se asigura păstrarea acestei moșteniri de preț, este obligatorie – pe lângă inventarierea, cercetarea, protejarea, conservarea şi restaurarea sa – şi punerea în valoare editorială, inclusiv prin cunoașterea lăcașurilor de cult existente, cu istoria și specificul fiecăruia. Creşterea gradului de conştientizare a importanţei bogăţiei patrimoniale, în sânul comunităţilor locale, poate conduce și la identificarea unor modalităţi de revitalizare economică a localităților, prin turism cultural. Mai mult decât atât, acest demers implică profunda înțelegere a faptului că patrimoniul eclezial aparține nu doar unei singure comunități religioase, ci întregii societăți.Albumul  Lăcașuri ortodoxe din Episcopia  Covasnei și Harghitei îşi propune conştientizarea rolului şi importanţei patrimoniului cultural religios ortodox, din Episcopia Ortodoxă a Covasnei și Harghitei, printr-o aprofundare a cunoaşterii tezaurului creştin ortodox, din această parte de țară, în scopul unei mai bune înțelegeri a situaţiei prezente, a acestui domeniu esenţial pentru definirea identităţii naţionale românești, în arealul multietnic și pluriconfesional specific județelor Covasna și Harghita. Pentru o apreciere obiectivă a configurației actuale a patrimoniului construit bisericesc ortodox ce aparține Episcopiei Ortodoxe a Covasnei și Harghitei, este nevoie de o scurtă incursiune în istoria Bisericilor româneşti – ortodoxe și greco-catolice – din fostele scaune secuiești, Ciuc, Odorhei și Treiscaune, astăzi județele Covasna și Harghitei. Zona de curbură interioară a arcului carpatic, în care se află şi cele două judeţe – Covasna şi Harghita, a fost permanent locuită încă din preistorie. Dintre numeroasele valori create de localnici, se remarcă splendoarea ceramicii din cultura neolitică Ariuşd (mileniul IV î.Hr.), ceramica, uneltele şi armele epocii bronzului. Din prima epocă a fierului datează spectaculosul tezaur cu topoare de aur de la Ţufalău (sec. XII î.Hr.). Între vestigiile geto-dace se numără tezaurul cu vase de argint descoperit la Sâncrăieni (sec. I î.Hr.). Cea mai mare parte a spaţiului din interiorul arcului carpatic a fost integrată în provincia Dacia, ca zonă de frontieră a Imperiului Roman (106 d.Hr.). O altă parte a rămas în stăpânirea dacilor liberi.În spaţiul transilvănean, creştinismul se presupune a fi pătruns din secolul al II-lea, descoperindu-se pe o arie foarte largă obiecte creştine, aparţinând mai cu seamă secolelor care au urmat Edictului de la Mediolanum, când creştinismul a ieşit din catacombe, iar cei care îl mărturiseau pe Hristos şi-au putut manifesta în mod liber cultul lor. Oficializarea creştinismului în tot imperiul a deschis calea spre libertatea de manifestare a comunităţii creştine. Multe obiecte cu reprezentări simbolice creştine provin din castrele romane, situate pe limesul imperiului, cum sunt cele de la Comolău, Sântionlunca, Olteni, Breţcu (toate în judeţul Covasna), datând din secolele II-III d.Hr. Castrul şi aşezarea civilă de la Angvstia (Breţcu) au reprezentat cel mai răsăritean pilon al Imperiului roman în această regiune, constituind un focar de civilizaţie şi de propagare a romanităţii în lumea dacică din sud-estul Transilvaniei. Alături de obiectele creştine descoperite şi cunoscute ca tăbliţa votivă de la Biertan (Sibiu), vasul cu inscripţie şi simboluri creştine, de la Porolissum (Moigrad, jud. Sălaj), piatra funerară de la Cluj-Napoca, se situează şi importantele vase de ceramică din secolul VI, descoperite în localitatea Poian (jud. Covasna) şi amfora creştină descoperită în Târgu Secuiesc, pe care sunt desenate iniţialele Maicii Domnului. Populaţia locală creştină daco-romană, devenită poporul român de astăzi, şi-a păstrat cu sfinţenie credinţa şi în secolele tulburate de migraţia popoarelor în primul mileniu, Ortodoxia devenind, pentru două mii de ani, axul fundamental în jurul căruia s-a păstrat fiinţa naţională a românilor. În toată perioada mileniului I, până în secolul al XV-lea, românii din arcul carpatic au trăit organizaţi în cnezate, iar, din punct de vedere religios, s-au aflat sub îndrumarea Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol.  După cucerirea Transilvaniei de către trupele regatului ungar, în zona muntelui Harghita şi pe cursurile superioare ale Mureşului şi Oltului a fost colonizată populaţia secuiască, pentru a apăra frontiera sud-estică a voievodatului Transilvaniei, în schimbul unor largi privilegii. În primele secole după venirea secuilor, românii din zonă dispuneau de forţă militară şi de egalitatea în drepturi cu coloniştii. Astfel, în anul 1210, românii din acest spaţiu, împreună cu secuii, au participat la campania de la Vidin a armatei ungare. În anul 1241 secuii şi românii au închis trecătorile Carpaţilor pentru a stăvili invazia mongolă. În 1355, românii din arcul carpatic au participat la „congregaţia generală”, întrunită la Turda, împreună cu ungurii, saşii şi secuii. De menționat prezenţa unui cnezat românesc la Breţcu, consemnată în anul 1410, deși autenticitatea documentului este contestată de unii istorici maghiari. Încă din secolul XIII, sub ordinele regilor unguri care şi-au atribuit rolul de „regi apostolici”, s-a desfăşurat o permanentă campanie de catolicizare a românilor, consideraţi de autorităţile regale şi ecleziastice drept „schismatici”, întrucât erau ortodocşi.Sud-estul Transilvaniei se integrează realităţilor transilvănene de organizare bisericească, chiar dacă mărturii depline nu confirmă existenţa unei episcopii sau eparhii, dar, cu siguranţă, forme de coagulare eclezială se presupune că au existat. Aceasta cu atât mai mult cu cât în zonă au fost identificate, în secolele VIII-X, anumite forme de organizare politico-instituţionale. Istoricul Nicolae Edroiu, pe baza cercetărilor efectuate de Zoltán Székely şi Mircea Rusu, a identificat existenţa unor concentraţii demografice la izvoarele Târnavelor (peste 10 aşezări), la izvoarele Mureşului şi ale Oltului şi în depresiunea Covasna-Braşov, aglomerări care pot delimita forme incipiente teritorial-politice, caracteristice populaţiei româneşti şi româno-slave din regiune.Un argument semnificativ în acest sens este mulţimea bisericilor româneşti din secolele XIII-XV, al căror act de sfinţire era săvârşit de către episcopi, care le dădea antimise şi moaşte ce erau aşezate în masa altarului. Aşa cum menţionează acad. pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, la început au fost ortodoxe şi bisericile reformate din Mugeni şi Dârjiu (jud. Harghita), Ghelinţa, Chilieni, Simeria (jud. Covasna), Sântana de Mureş şi Fântânele (jud. Mureş) cu picturi din secolele XIV-XV, ca şi biserica dispărută din Roteni (jud. Mureş) etc. Mulţimea preoţilor atestaţi documentar duce la concluzia că hirotonia lor se săvârşea de către episcopi din Transilvania, cu greu putând fi acceptată teoria unei deplasări atât de numeroase în ţinuturile din sudul Carpaţilor sau la sud de Dunăre. Sinodul de la Buda (1279) interzice românilor să-şi zidească biserici din materiale durabile. Ca urmare, până în zorii istoriei moderne, arhitectura ortodoxă era limitată la construirea bisericilor din lemn. După dispariţia regatului ungar (prin lupta de la Mohács) şi înfiinţarea Principatului Transilvaniei (1541), cultele protestante devin religie de stat şi încep o campanie sistematică şi permanentă de desfiinţare a Ortodoxiei, fenomen întâmplat, cu precădere, în arcul carpatic, unde a căpătat accente dramatice în vremea principilor Gabriel Bethlen, Gheorghe Rákoczi I şi II şi Mihail Apaffi. Conform istoricului  pr. acad. Mircea Păcurariu, calvinizarea românilor ortodocşi însemna şi o acţiune de maghiarizare, fapt confirmat de anumite măsuri luate cu acest scop: instituirea de „episcopi” români-calvini ca: Gheorghe de Sângeorz (1566), Pavel din Turdaş (1569) şi Mihail din Turdaş (1577), convocarea de sinoade „calvine”, tipărirea de cărţi etc. Acţiunea prozelitistă şi măsurile de oprimare a Bisericii româneşti din partea principilor calvini ai Transilvaniei se vor intensifica în secolul al XVII-lea. Însă puţini români, din cei care aveau titluri şi proprietăţi, au trecut la confesiunea calvină.O rază de lumină a constituit-o, pentru încercaţii credincioşii români ardeleni, scurta domnie a lui Mihai Viteazul. Marele domn, încă înainte de a înfăptui unirea politică a celor trei ţări, a realizat unitatea pe linia bisericească: în 1595, prin tratatul de la Alba Iulia, a aşezat bisericile româneşti ale Transilvaniei sub jurisdicţia Mitropoliei Ţării Româneşti. La intervenţia lui Mihai, Dieta de la Alba Iulia, din iulie 1600, adoptă măsuri pentru îmbunătăţirea situaţiei preoţilor români care urmau „să fie scutiţi pretutindeni de sarcinile pe care le prestează poporul”. Unul din căpitanii lui Mihai Viteazul, Ştefan Luţu, era la anul 1600 comandant al cetăţii Odorhei, având atribuţii administrative şi militare. El a condus o bună perioadă de timp scaunul secuiesc Odorhei, iar documentele semnalează că secuii şi românii din această zonă i se adresau cu diferite pricini sau litigii spre rezolvare. Fapt deloc nesemnificativ pentru istoria bisericească a zonei, în această perioadă, este ridicarea unui lăcaş de cult ortodox în cetatea Odorheiului în timpul marelui voievod.Continuând tradiţia secolelor XIV-XV, şi în zorile epocii moderne viaţa religioasă a românilor din Arcul Carpatic s-a aflat în preocuparea permanentă a mitropoliilor, episcopiilor, a domnitorilor şi a boierilor din ţările române extracarpatice, aici având loc majoritatea hirotoniilor preoţilor ce slujeau în zona de curbură a Carpaţilor şi în spaţiile geografice limitrofe Moldovei şi Ţării Româneşti. Stau mărturie în acest sens: Mânăstirea Doamnei de la Moglăneşti-Topliţa, ctitorită în anul 1658 de Doamna Safta, soţia voievodului Gheorghe Ştefan, antimisul de la biserica din Voşlobeni cu însemnarea „Szaba Episzkop Romaneszk Vleat 7222” (Sava de Roman 1713-1718), dovadă că, înainte de a trece la uniaţie, parohia amintită aparţinea de Episcopia Romanului.  Dintr-un document din arhivele Vaticanului (Relatarea privind întreaga Transilvanie, întocmit Francisc Leone, în 9 august 1638), publicat de istoricul şi arhivistul băcăuan Dumitru Zaharia în Cronica Episcopiei Huşilor IV – 1998, rezultă că în „secuime” erau, la acea dată, „60 de aşezări locuite de populaţie mixtă româno-secuiască, organizate în 34 de parohii şi 3 arhidiaconate”.Ocupaţia Transilvaniei de către trupele habsburgice şi apoi instalarea administraţiei austriece, a generat o puternică acţiune în vederea consolidării noii stăpâniri. În această strategie, un element important era atragerea românilor la catolicism, respectiv la Biserica greco-catolică. Pentru sud-estul Transilvaniei, procesul uniaţiei s-a produs diferenţiat. Parohiile din protopopiatul Treiscaune (aflate tradiţional în sfera de influenţă a Braşovului) au rămas în continuare ortodoxe (doar un număr de zece parohii au format protopopiatul greco-catolic cu sediul la Poian), iar cele din protopopiatele Giurgeu şi Odorhei au trecut în majoritate la greco-catolicism, eșalonat, până la sfârşitul secolului al XVIII-lea.Conscripţia din 1733 consemnează existenţa, în districtul Treiscaune, a 16 preoţi (12 ortodocşi şi 4 uniţi). La 1760-1762 erau 30 de preoţi (19 greco-catolici şi 11 neuniţi) şi 21 de biserici, la 1875 de familii (1458 ortodoxe şi 417 unite). Tot atunci, în scaunele Ciuc şi Odorhei sunt menţionaţi 27 de preoţi uniţi, 8 biserici şi 1615 familii (1210 unite şi 395 ortodoxe). Obştile de ţărani români din fostele scaune secuiești şi-au apărat „cu mare putere” lăcaşurile lor de cult, situate de obicei „pe vârfuri de dealuri, la margini de sat, pitite sub umbra brazilor… sărace de podoabe”. Zidirea noilor lăcaşuri de cult depăşea, de cele mai multe ori, modestele lor posibilităţi materiale, dar de fiecare dată s-au găsit soluţii. Prima şi cea mai folosită a fost mobilizarea tuturor resurselor existente pe plan local prin constituirea „fundaţiunilor bisericeşti” şi a „fondurilor de bucate”. Înălţarea noilor biserici s-a făcut apoi cu sprijinul comunităţilor din împrejurimi şi a celor de peste Carpaţi. Lungul şir al numelor ctitorilor şi binefăcătorilor bisericilor româneşti din arcul intracarpatic, cuprinde nume de boieri moldoveni şi munteni, negustori braşoveni, oieri seceleni şi brăneni, români din toate provinciile istorice (inclusiv fii ai acestor meleaguri stabiliţi în „ţară”), dar şi personalităţi precum prinţul sârb Milos Obrenovici şi câţiva nobili secui (Tampa, Mikes, Szent Kereszti). O formă a solidarităţii cu credincioşii români din zonă a constituit-o donarea, prin strămutare, a bisericilor de lemn de la o comunitate la alta. Dintre bisericile strămutate, aşa numitele „biserici călătoare”, menţionăm pe cele din Păpăuţi, Belin, Chichiş, Bicfalău, Uilac, Gălăuţaş, Mânăstirea Topliţa ş.a.Ultima decadă a secolului al XVIII-lea se desfăşoară sub auspiciile hotărârilor împăratului Iosif al II-lea. Efectele reformei lui Iosif al II-lea au persistat în fiecare domeniu al vieţii publice şi private. Beneficiile cele mai palpabile pentru românii ardeleni au fost impulsul dat învăţământului şi recunoaşterea oficială acordată Bisericii Ortodoxe. Edictul de toleranţă, emis la 13 octombrie 1781, acorda necatolicilor libertatea practicării credinţei, dreptul de a construi biserici din piatră şi de a deschide şcoli în acele locuri unde numărul locuitorilor se ridica la cel puţin o sută de familii. Pentru istoria bisericii strămoşeşti, secolul al XIX-lea este dominat de figura marelui mitropolit Andrei Şaguna care, într-un context politic deloc favorabil, a realizat fapte durabile pentru statutul Bisericii Ortodoxe din Ardeal. Andrei Şaguna a dat Bisericii o organizare corespunzătoare, necunoscută în alte biserici. În condiţiile de viaţă create după 1867, prin autonomia acceptată în 1868 şi prin Statutul Organic, Biserica Ortodoxă (împreună cu cea Greco-catolică) a rămas singura instituţie românească de mare autoritate, reprezentând un ad..