Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 31 ianuarie, 2020în: File de istorieNiciun comentariu Listare EmailParlamentul European a ratificat, la 29 ianuarie 2020, la Bruxelles, acordul de retragere a Regatului Unit din Uniunea Europeană şi din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice, potrivit site-ului Parlamentului European, https://www.europarl.europa.eu/.Acordul de retragere a fost aprobat cu 621 voturi pentru, 49 împotrivă şi 13 abţineri. Pentru a intra în vigoare, Acordul de retragere va fi supus unui vot final în Consiliul Uniunii Europene. Regatul Unit va beneficia de asemenea de o perioadă de tranziţie până la finalul lunii decembrie 2020, potrivit sursei citate.***Istoria relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Regatul Unit a fost tumultoasă încă din anii ’50 – ’60, când construcţia europeană era la începuturile sale. Această relaţie s-a menţinut de-a lungul apartenenţei acestei ţări la UE. În anii ’60, Regatului Unit i s-au respins două cereri de aderare, iar în anii ’70 a avut loc un prim referendum de ieşire a Marii Britanii din Uniune. Anii ’80 au fost marcaţi de demersurile lui Margaret Thatcher de a obţine aşa-numitele derogări în privinţa bugetului UE. Spre finalul anilor ’90 s-a înregistrat o revigorare a relaţiilor dintre Marea Britanie şi Uniune, pentru ca în anii 2000, euroscepticismul să câştige din nou teren.Reticenţa Regatului Unit faţă de comunităţile europene în anii ’50Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord nu a făcut parte din grupul statelor fondatoare ale UE şi nu a semnat tratatele fondatoare ale comunităţilor europene: Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO) de la Paris (1951) şi Tratatul de la Roma, stabilind Comunitatea Economică Europeană (1957). Laburistul Clement Attlee, prim-ministru al Marii Britanii în perioada 1945-1951, a refuzat în 1951 participarea ţării la proiect, considerând că noua construcţie CECO reprezintă un atentat la suveranitate – Marea Britanie fiind la acea vreme un mare producător de cărbune şi oţel, se arată pe site-ul https://www.touteleurope.eu/.„Vrem să jucăm un rol activ în orice tip de cooperare europeană sub o formă interguvernamentală, dar nu putem să cedăm libertatea noastră de decizie şi de acţiune unei autorităţi supranaţionale”, a declarat premierul britanic Clement Attlee în 1951.Astfel, în anii ’50, Regatul Unit a manifestat reticenţă faţă de comunităţile europene nou înfiinţate, preferând să se alăture mai degrabă statelor scandinave, Elveţiei şi Austriei în proiectul Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) şi considerând că aceasta din urmă este o alternativă mai suplă şi mai puţin politică decât comunităţile economice europene.Respingerea cererilor de aderare a Regatului Unit la comunităţile europene: 1963 şi 1967Regatul Unit a început demersurile pentru aderarea la comunităţile europene în iulie 1961, când premierul conservator Harold Macmillan (1957-1963) a depus cererea de aderare, convins fiind că organizaţia europeană nu va afecta relaţia Regatului Unit cu Commonwealth-ul. O a doua cerere de aderare a fost depusă de laburistul Harold Wilson în 1967.Ambele cereri de aderare au fost respinse în 1963, respectiv 1967, prin veto-ul Franţei condusă la acea vreme de Charles de Gaulle (1959-1969). Preşedintele francez susţinea, în motivaţia votului de respingere, faptul că Regatul Unit este mai apropiat de Statele Unite şi că extinderea construcţiei europene ar afecta negativ acquis-ul comunitar, în special Politica Agricolă Comună, mai scrie sursa citată.1973, anul aderării Regatului Unit la Comunitatea Economică Europeană (CEE)Regatul Unit a reuşit să reia demersurile de aderare la CEE abia după plecarea lui Charles de Gaulle de la putere (1969). Astfel, apropierea dintre premierul britanic conservator Edward Heath (1970-1974) şi noul preşedinte francez Georges Pompidou (1969-1974) a fost determinantă pentru succesul aderării Marii Britanii în 1973.1975 – primul referendum de ieşire a Regatului Unit din CEEÎn ciuda recentei revigorări a relaţiei dintre Franţa şi Marea Britanie, pierderea alegerilor de către Edward Heath în 1974 a condus la reconsiderarea poziţiei britanicilor faţă de CEE. Revenind la putere, Harold Wilson (1964-1970; 1974-1976) a trebuit să gestioneze divizarea laburiştilor în ceea ce priveşte chestiunea europeană. Premierul Wilson a trebuit să îşi ţină promisiunea privind organizarea unui referendum privind apartenenţa ţării la CEE, în cazul în care câştiga alegerile.Astfel, la referendumul de ieşire din CEE, organizat la 5 iunie 1975, premierul Harold Wils..