Mesagerul.ro

Jurnal din anii ciumei Covid 19  Ţesătura de relaţii interumane în lumea copilăriei

Jurnal din anii ciumei Covid 19 Ţesătura de relaţii interumane în lumea copilăriei

Dacă am privi de undeva de sus toată forfota vieţii satului de fiecare zi, am vedea câte drumuri întreţesute au oamenii, urmărindu-şi interesele şi treburile

Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 22 mai, 2020în: ȘtiriNiciun comentariu Listare EmailDacă am privi de undeva de sus toată forfota vieţii satului de fiecare zi, am vedea câte drumuri întreţesute au oamenii, urmărindu-şi interesele şi treburile zilei: dimineţile de vară i-am vedea la scos vitele la „ciurdă” (cireadă), fiind preluate de ciurdarii satului, începând din Deal, din partea de sus a satului, „culegându-le” treptat pe toate, până ajungeau cu ele la păşunile de pe Continit şi de pe Groapa Fântânii. Alţii mergeau cu carele pe un drum sau altul din sat, după fân, otavă, paie, pleavă, tulei, coceni de porumb, struguri, floarea soarelui, trestie, lut, bostani etc. Vedeam adeseori vara, din ograda noastră, cum mergea alene câte un car pe dunga dealului, deasupra Livezii, era un spectacol patriarhal unic. Alţii mergeau după apă de băut la fântânile cele bune din sat. Alţii la fierărie. Unii mergeau la cosit, alţii la secerat, alţii cu carele la moară. Şi era imposibil să nu se-ntâlnească om cu om, dar regula generală şi obligatorie era să se salute unii pe alţii cu „Bună dimineaţa!”, “Bună ziua!”, „Bună seara”, mai cald sau mai mecanic, dar nu se admitea trecerea pe lângă cineva fără salut. Unii erau chiar sinceri bucuroşi de întrevedere, alţii curioşi de ce mai face cineva despre care a auzit că-i grav bolnav din familia celui întâlnit. Satul funcţiona ca o comunitate de familie. Dar în privinţa întemeierii de relaţii frumoase şi pline de umanitate, aveam exemplul mamei. Pentru toţi pe care-i întâlnea avea o vorbă bună şi-i provoca la o glumă şi la râs. De exemplu, odată, s-a-ntâlnit pe lângă Biserica Nouă cu Marian al lui Lonu, care ducea undeva un măgar, şi mama l-a-ntrebat pe Marian: „Câţi sunteţi de-ştia?”, arătând spre măgar. Marian a preluat rapid gluma şi a zis: „Doi. El şi eu”. Dar foarte sensibilă era mama cu bolnavii din sat. Mergea şi le ducea câte ceva: prăjitură de casă, fructe, compoturi, ciocolată, clătite, chiar şi mâncare caldă. A rămas de la mama un manuscris cu 240 de nume de silivăşeni bolnavi pe care i-a „cătat” (căutat) – aşa se zice pe la noi când mergi să vezi pe cineva şi te interesezi de soarta lui. Această performanţă a dumisale nu cred că a mai fost egalată de cineva. A pus mult suflet, multă dăruire şi umanitate în acest demers. Îmi spunea de multe ori la cine a fost şi că bolnavului i-a părut bine că l-a „cătat”, adică l-a vizitat. Şi sunt sigur că a fost aşa, dat fiind tonul întotdeauna optimist, tactul cu care ştia să vorbească şi zâmbetul fermecător şi inconfundabil ale mamei. Cred că prin aceste gesturi, poate inconştient, îşi construia un viitor al dumisale pentru când va fi lipsită de puteri şi bolnavă, ca să fie şi dumneaei „căutată” de cineva, să nu se simtă abandonată de comunitatea satului. Glumea adeseori cu cineva, fiind şi eu de faţă, zicea că atunci când va fi bătrână tare şi fără puteri, va tocmi pe cineva să-i aducă un butoi mare cu apă, să-l aibă aproape, pentru că nu va mai putea merge după apă la fântână şi să aibă măcar apă destulă la îndemână, pentru că cu apă mai poţi trăi încă mult şi bine, în singurătatea pustie, chiar dacă nimeni nu te mai caută pe lumea asta.Faptul rămâne drepto antologică atitudine a voinţei omului de a trăi, chiar în condiţiile grele pe care ţi le/le-ar impune nemilos vârsta. Mersul acesta la bolnavi pentru a-i mângâia cu prezenţa dumisale, mai ales la cei bătrâni, era poate şi mânat de disperarea de a pierde pe atâţia oameni dragi din generaţia mamei şi a tatălui dumisale, bunicii mei Vasile şi Cristina. Cert este faptul că noi avem un calup uriaş şi viu de viaţă în semenii noştri pe care i-am cunoscut, şi când auzim că a murit cineva pe care nu l-am văzut demult, imediat ne e dor de timpul nostru cel bun de atunci, de când l-am cunoscut pe acel om, fie că a fost bun, fie că a fost rău cu noi, fie că ne-a fost prieten, fia că ne-a fost ostil, pentru că ne interesează acel timp pe care-l avem încorporat în amintirea lui. Deşi înaintase bine în vârstă, fiind slăbuţă şi cu chipul încrustat de ani – şi ce frumoasă era în tinereţe (vezi foto) -, mama nu se lăsa să nu fie „în rând cu lumea”, ignorând trecerea timpului cu o forţă extraordinară a tinereţii sufleteşti. Rămasă singură, mereu mergea la surori şi aproape săptămânal se punea pe autobuz şi venea la noi, la mine şi la sora mai mică, la oraş. Odată, mergând pe jos, ca de obicei, de la Silivaş la Satu Nou, vecin, la soră-mea Domnica, o femeie de la noi i-a zis mamei, poate nu cu răutate: „Unde tot umbli, că te caută moartea acasă?”. Mama nu a fost atât de rănită de aceste vorbe necugetate, având acel uriaş fond sufletesc optimist. Nu după mult timp, suferind probabil cu inima, acea femeie a căzut acasă şi a murit. Mamei i-a părut rău după acea consăteană, zicând că poate şi ea va fi regretat că a luat-o gura pe dinainte, dar ne spunea, ca un avertisment, că niciodată să nu-i prevestim moartea cuiva, că nu se ştie ce soartă ne paşte pe noi înşine.Ca un epilog, trăind ultimii ani ai vieţii dumisale la mine la Cluj – numai la mine a vrut să stea –, am îngrijit-o cu toată iubirea noastră, eu cu sora mea Lenuţa. Datorită faptului că nu mai stătea în sat, din ţesătura aceea de relaţii de demult a dumisale s-a ales doar dorul unor consăteni care mă întebau mereu ce mai face mama, când mergeam acasă la ţară. Am preluat astfel de la mama puterea autoîncurajării permamente, deschiderea faţă de relaţiile bune cu oamenii, ca semn de frumoasă civilizaţie, respectul şi iubirea faţă de consăteni, faţă de toate pâlpâirile de viaţă omenească. Dr. Vasile LechințanVrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mailPartajează asta:PartajeazăFacebookPinterestEmailListareWhatsApp

copyright © 2020 mesagerul.ro