Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 22 mai, 2020în: ȘtiriNiciun comentariu Listare EmailDacă am privi de undeva de sus toată forfota vieţii satului de fiecare zi, am vedea câte drumuri întreţesute au oamenii, urmărindu-şi interesele şi treburile zilei: dimineţile de vară i-am vedea la scos vitele la „ciurdă” (cireadă), fiind preluate de ciurdarii satului, începând din Deal, din partea de sus a satului, „culegându-le” treptat pe toate, până ajungeau cu ele la păşunile de pe Continit şi de pe Groapa Fântânii. Alţii mergeau cu carele pe un drum sau altul din sat, după fân, otavă, paie, pleavă, tulei, coceni de porumb, struguri, floarea soarelui, trestie, lut, bostani etc. Vedeam adeseori vara, din ograda noastră, cum mergea alene câte un car pe dunga dealului, deasupra Livezii, era un spectacol patriarhal unic. Alţii mergeau după apă de băut la fântânile cele bune din sat. Alţii la fierărie. Unii mergeau la cosit, alţii la secerat, alţii cu carele la moară. Şi era imposibil să nu se-ntâlnească om cu om, dar regula generală şi obligatorie era să se salute unii pe alţii cu „Bună dimineaţa!”, “Bună ziua!”, „Bună seara”, mai cald sau mai mecanic, dar nu se admitea trecerea pe lângă cineva fără salut. Unii erau chiar sinceri bucuroşi de întrevedere, alţii curioşi de ce mai face cineva despre care a auzit că-i grav bolnav din familia celui întâlnit. Satul funcţiona ca o comunitate de familie. Dar în privinţa întemeierii de relaţii frumoase şi pline de umanitate, aveam exemplul mamei. Pentru toţi pe care-i întâlnea avea o vorbă bună şi-i provoca la o glumă şi la râs. De exemplu, odată, s-a-ntâlnit pe lângă Biserica Nouă cu Marian al lui Lonu, care ducea undeva un măgar, şi mama l-a-ntrebat pe Marian: „Câţi sunteţi de-ştia?”, arătând spre măgar. Marian a preluat rapid gluma şi a zis: „Doi. El şi eu”. Dar foarte sensibilă era mama cu bolnavii din sat. Mergea şi le ducea câte ceva: prăjitură de casă, fructe, compoturi, ciocolată, clătite, chiar şi mâncare caldă. A rămas de la mama un manuscris cu 240 de nume de silivăşeni bolnavi pe care i-a „cătat” (căutat) – aşa se zice pe la noi când mergi să vezi pe cineva şi te interesezi de soarta lui. Această performanţă a dumisale nu cred că a mai fost egalată de cineva. A pus mult suflet, multă dăruire şi umanitate în acest demers. Îmi spunea de multe ori la cine a fost şi că bolnavului i-a părut bine că l-a „cătat”, adică l-a vizitat. Şi sunt sigur că a fost aşa, dat fiind tonul întotdeauna optimist, tactul cu care ştia să vorbească şi zâmbetul fermecător şi inconfundabil ale mamei. Cred că prin aceste gesturi, poate inconştient, îşi construia un viitor al dumisale pentru când va fi lipsită de puteri şi bolnavă, ca să fie şi dumneaei „căutată” de cineva, să nu se simtă abandonată de comunitatea satului. Glumea adeseori cu cineva, fiind şi eu de faţă, zicea că atunci când va fi..