Mesagerul.ro

O PERSONALITATE PE  ZI:  Dr. Ioan RANCA – istoricul românilor din fostele scaune secuiești

O PERSONALITATE PE  ZI: Dr. Ioan RANCA – istoricul românilor din fostele scaune secuiești

Pe data de 19 februarie 2020, distinsul arhivist și istoric Ioan Ranca  împlinește  frumoasa vârstă de 88 de ani. În semn de respect și prețuire pentru o viață
Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 19 februarie, 2020în: ȘtiriNiciun comentariu Listare EmailPe data de 19 februarie 2020, distinsul arhivist și istoric Ioan Ranca  împlinește  frumoasa vârstă de 88 de ani. În semn de respect și prețuire pentru o viață dedicată instituției Arhivelor naționale și studierii istoriei naționale, redăm o sinteză a bogatei sale biografii științifice și un text intitulat haiducul STAN CRĂCIUN din BIXAD, preluat din teza sa de doctorat, publicată în anul 2000, la Editura Pax – historica , din Tg. Mureș, cu titlul Românii din Secuime şi răscoala lui Horea. Ioan Ranca s-a născut la 19 februarie 1932, în localitatea Aiud. În anul 1951 a absolvit liceul „Titu Maiorescu”, azi Avram Iancu din Aiud şi, în 1955, Facultatea de Istorie a Universităţii „Victor Babeş” din Cluj-Napoca. După absolvirea facultăţii, la 1 septembrie 1955, a fost angajat la Arhivele Statului Cluj, fiindu-i încredinţată misiunea de a înfiinţa filiala din Aiud a instituţiei amintite. Astfel, încă de la începutul carierei, tânărul arhivist Ranca a avut de soluţionat numeroasele probleme care condiţionau buna funcţionare a noii filiale, de la asigurarea unui spaţiu corespunzător şi a dotărilor aferente, la constituirea fondurilor şi colecţiilor arhivistice, desfăşurarea activităţii de punere în valoare ştiinţifică a documentelor, şi la gestionarea relaţiilor cu principalii creatori şi deţinători de arhive.În anul 1962 i s-a încredinţat conducerea Arhivelor de Stat din fosta regiune Autonomă Maghiară, instituţie care după 1968, a devenit filiala, iar mai apoi Direcţia Judeţeană Mureş a Arhivelor Naţionale, şi care a fost condusă de Ioan Ranca până în 1990. Cu experienţa acumulată la Aiud, Ioan Ranca şi-a canalizat eforturile sale şi ale colectivului pe care l-a condus, spre realizarea unor obiective prioritare precum: completarea, depozitarea şi prelucrare arhivistică a documentelor existente în valorosul patrimoniu documentar-istoric al Arhivelor mureşene; îmbogăţirea Fondului Arhivistic Naţional prin cercetări în arhivele din Ungaria şi Franţa; construirea noului sediu al Arhivelor mureşene; punerea în valoare ştiinţifică a documentelor, prin publicarea a numeroase lucrări, studii şi articole şi prin participarea la manifestări ştiinţifice organizate în principalele centre culturale ale ţării, şi nu în ultimul rând preocuparea pentru perfecţionarea pregătirii profesionale, prin participarea la cursuri de specializare în Franţa, în anul 1976, şi prin obţinerea titlului ştiinţific de doctor în istorie la Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii „Babeş – Bolyai” din Cluj-Napoca, în anul 1986, având ca temă „Răscoala lui Horea în centrul şi răsăritul Transilvaniei” (conducător ştiinţific acad. Ştefan Pascu).Rodnica activitate de punere în valoare ştiinţifică a documentelor s-a concretizat în publicarea a peste 80 de lucrări, studii şi articole. Ioan Ranca a fost un colaborator constant al Revistei arhivelor, făcând parte din Colegiul de redacţie al publicaţiei respective, între anii 1972-1985. Din totalul lucrări şi studii publicate, aproape o treime au apărut în Revista arhivelor şi la Editura Arhivelor Naţionale. De asemenea a fost membru în colegiul de redacţie al publicaţiei Mariasia, Anuarul Muzeului Judeţean Mureş.Organizator a numeroase sesiuni de comunicări, simpozioane, colocvii, dezbateri şi expoziţii, în acelaşi timp, Ioan Ranca a participat la numeroase asemenea manifestări ştiinţifice şi culturale care au avut loc la Bucureşti, Cluj-Napoca, Alba Iulia, Iaşi, Deva, Arad, Zalău, Drobeta – Turnu Severin, Sf. Gheorghe, Miercurea Ciuc, Reghin, Târnăveni, Gheorghieni ş.a. De aproape 40 de ani este un colaborator apropiat al Postului de Radio Târgu Mureş, în toţi aceşti ani fiind prezent pe lungimile de undă ale postului amintit cu medalioane, evocări, interviuri pe teme de istorie locală şi naţională.Aceiaşi statornică şi benefică colaborare a avut-o şi o are Ioan Ranca cu presa locală din zonă, îndeosebi cu ziarul Cuvântul liber din Tg. Mureş. De remarcat faptul că cele peste 300 sutele de articole de popularizare apărute în mass-media locală, purtând semnătura lui Ioan Ranca, au aceiaşi temeinică documentare şi rigurozitate, fiind deosebit de apreciate şi de solicitate de către publicul cititor.O importantă contribuţie la îmbogăţirea fondului documentar de microfilme, a adus-o Ioan Ranca prin cercetarea arhivelor din străinătate. Între anii 1964-1986, anual câte 1-2 luni a fost component al delegaţiilor Arhivelor Naţionale din România la depistarea de fonduri şi documente în Arhivelor Naţionale Ungare din Budapesta. Împreună cu Iosif Adam a cercetat importante fonduri arhivistice referitoare la istoria Transilvaniei şi la relaţiile româno-maghiare, aflate în Arhiva Naţională a Ungariei.Lucrările de specialitate evidenţiază contribuţiile lui Ioan Ranca la studiul unor importante evenimente din istoria naţională precum: istoria ţărănimii transilvănene, istoria instituţiilor din Transilvania, răscoala lui Horea, personalitatea lui Avram Iancu, lupta pentru emancipare naţională ş.a. (Enciclopedia istoriografiei româneşti, Bucureşti, 1978, p.278). Ca o recunoaştere a îndelungatei şi rodnicei activităţi desfăşurate pe tărâmul arhivisticii şi istoriografiei româneşti a fost inclus în Enciclopedia Istoriografiei Româneşti (1978), a fost distins cu Fibula de la Suseni şi Diploma de Excelenţă, acordate de Prefectura judeţului Mureş (2006), mai multe distincţii – diplome de onoare, diplome de excelenţă, medalii jubiliare – din partea Arhivelor Naţionale şi a altor instituţii şi asociaţii ştiinţifice, culturale şi civiceAdeptul dialogului pe bază de argumente, şi nu a disputei sterile, Ioan Ranca a dat răspunsuri argumentate la multiple probleme ridicate de unii istorici maghiari referitoare la convieţuirea româno-siculică, cu bunele şi relele ei, la dinamica populaţiei româneşti şi la „polarizările etnice” consemnate statistic şi documentar, în primul rând în antroponimele din conscripţii. Continuând cercetările distinşilor săi înaintaşi David Prodan, Ion I. Russu şi Ştefan Pascu, istoricul şi arhivistul Ioan Ranca a cercetat cu migală şi scrupulozitate, ca nimeni altul, problematica antroponimelor românești din fostele scaune secuieşti, în cadrul unui proiect amplu, care în final se va materializa în 4 volume. Cele două volumele intitulate „Românii din scaunele secuieşti în antroponimele din conscripţii”, vol. I, Scaunul Mureş şi Vol. II, Scaunul Ciuc, Giurgeu, Caşin – apărute până în prezent (volumul III, Scaunul Treiscaune fiind în curs de editare – n.n.), sunt lucrări grea şi anevoioase, realizată de un singur om”, depunând o adevărată „muncă de sisif”, „migăloase şi deloc atractive, ocolite chiar şi involuntar de cercetători”. Lucrări de o asemenea factură şi complexitate, fiind de regulă elaborate de institute specializateSatisfacţia noastră este cu atât mai mare cu cât dr. Ioan Ranca se numără printre cei mai apropiaţi şi statornici colaboratori ai Centrului Eclesiastic de Documentare „Mitropolit Nicolae Colan” şi ai Muzeului Național al Carpaţilor Răsăriteni. După înfiinţarea instituţiilor muzeale româneşti laice şi eclesiastice din judeţele Covasna şi Harghita, cu bogata sa experienţa şi generoasă disponibilitate, cu înţelepciune şi echilibru, Ioan Ranca „ne-a fost baci”, monitorizându-ne, sprijinindu-ne, iar când a fost cazul, atenţionându-ne şi sfătuindu-ne de bine. Alături de alți cunoscuți  cercetători din întreaga țară, Ioan Ranca a participat la manifestările ştiinţifice organizate în judeţele Covasna şi Harghita, a publicat în „Angvstia” şi alte publicaţii locale, fiind unul dintre colaboratorii de bază ai lucrării „Românii din Covasna şi Harghita. Istorie. Biserică. Şcoală. Cultură”, de Ioan Lăcătuşu, Vasile Lechinţan şi Violeta Pătrunjel, apărut cu binecuvântarea, sprijinul şi coordonarea Înalpresfinţitului Arhiepiscop Ioan, azi mitropolit al Banatului, la Editura Grai Românesc din Miercurea – Ciuc, în anul 2003.Prin tot cea ce a făcut şi face pe tărâmul istoriografiei şi arhivisticii româneşti, Ioan Ranca şi-a înscris numele în galeria marilor personalităţi arhivistice de la cumpăna dintre secolele XX şi XXI. La mulți și binecuvântați ani! Dr. Ioan LĂCĂTUȘU   Haiducul STAN CRĂCIUN din BIXAD Dr. Ioan RANCA, Târgu Mureş Bixadul, această aşezare cu un trecut învălui în nebănuit de misterioase plăsmuiri de legendă, este situat la loc prielnic slobodei zburdălnicii a imaginaţiei, această nevăzută putere care a fortificat dintotdeauna fiinţa umană spre mai bine, ne oferă, iată, o filă din vredniciile fiilor ei de odinioară.Sunt multe, neîndoielnic, urmările oricărei răscoale, răzmeriţe sau mişcări ale cărei scopuri au rămas, cum s-a întâmplat adesea, doar visuri sau idealuri neîmplinite. Fiindcă neîmplinite în cea mai mare parte a lor au rămas şi punctele Ultimatului de la Deva socotit pe drept program revoluţionar al Răscoalei lui Horea, apreciată azi de către tot mai mulţi drept revoluţie. În secuime îndeosebi, nu numai la românii ce trăiau aici amestecaţi cu secuii, ci şi la aceştia, mai ales la cei de rând, vestea izbucnirii Răscoalei de la 1784-1785 s-a răspândit mai târziu, mişcările ţărănimii s-au declanşat, concentric, tocmai când în Munţii Apuseni răsculaţii depuneau armele sub ameninţarea sau numai sub amăgirea tratativelor fariseice şi total neloiale cu armata austriacă.De aceea, cum dovedesc cercetările efectuate pe aici în ultimele decenii, ele s-au extins temporal, până în ajunul Revoluţiei de la 1848-1849, îmbrăcând diverse forme între care haiducia n-a fost una dintre cele mai de pe urmă.Astfel, culminând cu atitudinea vădit revoltătoare a celor din Scaunul Giurgeu, din Joseni îndeosebi, mişcările de refuz a prestării robotei se extind şi în fostul scaun Odorhei dar, mai ales, în fostul scaun Trei Scaune unde iobăgia avusese o dezvoltare mai mare. În legătură directă cu mişcările de refuz a prestării robotei, atitudine derivând din Decretul din 1785 de desfiinţare a iobăgiei, este şi mişcarea celor din Bixad şi Olteni din anul imediat următor 1786. Cei din Olteni au fost puşi în alertă de ştirea adusă de noii coloni (nimic altceva decât foştii iobagi doar cu numele schimbat) din Bixad, care cunoşteau că la ei slujba domnească se va reduce, de aici înainte doar la două zile. Dar mentalitatea ţărănească adaugă, de obicei, faptelor reale şi câte ceva din scânteietoarea imaginaţie a celor de jos, sau chiar din propriile idealuri rămase mereu neîmplinite. Colonii din Olteni refuză total prestarea slujbei datorate tradiţional stăpânului feudal cel puţin până la confirmarea ştirii. În 9 iunie 1785 este trimis în sat un comisar al Scaunului Trei Scaune cu misiunea de a aduce mulţimea la ascultare., iar pe corifeii sau amăgitorii ei să-i aresteze aducându-i la „prinsoarea” respectiv temniţa nou înfiinţatului comitat. În sat însă populaţia era în fierbere şi aşteptând cu bâtele, pe trimişii scăunali, zădărnicesc arestarea conducătorilor lor, acţiune la care au fost chemaţi în ajutor şi iobagii din Malnaş.. Cu acest prilej s-au auzit afirmaţii temerare vădind un avansat grad de radicalizare a conştiinţei lor sociale şi chiar civice, deoarece, cum au afirmat, „Nu se tem nici măcar de o companie” (de soldaţi) fiind gata să iasă cu toţii din ţară, să emigreze adică.Câţiva ani mai târziu, în 1800, la Zălan, aşezare din apropiere, este cunoscută chiar o răscoală locală ai cărei autori sunt iobagii jecmăniţi şi împovăraţi cu un număr majorat de zile de robotă, iobagi aparţinând domeniului contelui Apor Laszlo. Nici la Bodoc iobagii aparţinând lui Miko Jozsef nu-şi îndeplinesc obligaţiile săptămânale în zile-muncă. Aceştia, la ogorâtul de primăvară, au lăsat nearat, parcă în batjocură, un teren al stăpânului, iar cu altă ocazie, acestuia, tot din „greşeală” i-au inversat culturile semănând altceva decât le poruncise. Satul iobăgesc Olteni este cunoscut, timp de decenii după 1800 şi mai ales în anii cruntei secete generatoare a marii foamete din deceniul al doilea al secolului al XIX-lea, într-o neîntreruptă luptă petiţionară sâcâitoare pentru autorităţi şi prezicătoare de vremuri de restrişte. Întregul deceniu a constituit prin obiceiul imposibil de evitat al împrumuturilor de la cei bogaţi la săraci, (de bani sau de bucate), o formă facilă de sporire a exploatării, fiindcă atât pentru bani cât şi pentru bucate „camăta”, dobânda de interese adică, se plătea nobilimii în zile muncă, prestate desigur în plus faţă de cuantumul uzual. Astfel, la Malnaş, Bodoc, Olteni, după datele profesorului Imreh Istvan, în preajma anului 1800, deci înaintea foametei, nobilimea proprietară pretindea câte o zi de secerat pentru fiecare forint luat împrumut, ceea ce oricum era foarte mult. Mai ales că datoria se cerea restituită în grâu. Ilustrativă este împrejurarea că în 1811 potrivit aceloraşi veridice surse, Miko Istvan seniorul, respectiv stăpânul feudal din Hăghig pretindea câte două zile de robotă pentru fiecare câblă (o câblă = 4 mierţe) de bucate împrumutată iobagilor. În plus, datornicul era obligat să restituie în loc de patru, cinci baniţe (mierţe) la cele patru împrumutate. În anul de vârf al foametei, 1817, acelaşi nobil proprietar lua nu mai puţin de opt zile de muncă pentru o câblă de cereale împrumutată iobagului (şi aceasta numai ca dobândă).Tot în zile muncă (din motive de maxim avantaj unilateral desigur) se percepeau, potrivit aceluiaşi autor, amenzile de pădure aplicate hoţilor de lemne, (un fel de a spune, fiindcă nu prea cu mulţi ani înainte pădurile fuseseră proprietăţi comune deci, „hoţii” „furau” cam din fostele lor păduri) sau din câmp, iar pentru autorii neidentificaţi, judele sătesc, primarul adică, era obligat a amenda fiecare fum (familie) din sat, situaţie care era, se pare, mai avantajoasă pentru stăpânul feudal.Avalanşei de forme diversificate a exploatării forţei de muncă iobăgeşti, comunitatea sătească în cele mai dese cazuri constând din familii de secui şi de români, desigur de la caz la caz în proporţii diferite, a găsit modalităţi diferite, mai mult sau mai puţin eficiente, spre a pune stavilă poftelor de îmbogăţire a moşierilor. Contradicţiile sociale şi formele pe care acestea le îmbracă, într-o nebănuită paletă, de la opoziţie la haiducie şi până la lupta deschisă, au fost pe aici puse în evidenţă de instituţiile tipice ale autonomiei secuieşti tradiţionale, de bun augur de altfel şi pentru comunităţile româneşti care nu ezită să le adopte. Între acestea, Scaunul satului sau, tradus pe româneşte, Sfatul bătrânilor sau al înţelepţilor de la care s-a inspirat şi jurisdicţia oficială feudală când a instituit Forul dominal (cu componenţă uşor modificată în avantajul stăpânului feudal). Scaunul sătesc nu arareori chema „în proces”, la dare de seamă adică, pe însuşi stăpânul feudal mai hrăpăreţ şi mai recalcitrant. Fiindcă judecata obştească avea deplină credibilitate în sânul sătenilor bucurându-se de totalul lor respect. Autorul citat menţionează adesea cazuri de citare în faţa acestei originale instanţe, a unor „împricinaţi” ca Miko Miklos sau Apor Lazar, cunoscute şi celebre nume de nobili bogaţi stăpâni de pământ din Secuime. Autorul citat de noi nu pregeta să menţioneze chiar pe omonimul său, fără nici o conexiune, desigur, un alt Imreh din Malnaş a cărui atitudine spoliatoare a „răsculat” satul la o opoziţie reţinută de documentele vremii şi ilustrativă pentru noi cei de azi. Acest Imreh fără a se sinchisi de lege îşi lua lemne din pădurea comună, din stejerişul satului, făcea defrişări sau chiar ocupa porţiuni din pământul devălmaş.Pe unul din gornicii de pădure care intenţiona să-l amendeze îl împuşcă în spate cu „fuituiala” iar în altul trage în faţă rănindu-l la mâna ridicată (în apărarea ochilor). Când au vrut să-l supună judecăţii Scaunului sătesc s-a răstit la oameni spunându-le că-i împuşcă şi-i ciomăgeşte”. Această atitudine vădit sfidătoare a lui Imreh Lazar determină o îndelungată corespondenţă comună a grănicerilor şi a iobagilor (satul fiind mixt) şi chiar o împrocesurare, fapt posibil, chiar şi în condiţiile eşuării în anul 1790 a reformelor Iosefine, care au deschis iobagilor această infimă dezdăunare morală.Un deceniu mai târziu, în anul 1811, studiul citat redă cazul mai rar uzitat în Secuime, care a dat şi titlul acestui articol – al haiducului Stan Crăciun (redat Sztan Karacsony) căpitan de ceată, care ascuns în pădurile din împrejurimi împreună cu alţi patru ortaci de-ai săi îl atacă pe Imreh Lazar în propria-i locuinţă în ziua mare. Îi sparge încuietorile (ce nu păreau câtuşi de puţin şubrede) şi intrând peste el îl deposedează de „scule” între care, în terminologia feudală intrau desigur şi armele, ce-i puteau fi în ocupaţia ce-şi alesese, atât de necesare. Mai „înşfacă” apoi cei 1814 forinţi găsiţi în numerar prin casă şi o „tuleşte” în pădurea ce-i întotdeauna „frate cu românul”. Faptul în sine n-ar fi de altfel ieşit din comun fiindcă tot cam aşa decurg aproape toate descinderile haiduceşti. Dar ceea ce a fost mai eclatant şi nemaiîntâlnit până acum este că descinderea s-a desfăşurat în văzul întregului sat, care asista pasiv însă, de faţă fiind 67 de bărbaţi din care 24 erau grăniceri care, neîndoielnic erau posesori de arme, dar din care niciunul nu s-a sinchisit să şi-o scoată la iveală. Cazul, temerar prin modul cum a fost pus la cale, fiindcă aşa trebuie să fi fost, vădeşte o nezdruncinată solidaritate nedeclarată desigur, dar oricum desluşită, fiindcă nu numai statutul militar ci şi cel civic, cetăţenesc adică, i-ar fi obligat pe fiecare în parte să strige „Hoţii!” „Săriţi!”, cât şi acordarea ajutorului datorat în atare situaţii, ceea ce nu s-a întâmplat, în ciuda pedepselor ce se aplicau celor ce nu săreau pe loc într-ajutor. Referindu-se la această atitudine autorul studiului conclude că: „Asistând, fără o vorbă, cu mâinile în sân, satul îşi exprima opinia că dacă nu te supui legilor obştei nu poţi conta pe ajutorul ei situându-te în afara legilor ei”. Fără comentarii.   Vrei să fii notificat când apare un articol nou? Abonează-te prin e-mailPartajează asta:PartajeazăFacebookPinterestEmailListareWhatsApp

copyright © 2020 mesagerul.ro