Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 21 ianuarie, 2020în: InterviuNiciun comentariu Listare EmailPe părintele Vasile Antonie Tămaș l-am în­tâl­nit departe de parohia unde slujește. Și-a pus sumanul peste sutană și-a plecat cu co­lindul prin Ardeal, alături de Corul Bărbătesc „Vo­ievozii Munților”, din satul Vâlcele, județul Covas­na. Între două concerte, lângă o cană de ceai fier­binte, l-am îndemnat pe părintele Tămaș la vorbă despre satul copilăriei sale, despre tristețile și bucu­riile sale de preot român, la-nceput de an.„Biserica îi unește pe români și pe maghiari” Biserica ortodoxă din Vâlcele– Părinte Tămaș, slujiți într-o parohie mică, într-o zonă din ma­ghiarime, marcată de prea mult timp de tensiuni și probleme. Cum reușiți să păstrați echilibrul nece­sar slujirii lui Dumnezeu?– În județul Covasna, după cum se știe, au fost mereu lipsuri, create chiar de conducerea țării, prin ne­im­plicarea statului în această zonă. Maghiari nu sunt foarte mulți în Vâlcele, iar cei care sunt, sunt oa­meni buni, care vorbesc corect și fluent limba română și care, la 1 De­­cembrie, arborează pe casă trico­lorul românesc. Și chiar dacă au altă religie, sunt câteva zeci de ma­ghiari care par­ticipă, în fiecare duminică, la Sfânta Liturghie în biserica ortodoxă, și se implică activ în viața bise­ricii. Oamenii de rând nu se prea lasă prinși în con­flicte care să-i dezbine. Biserica e cea care-i unește, câțiva dintre ei chiar s-au convertit la ortodoxie. La fel se întâmplă și cu localnicii romi care, deși nu sunt creștini practicanți și se lasă ușor amăgiți de cultele neo-protestante, vin și-și botează copiii în biserica ortodoxă. Ei știu că botezul poate fi făcut doar de un preot, în straie preo­țești, într-o sfântă biserică, lângă icoa­ne. Și asta e o rea­lă bucu­rie pentru mine, ca preot. Iar părăsirea în care am fost lăsați de con­ducerea statului este supli­nită de sentimentul con­ști­in­ței na­ționale. Când spun asta, nu mă refer la a răs­pun­de cu aceeași monedă celor care ne atacă simbo­lurile națio­nale, ci la pacea sufleteas­că pe care trebuie să o avem ca români, trăi­tori în patria lor. Așa cum, la ju­decată, în fața lui Hris­tos, vom merge personal, așa și în fața oamenilor trebuie să dăm dovadă de o stare de identitate na­țională și spirituală. Iar dacă sufletul tău este pașnic, nici acțiunile tale nu pot fi altfel.„Eu cred că satul românesc e etern” – Anul 2019 a fost declarat de Biserica Or­todoxă Română drept „An al satului românesc”. Cum mai arată, cum se mai simte satul românesc azi?Cu tricolorul, la râul Iordan– Eu cred că satul românesc e etern și, chiar dacă mai greu, aici se mai păstrează această comuniune frumoasă între actul liturgic și actul uman, prin omul rugător, dar păstrător de tradiții, omul care merge la biserică cu pioșenie, apoi lucrează și pen­tru păstrarea elementului identitar, tradițional. Oa­menii se mai adună în șezători, se îmbracă în cos­tum popular, încing o horă, cu voie bună, sunt îm­preună la toate evenimentele vieții. Dar mare mi-e supărarea să văd că, din păcate, chiar în zone pu­ternic tradiționale ale țării, satul românesc și-a pier­dut cele mai multe dintre elementele de odinioară și am început să dăm inul și cânepa pe plasticuri sclipicioase, ia pe trening și ghetele pe adidași. Și ca un amănunt, în foarte multe din satele românești, a început să dispară ele­mentul cel mai frumos și unificator, din punct de vedere social, banca de la poartă. Băncuța care-i făcea pe oa­meni, pe vecini, să se adune în fiecare seară, să stea de vorbă. Era un sfat al satului. Și când au dispărut băncile de la poartă, ne-am făcut garduri mari, am încuiat porțile, au dispărut și că­rările dintre case și așa am ajuns să fim izo­lați și dezbinați, practic, instan­taneu. Ne-am înrăit și nu mai știm să iertăm.– A fost o alegere sau o întâm­plare să fiți preot de țară?– Și tatăl meu a fost preot în aceeași parohie, dar n-a existat nici un fel de constrângere, ca și eu să urmez această cale. Pentru că, văzând atât de mulți oameni fericiți, în urma ajuto­rului spiritual primit de la el, am vrut să fiu și eu generator de astfel de bucurii. Care sunt dublate de faptul că am ajuns să slujesc chiar în biserica în care am crescut. Enoriașii mei își mai amintesc uneori de copilul care-am fost, alergând în jurul bisericii, cu mama pe urmele mele, pentru a merge acasă. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi-a rânduit misiunea asta, ca să pot fi mai aproape de oameni, mai ales de durerile lor, cu atât mai mult cu cât sunt preot într-o zonă în care au existat și există destule răni nevindecate.– Sunteți preot pe bani puțini…– Desigur că, financiar, noi, preoții de la țară, nu ne putem compara cu colegii din Capitală, orașele mari sau județele înstărite, dar eu con­sider că a avansa, din punct de vedere profesional, nu înseam­nă a merge într-un loc de muncă mai bine plătit. În plus, indiferent ce-ai spune, mereu va fi cineva care să con­teste biserica și pe sluji­torii ei, fără să cunoas­că a­proape nimic din trăirea spi­rituală sau lupta pentru su­pra­viețuire în anumite dome­nii. Aici, să nu ai bani de pâine nu înseamnă nea­pă­rat că nu ai cinci lei să iei o pâine, ci că este foarte greu, pentru oricine din aces­te zone, să evolueze din punct de vedere mate­rial. Deși zona e încărcată de resurse, ape minerale, pă­duri, aer ozonat, dezvol­tarea e foarte slabă, pentru că asta nu depinde de oa­menii de rând, ci de diverse conglomerate politico-sociale, care se vede ce au făcut din țară, în ultimii 30 de ani.„Europa nu vorbește despre Hristos”Cu „Voievozii Munților”– Vorbeați despre gesturile caritabile ale tatălui dvs. Nici dvs. nu vă lipsește dragul de-a ajuta…– Prima dată când am decis să mă implic și să iau atitudine caritabilă a fost în urmă cu patru ani, după tragedia din Colectiv. A fost atunci un val de răutate, când mulți acuzau că acolo a fost satana, ceea ce m-a șocat. Am spus atunci, într-o postare pe facebook, că diavolul nu vine pe ritm de chitară-bass, ci pe ritm de ură, de invidie și de judecare. Cum să spui că oa­menii aceia tineri, care au fost acolo, s-au predat în mâinile dia­volului? Doamne ferește! Fiecare dintre noi, când am fost tineri, a fost măcar o dată într-un club, într-o discotecă. Ceea ce s-a întâmplat acolo se putea întâmpla oricând, orică­ruia dintre noi. Cum ar fi fost ca părinții noștri să audă că noi, distrându-ne, așa cum cere vârsta, ne-am predat sufletul în..