Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 11 octombrie, 2019în: File de istorieNiciun comentariu Listare Email În cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita, de Ioan Lăcătușu și Erich-Mihail Broanăr, volum apărut la Editura Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, din Sfântu Gheorghe, în anul 2014. Volumul s-a bucurat de recenzii, deosebit de favorabile, apărute în publicații locale, regionale și naționale, din conținutul cărora redăm câteva secvențe: „O mică enciclopedie a Munţilor… Prezenta lucrare este o sinteză a publicaţiilor româneşti din ultimii douăzeci de ani. Altfel spus, o radiografie a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei” (Îps Ioan, Mitropolitul Banatului); „O realizare de excepţie, un adevărat eveniment editorial… O oglindă, în imagini, a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei… şi un nou «act de identitate» a românilor din judeţele Covasna şi Harghita” (Acad. Horia Colan); „Un «îndreptar» necesar… un volum monumental, din seria celor mai importante tipărituri apărute după 1989 în România” (Ioan Longin-Popescu); „O carte impresionantă prin dimensiuni şi bogăţia informaţiei. O sinteză a sintezelor, o carte ce nu are cum lipsi din biblioteca oricărui conaţional care pretinde că e interesat de trecutul, prezentul şi viitorul său” (Mihail Groza); „Lectură obligatorie. Volumul prezintă în aproape 700 de pagini contribuţia românilor din această parte a ţării la clădirea patrimoniului cultural naţional şi universal” (Oana Mălina Negrea).Deoarece lucrarea a fost editată într-un tiraj mic, în prezent Editura Eurocarpatica pregătește reeditarea ei, în cadrul proiectului cultural-științific „Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative”, finanțat de Guvernul României, prin Secretariatul General.Totodată, publicăm, în serial, cele mai importante capitole ale volumului (cu excepția sutelor de fotografii), în paginile cotidianului nostru. Din patrimoniul cultural-etnologicII.1. Arhitectură populară Evoluţia arhitecturii populare a acestei zone a fost condiţionată de mediul natural în ceea ce priveşte factorii fizico-geografici, de sistemul ocupaţional, de stadiul dezvoltării şi evoluţiei tehnicii la un moment dat, precum şi de schimburile culturale. Practicarea anumitor ocupaţii a determinat însă în mod nemijlocit tipul de organizare a gospodăriei cu tot ceea ce înseamnă locuinţa şi construcţiile anexe (grajd, şură, poiată, coteţe, şoproane, coteţe, pivniţe ş.a.) şi tehnica împrejmuirii acesteia cu gard şi porţi…Ca parte componentă esenţială a gospodăriei, casa, locuinţa, reprezintă elementul central al definirii sistemului arhitectural popular. Tipologic, în funcţie de evoluţia planimetrică în strânsă legătură şi cu factorii sociali şi istorici, întâlnim tipul străvechi de locuinţă cu o singură încăpere (monocelulară), urmat de casa bicelulară de tip tindă – cameră, apoi casele cu două camere, de tip cameră-tindă-cameră, cameră-cameră-cămară, sau alte variante ale caselor evoluate, cu mai multe camere şi utilităţi. O primă şi meritorie analiză a casei din ţinuturile de sud-est ale Transilvaniei a realizat Sabin Opreanu, în perioada interbelică, arătând că tipurile de locuinţă din această zonă se regăsesc pe toată aria românească, scoţând în evidenţă şi unele elemente arhaice din alcătuirea lor cum ar fi grinda-meşter sau tipul iniţial al acoperişului în patru ape. În tipologia caselor, se evidenţiază legăturile vechi şi intense ale satelor cu zonele învecinate sub influenţa cărora de obicei au evoluat, reprezentând o serie de confluenţe şi interferenţe. Organizarea interiorului caselor cu toate componentele sale dispuse funcţional se realizează de regulă similar, ca şi la alte zone etnografice, în aceleaşi structuri de folosinţă pe colţuri şi pereţi, prezentând o compoziţie artistică unitară cu unele diferenţieri zonale totuşi în funcţie de elementele ce-l alcătuiesc.Sursa: Marc Dorel, Evoluţia habitatului tradiţional în zona Topliţei Mureşului Superior, Editura Ardea-lul, Tg. Mureş, 2009, p. 179-193. II.2. Ocupaţii şi meşteşuguri tradiţionale Viaţa satelor şi oraşelor din Scaunele secuieşti înseamnă convieţuire, interferenţe, complementaritate între românişi secui şi, nu în ultimul rând, o zestre comună de avere materială, morală şi spirituală, o anumită demnitate a dimensiunii istorice legate de un destin comun, care ar trebui să creeze o permanentă punte de legătură şi de apropiere. Ocupaţiile tradiţionale – agricultura, creşterea animalelor, lucrul la pădure, meşteşugurile, alături de cele secundare, vânătoarea, pescuitul, albinăritul sunt întâlnite şi în părţile Covasnei şi Harghitei. Ocupaţiile de bază rămân agricultura şi creşterea animalelor, iar meşteşugurile ţărăneşti au răspuns unor cerinţe comune de prelucrare a produselor agricole, de construcţie, de realizare, de reparare a uneltelor sau specializate, pe valorificarea unor materii prime locale. Condiţiile geografico-climatice au determinat o anumită orientare a locuitorilor către practicarea unor ocupaţii productive spre folosirea cu maximum de eficienţă a resurselor naturale.Etnograful Valer Butură consideră că „structura aşezărilor este în bună parte determinată de ocupaţii, sub influenţa cărora s-au organizat gospodării şi s-au dezvoltat principalele tipuri de sate: adunate, răsfirate, risipite”.  Avem însă şi sate a căror imagine tipologică se încadrează între cele două tipuri de sate: „risipit” şi „adunat”. Este cazul satului Livezi, azi în Harghita, care este un sat răsfirat „sat de coline, de dealuri, dar şi al ocupaţiilor mixte din zonele cu posibilităţi de agricultură, livezi, fâneţe”.  Între gospodării, se aflau grădini, cu fâneţe sau terenuri cultivate cu cereale sau legume; locuitorii se îndeletniceau şi cu oieritul, iar ciobanii satului urcau în munte, la Năşcălat, cu turmele de oi la stâne. Din ansamblul ocupaţiilor, „lucrarea pământului” sau creşterea animalelor au fost practicate încă de la întemeierea satului. Lucrarea pământului a trecut prin etape evolutive de la defrişarea pădurilor, cu scopul de a obţine parcele de teren pentru cultivarea cerealelor, până la extinderea terenurilor pe coastele dealurilor depărtate de gospodăriile ţărăneşti. Cele mai vechi culturi întâlnite aici au fost secara, orzul, ovăzul, cultura cartofului fiind cea mai importantă, în toată zona. Cartoful era produsul de bază în alimentaţie pentru hrana animalelor şi pentru schimbul de produse. Cartoful în Harghita a primit, de-a lungul timpului, denumiri diferite de la un sat la altul. La Livezi, Mihăileni, Frumoasa se spune „cartoafă” sau „pichiocă”. Cultura cânepei şi a inului a fost una din culturile principale în satele din Harghita, Livezi, Nădejdea, Frumoasa, Mihăileni, Dăneşti, Cârţa, Sândominic. Fiecare ţăran avea, în capătul ogorului, un loc pentru semănatul cânepii, numit „cânepişte” sau „cânechişte”. Cultivarea şi prelucrarea cânepii se făcea cu multă grijă, deoarece era materia de bază pentru industria casnică. Astăzi au rămas doar „tochilele” care mai amintesc de o îndeletnicire atât de intensiv exersată în aceste sate. Sabin Oprean în cartea sa „Ţinutul Săcuilor” introduce observaţia că, desfăşurarea vieţii umane dintr-o regiune este influenţată mult de resursele de trai, acestea condiţionând la rândul lor ocupaţia, nivelul şi felul de trai al locuitorilor. Toate lasă o urmă atât în distribuirea şi densitatea populaţiei, cât şi în felul şi distribuirea aşezărilor omeneşti. Sabin Oprean împarte ţinutul Secuilor în patru zone economice:zona herbageră cu păşuni şi fâneţe întinse, în care predomină păstoritul transhumant şi local şi creşterea vitelor; cuprindea locurile de pe linia de contact dintre regiunea de dealuri şi Munţii Harghita, cum şi satele din cuprinsul Carpaţilor Orientali şi câteva de la poala lor de Vest.zona agricolă-herbageră, mai întinsă decât celelalte, cuprinde întreaga zonă de coline şi dealuri din Mureş, Odorhei, Baraolt, sa tele de la cotitura Oltului şi Ciucul de Jos şi de Mijloc.zona agricolă propriu zisă, cuprinde centrul bazinului Trei Scaune, împreună cu satele de la Sudul Scaunului Trei Scaune, Valea Mureşului din Scaunul Mureş şi Câmpia.zona semiherbageră şi semiindustrială, cuprinde Ciucul de Sus şi Giurgeul. O delimitare în linii geometrice a acestor regiuni este cu neputinţă de realizat. Aceste patru se întrepătrund natural diversificând felul de viaţă al locuitori lor. Resursele lor de trai variază, de la sat la sat, nu numai după bogăţiile solului, ci şi ale subsolului. Toate acestea au dat naştere la specializări interesante pe care le întâlnim în felurite variante în toate zo nele, (întâlnim olari, împletitori de papură, vânzători de apă minerală etc.).În aşa-numita zonă herbageră, ocupaţia de bază a locuitorilor era, aşa cum am amintit, păstoritul transhumant şi local, cu precizarea, deosebit de importantă pentru prezenţa elementului românesc în zonă, că păstoritul transhumant a fost, dintotdeauna, îndeletnicirea românilor din ţinutul secuilor. Dacă românii din Breţcu se ocupau exclusiv cu oieritul, singura lor avere fiind turma de oi, ceilalţi din zonele amintite făceau, în măsură mai mică, şi agricultură. În Mărtănuş, românii, cu timpul, vor părăsi ocupaţia veche a păstoritului transhumant, coborând la câmp, alături de secui, având ogoare întinse şi vor face numai păstorit local. În celelalte sate de „bârsani”, cum sunt numiţi peste tot, în secuime, ciobanii români, numărul ciobanilor de meserie se împuţinează tot mai mult, prin cumpărarea de ogoare jos la şes. Bârsanii breţcani treceau peste Casin şi Miercurea-Ciucului şi păşteau oile în munţii Harghitei, apoi coborau cu oile până la Olahfalu (Vlăhiţa).Bogata literatură de specialitate consacrată păstoritului românesc cuprinde referiri la „bârsanii din secuime”! Parte integrantă a păstoritului bazat pe păşunea alpină şi iernatul în câmpie, păstoritul covăsnenilor, breţcanilor şi cel din satele de la curbura interioară a Carpaţilor are numeroase asemănări cu cel din Săcele şi din întreaga ţară a Bârsei, având neîndoielnic şi aspecte specifice.Covasna şi Breţcu fac parte din marile centre ale oieritului transhumant transilvan, ce s-au dezvoltat de-a lungul vechii graniţe, pe linia de permanent şi durabil contact cu cele două ţări române, care le-au putut pune la dispoziţie, în apropier..