Mesagerul.ro

Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita (IV) Port tradiţional – marcă a identităţii culturale româneşti  Mărturii de artă şi cultură ortodoxă

Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita (IV)  Port tradiţional – marcă a identităţii culturale româneşti   Mărturii de artă şi cultură ortodoxă

Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 18 octombrie, 2019în: File de istorieNiciun comentariu Listare EmailÎn cadrul proiectelor dedicate aniversării Centenarului Marii Uniri, redacția cotidianului Mesagerul de Covasna publică, în serial, volumul Repere identitare românești din județele Covasna și Harghita, de Ioan Lăcătușu și Erich-Mihail Broanăr, volum apărut la Editura Eurocarpatica a Centrului European de Studii Covasna-Harghita, din Sfântu Gheorghe, în anul 2014.Volumul s-a bucurat de recenzii, deosebit de favorabile, apărute în publicații locale, regionale și naționale, din conținutul cărora redăm câteva secvențe: „O mică enciclopedie a Munţilor… Prezenta lucrare este o sinteză a publicaţiilor româneşti din ultimii douăzeci de ani. Altfel spus, o radiografie a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei” (Îps Ioan, Mitropolitul Banatului); „O realizare de excepţie, un adevărat eveniment editorial… O oglindă, în imagini, a culturii şi identităţii româneşti din sud-estul Transilvaniei… şi un nou «act de identitate» a românilor din judeţele Covasna şi Harghita” (Acad. Horia Colan); „Un «îndreptar» necesar… un volum monumental, din seria celor mai importante tipărituri apărute după 1989 în România” (Ioan Longin-Popescu); „O carte impresionantă prin dimensiuni şi bogăţia informaţiei. O sinteză a sintezelor, o carte ce nu are cum lipsi din biblioteca oricărui conaţional care pretinde că e interesat de trecutul, prezentul şi viitorul său” (Mihail Groza); „Lectură obligatorie. Volumul prezintă în aproape 700 de pagini contribuţia românilor din această parte a ţării la clădirea patrimoniului cultural naţional şi universal” (Oana Mălina Negrea).Deoarece lucrarea a fost editată într-un tiraj mic, în prezent Editura Eurocarpatica pregătește reeditarea ei, în cadrul proiectului cultural-științific „Promovarea identității culturale românești din sud-estul Transilvaniei prin lucrări reprezentative”, finanțat de Guvernul României, prin Secretariatul General.Totodată, publicăm, în serial, cele mai importante capitole ale volumului (cu excepția sutelor de fotografii), în paginile cotidianului nostru. II.3. Port tradiţional – marcă a identităţii culturale româneştiÎnsoţind omul în toate împrejurările vieţii sale, de la naştere până la moarte, costumul  popular constituie nu numai un ansamblu material cu funcţii practice, ci şi un purtător de  semnificaţii adânci, un limbaj de comunicare despre universal istoric, social, spiritual şi cultural în care a trăit. Cunoşti o ţară, un popor, o comunitate, pornind de la oameni şi de la obiectele plăsmuite de ei, iar alături de limbă, obiceiuri şi tradiţii, costumul popular constituie o emblemă de recunoaştere, o marcă a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică totodată.Asemănarea costumului popular de astăzi, cu cel purtat cu generaţii în urmă, de românii din Covasna şi Harghita, aşa cum le găsim în documente, monografii, studii etnografice şi colecţii de fotografii, dovedeşte prezenţa şi continuitatea românilor în această zonă.În perioada 1850-1918, costumul popular avea un rol important, pentru viaţa individuală, a românului din Covasna şi Harghita şi viaţa colectivă a comunităţilor româneşti. Constituia o emblemă de recunoaştere, de menţinere a identităţii etnice şi de afirmare a unităţii cu ceilalţi fraţi de dincolo de Carpaţi, deoarece portul românesc, ca trăsături generale, are aceeaşi asemănare pe tot cuprinsul ţării, având desigur, deosebiri de amănunte, cu schimbări de formă.În Gazeta Transilvaniei, din 1893,  avem informaţii despre satele din fostul judeţ Trei Scaune (azi judeţul Covasna), în special cele aflate la graniţă cu România, care şi-au păstrat neatinsă naţionalitatea, iar marca socială a acesteia rămâne vechiul lor port popular românesc. În sate precum Poiana Sărată, Breţcu, Mărtănuş, Ojdula, Zăbala, Covasna, Zagon, Boroşneul Mic, Dobârlău, Marcoş, Teliu, Budila, românii şi-au păstrat limba, obiceiurile şi portul popular românesc. Portul lor popular este cu mici variaţiuni cel mocănesc (Săcele), păstrându-şi cei mai bătrâni şi chica (păr lung şi rotunjit la frunte).Frumosul port popular românesc a dispărut însă în satele din centrul fostului comitat Trei Scaune, odată cu limba şi obiceiurile româneşti. Astfel bărbaţii poartă cizme mari, mai rar şi opinci, cioareci de culoare albă-gălbuie, rocuri scurte, întunecate şi pălărie mică, întocmai ca secuii.Femeile poartă, ca şi secuiencele, rochii secuieşti, rocuri şi pe cap, năframe, de obicei de culoare întunecată lipsită de varietatea admirabilăde culori care erau aşezate, cu gust şi simetrie, la  portul românesc.În Arpătac (azi localitatea Araci, judeţul Covasna) portul femeilor era unguresc, afară de tivilichia (pieptar din piele, împodobit cu cusături, de obicei îmblănit) şi ie cu fluturi, care sunt româneşti. Asemenea şi portul bărbaţilor era aproape tot unguresc, mai păstrând câteva elemente româneşti.În judeţul Harghita, zona Ciuc – Giurgeu – Casin, satele secuizate şi-au pierdut portul popular, precum Casonul Mare, Ciuc Sent-Georgiu, Lăzăreşti, Ciuc S. Dominic, Frumoasa, Gheorgheni. Românii din pasul Ghimeş şi-au păstrat însă portul românesc, port ce-l au şi românii din Giurgeu (din satele Voşlobeni, Varviz-Subcetate, Sărmaş) şi cei din pasul Tulgheş (Bilbor, Corbu, Tulgheş).Costumul popular românesc din Bilbor (în mare parte era la fel şi cel din Tulgheş, Corbu, zona Topliţei, cu mici variaţiuni şi elemente specific locale) este descris de O. Codru Tăslăuanu în „Spovedanii”, cu familiaritate, un astfel de costum fiind purtat şi de mama sa – născută în 1859 şi la fel de bunica sa, a cărei imagine îi era foarte vie. Femeile purtau un costum alcătuit  din cămaşă lungă simplă sau brodată, cu motive decorative cusute cu fir negru, cu mâneci terminate cu fodor; peste poale se punea prigitoarea ţesută din fir de lână; brâu şi brâneaţă cu care prigitoara (catrinţa) se înfăşura pe talie. În fiecare duminică sau sărbătoare, la biserică, femeile îşi puneau pe cap şida sau cindeul, aşa cum descrie O. Codru Tăslăuanu: „În cap bunica purta şidă, un văl alb legat pe sub  ărbie, şi cu capetele aruncate pe spate. Încreţiturile şidei de la tâmple erau prinse în apilce, nişte ace cu bolduri mari de sticlă colorată, cumpărate din târg ca şi şida”.În spate purtau bondiţa din piele de miel, peste care se îmbrăca suman sau cojoc cu faţă albă şi era asemănătoare cu cea din zona Dornelor din Moldova. Por..

copyright © 2024 mesagerul.ro