Scris de: Mesagerul de Covasnala data de: 04 decembrie, 2019în: InterviuNiciun comentariu Listare Email– Vă situaţi, domnule profesor şi avocat, printre foarte puţinii din această ţară care mai speră încă în stindardul dreptăţii, care au sesizat uriaşa nedreptate şi inadmisibila situaţie creată de legiuitorii noştri – aceea ca urmaşii foştilor grofi despăgubiţi odată de statul român să poată revendica bunurile imobile din Transilvania. Dar, pentru a ajunge la durerile de azi şi la pricina lor, trebuie pornit de demult, de la reformele agrare. Care este de fapt începutul poveştii, domnule Ioan Sabău Pop? – Împroprietărirea a fost promisă în anul 1917, pe front, de către Regele Ferdinand, iar Reforma Agrară s-a legiferat treptat. În 1917, Parlamentul refugiat la Iaşi a înscris dreptul de expropriere în Constituţie, cu scopul de a putea face împroprietăriri la comunităţile săteşti sărace. Apoi Legea s-a aplicat în mod progresiv, pe regiuni istorice: pentru Basarabia a fost adoptată în 1920, iar în Vechiul Regat, Transilvania şi Bucovina, în 1921. Au fost expropriate circa 6 milioane de hectare, din care aproape 4 milioane de hectare de teren arabil, adică 66% din suprafaţa stăpânită de marii proprietari. Au primit pământ aproximativ 2 milioane de familii ţărăneşti. După Marea Unire, tânărul stat român a recurs grabnic la reforme sociale şi economice, care, în Transilvania, au fost orientate spre înlăturarea împilării milenare şi ştergerea reminiscenţelor feudale întreţinute şi cultivate de grofii unguri până în secolul XX, în care valahii şi religia lor ortodoxă erau „toleraţi spre binele public al nobililor”, după cum stă scris în Tripartitul lui Werbőczi de la 1554 şi în Constituţiile Aprobate de la 1653 ale Transilvaniei. Ca atare, România a adoptat Legea Reformei Agrare pentru Ardeal, Banat şi Crişana la 30 iulie 1921, care a stârnit reacţii vehemente din partea Guvernului Ungariei şi a „optanţilor unguri”. – Cine erau, în fond, aceşti optanţi?–Prin Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 s-a statuat o serie de măsuri care priveau România şi Ungaria. Interesează aici faptul că Ungaria a fost obligată să predea României arhivele istorice şi de proprietate privind Transilvania şi totodată pe locuitorii principatului, care au fost, până la Unire, cetăţeni ai monarhiei habsburgice. Acestora li s-a pus la dispoziţie un drept de opţiune, care trebuia exprimat într-un interval de timp de 6 luni, cu privire la cetăţenia pe care o aleg la unul din statele succesoare: fie cea română, ca locuitori ai Transilvaniei revenită la România, fie cea ungară – sau cetăţenia unui alt stat succesor, cu provincii istorice preluate din imperiu. Aproape toţi marii proprietari şi reprezentanţii autorităţilor din Ungaria prezenţi în Ardeal au preferat să nu recunoască şi să nu accepte Unirea, optând ostentativ pentru cetăţenia ungară, plecând în străinătate. Aceştia sunt optanţii, dar efectele importante ale acestei opţiuni s-au produs de fapt asupra proprietăţilor din Transilvania. Ei au dezavuat Unirea şi România, dar au chiar tupeul să ceară recunoaşterea şi menţinerea privilegiilor. – Dumneavoastră fiind unul dintre puţinii inşi care stăpânesc istoria dreptului succesiv în Transilvania, poate că reuşiţi să explicaţi aceste efecte pe înţelesul nespecialiştilor…– Bunurile deţinute de monarhia austro-ungară ca stat imperial erau de două categorii: prima revenea monarhiei bicefale şi la dispoziţia cancelariei imperiale propriu-zise, şi a doua, bunurile ce reveneau Ungariei ca parte statală a monarhiei bicefale. Aşa s-a născut şi întâia dificultate de partajare a proprietăţii publice existente dinainte de 1867, an ce marchează apariţia dualismului austro-ungar, deoarece bunurile din a doua categorie nu s-au transmis formal Ungariei, pactul dualist având atunci o semnificaţie pur politică. Se includ aici instituţiile publice, garnizoanele militare şi grănicereşti cu teritoriile aferente şi numeroase proprietăţi imobile construite din fonduri publice generate de entităţi înfiinţate de împăraţii Iosif al II-lea şi Maria Tereza, (astăzi în bună parte revendicate şi retrocedate ilegal, subiect pe care îl vom aborda mai târziu). De altfel, după anul 1920, guvernul ungar a făcut mari eforturi să recupereze aceste bunuri sau să le transmită unor particulari de naţionalitate maghiară. Cert este că bunurile de utilitate publică aflate pe teritoriul Transilvaniei au intrat oficial în componenţa patrimonială a României, cu obligaţia de a plăti creanţe accesorii acestor proprietăţi. Aceasta a avut loc pe principiul internaţional al succesiunii statelor, adică mai pe înţeles, statul care a dobândit un teritoriu, cazul nostru, Transilvania, prin Tratatul de la Trianon, dobândeşte deplină suveranitate asupra acelui teritoriu, bunurile publice ale fostului Stat (Ungaria) şi îi revin obligaţiile aferente acestui transfer. – O situaţie aparte o prezintă însă regimul juridic al proprietăţii private – şi despre asta aş dori să vorbim în continuare.– Regimul juridic al proprietăţii private în principiu nu se schimbă, titularii dreptului de proprietate rămân aceiaşi. Disputa juridică ce a amplificat conflictul cu optanţii unguri şi guvernul Ungariei pe de o parte şi România, pe de altă parte a fost declanşată de Reforma agrară din 1921, când au fost supuse exproprierii, o dată cu posesiunile princiare ale românilor bogaţi, şi moşiile întinse care aparţinuseră proprietarilor unguri, deoarece intenţia statului român era de a aplica Reforma agrară fără nici un fel de discriminare. Dar acest lucru i-a nemulţumit pe „optanţi”, care au încercat să impună în favoarea lor o serie de privilegii, scop în care au făcut lobby la mai toate forurile politice şi juridice atât în România, cât şi pe plan internaţional. Aşa s-a ajuns la celebrul „proces al optanţilor”, de fapt mai multe procese, mai întâi în instanţele naţionale, mai apoi în foruri şi instanţe internaţionale. – În volumul Reforma agrară din România şi optanţii unguri din Transilvania înaintea Societăţii Naţiunilor Unite, al cărei coautor sunteţi şi în baza căruia purtăm această discuţie, sunt cuprinse majoritatea documentelor şi studiilor oamenilor de ştiinţă şi autorităţilor juridice folosite de România în disputa optanţilor.– Este adevărat, cu precizarea că au fost traduse dintr-o lucrare apărută în anul 1927, exemplarul astfel unic se află la mine în bibliotecă. Este o carte scrisă cu acribie ştiinţifică în limba franceză, de personalităţi marcante ale timpului, eu am comentat şi actualizat acele studii şi documente. Textele cuprinse în acel volum apar pentru prima dată în limba română, la 91 de ani de la procesul optanţilor. Vedem acolo cum, după înlăturarea regimului bolşevic al lui Béla Kuhn cu sprijinul armatei române, s-a instalat la putere în Ungaria regimul condus de Miklós Horthy, care apoi s-a plâns Conferinţei de Pace a Ambasadorilor de la Paris, susţinând că prin măsurile de aplicare a legilor agrare în România, tratamentul juridic aplicat marilor latifundiari unguri „constituie o flagrantă violare a tratatelor”. Iată ce spunea în acest sens Paul Donnedieu de Vabre, pe atunci profesor la Facultatea de Drept din Paris şi unul dintre cei peste 50 de specialişti de notorietate din toată Europa, la care s-au adăugat 33 de universitari din Elveţia, Germania şi Suedia, chiar şi Chile, documente utilizate de statul român în diverse faze ale „procesului optanţilor”: „Exclusiva concentrare a terenurilor în mâna câtorva proprietari favoriza propaganda comunistă. Ea ar fi dus la o revoluţie socială dacă pericolul nu era prevenit de măsurile de expropriere. Mai ales în România, spiritul acestor măsuri stăpânea pe reprezentanţii din Adunarea Constituantă încă din 1914 şi au generat legile promulgate în 1917, 1918 şi 1921 (…) Or, o categorie de posesori vroia să se sustragă de la legea generală. E vorba de proprietarii bunurilor aflate în Transilvania – ţinut atribuit României prin Tratatul de la Trianon – care, uzând de un drept pe care acest Tratat li-l recunoştea, optaseră pentru naţionalitatea maghiară. (…) Acordarea la străini a unei despăgubiri superioare celei pe care o atribuie naţionalilor putea produce, în opinia publică, o iritaţie în stare să declanşeze dezordini, să compromită siguranţa interioară şi exterioară a statului”. Acest lucru este întărit şi de principiul căruia trebuia să se supună părţile (adică România şi Ungaria), impus de Comitetul celor trei (reprezentanţii britanic, chilian şi japonez) desemnat de Consiliul Societăţii Naţiunilor: Nicio inegalitate nu trebuie să existe între unguri şi români, nici în termenii legii agrare, nici în modul în care ea se aplică. Iată, principial, acei savanţi s-au situat de partea României care avea dreptate să-şi reorganizeze statul, să aplice reforme (precum şi cea agrară). Erau de aşezat rânduieli care să unifice administrativ şi legislativ România, să democratizeze societatea românească, să se realizeze un progres economic după atâţia ani de dezastru adus de nedreptăţi seculare, dar mai ales de războiul devastator ale cărui efecte negative au afectat populaţia săracă şi nu capetele încoronate. – N-o să intrăm în complicatele tribulaţii juridice ale îndelungatului proces, e suficient, cred, să punctăm momentele importante…– Optanţii, sprijiniţi puternic de guvernul ungar care a preluat ca pe o cauză proprie, au supralicitat pretenţii exorbitante când au fost supuşi exproprierii, au cerut un preţ mult superior celui plătit proprietarilor români: se pretindea o despăgubire totală de peste 33 miliarde lei, care să se achite imediat; plata să se facă în franci-aur şi coroane-aur cu o singură tranşă; plata a încă 20% pentru deranjul în proprietate, plus păstrarea unor mari proprietăţi la alegere. Asta ar fi însemnat practic zădărnicirea reformei şi totodată împovărarea statului român peste puterile sale financiare. Ţara era după război, vlăguită, fără forţa de muncă a jumătate de milion de soldaţi morţi în război. Dar excelenta pregătire diplomatică, darul oratoric şi autoritatea de care se bucura reprezentantul principal al României la Liga Naţiunilor, Nicolae Titulescu, au dus la acceptarea punctului de vedere că reforma agrară din România, în jurul căreia gravitau reclamaţiile optanţilor, este o chestiune exclusiv internă a statului, în care Liga Naţiunilor nu se poate amesteca. La fel, că prescripţiile Tratatului de la Trianon nu s-au încălcat dar Ungaria, văzând că pierde, şi-a renegat semnătura propriului reprezentant, înlocuit apoi cu contele Apponyi Albert, un exponent al conservatorismului anacronic şi aprig susţinător al stărilor feudale complet depăşite, care, folosind concepte vetuste, pleda în numele unei aşa-zise „patrii maghiare sfinte”. Că Europa, puterile sale sunt datoare Ungariei care chipurile a fost ciuntită teritorial. Apponyi, ca să ştie cititorii, avea o ură viscerală faţă de români, populaţia „valahă” din Transilvania, a fost cel care a iniţiat legile de desfiinţare a învăţământului populaţiei româneşti, a segregat populaţia românească, avea reflexe de-a dreptul atavice împotriva românilor pe care dorea să-i scoată din istorie. S-a iniţiat un nou atac juridic la Tribunalul arbitral mixt româno-ungar, instituit prin art. 239 al Tratatului de la Trianon – dar asta abia în 1926, la cinci ani de la aplicarea legii agrare, pretextându-se că exproprierile de bu..