IN MEMORIAM Pr. Ioan Tămaș

În memoria Părintelui cărturar Ioan Tămaș de la Vâlcele, duminică, 4 aprilie 2021, la Biserica „Sf. Mucenic Teodor Stratilat” din Parohia Vâlcele, unde slujește astăzi vrednicul său fiu, Pr. Vasile Antonie Tămaș, a avut loc prezentarea ultimului volumul al părintelui Formarea conștiinței naționale de către intelectualii ortodocși și greco-catolici prin Școala Ardeleană, Editura Eurocarpatica, Sfântu Gheorghe, 2020, cu prefața semnată de prof. Mihai Trifoi.Astăzi, 6 aprilie, este ziua de naștere a regretatului părinte Ioan, născut acum 69 de ani în ținutul legendar al Maramureșului. În memoria sa republicăm, la rubrica Pagini regăsite, recenzia volumului De meditat împreună, ediția a doua, revizuită și adăugită, apărut la Editura Eurocarpatica, în anul 2018.Un posibil răspuns la invitaţia „De meditat împreună”De aproape trei decenii, în presa românească, din judeţul Covasna şi nu numai de aici, alături şi împreună cu ziarişti profesionişti, o prezenţă constantă şi distinctă a constituit-o şi o constituie preotul-publicist Ioan Tămaş Delavâlcele. În toţi aceşti ani, prin pana părintelui Tămaş, cititorii au avut posibilitatea să cunoască o problematică de mare diversitate, preponderente fiind temele de spiritualitate ortodoxă, cultură şi istorie românească. Totodată, şi pe această cale, s-a relevat sufletul său generos de „moroşan”, format sub streaşina mănăstirii Rohia şi la izvoarele nesecate ale înţelepciunii înaintaşilor, tezaurizată în nestematele folclorului maramureşean.În buna tradiţie a preoţilor cărturari ardeleni, prestaţia jurnalistică a părintelui Ioan Tămaş reînnoadă peste timp o prezenţă benefică, a preotului implicat în viaţa cetăţii. Format în mirificul univers românesc al Maramureşului istoric şi în cetatea culturală a Sibiului, părintele Ioan dispune de o bogată zestre de cultură generală, ce s-a clădit pe temelia solidă a pregătirii sale teologice. Binecuvântat de Dumnezeu cu o reală putere de înţelegere a coordonatelor esenţiale ale realităţii înconjurătoare, dintr-o perspectivă autentic creştină, părintele Tămaş are capacitatea de a transmite, „receptorilor” săi avizaţi, cunoştinţe şi informaţii filtrate, modelate şi valorizate, purtând pecetea personalităţii sale şi a sufletului său de intelectual ortodox român.Începând din anul 2008, în paginile cotidianului „Observatorul de Covasna” apare un ciclu de articole sub genericul „De meditat împreună”, articole care acum văd lumina tiparului pentru a doua oară, în volumul cu acelaşi titlu. Acest demers este salutar, deoarece pe de o parte măreşte şi diversifică publicul ţintă, căruia i se adresează autorul prin intermediul textelor respective, iar pe de altă parte permite desprinderea ideilor forţă care unesc aceste articole, integrându-le într-un proiect unitar, aşa cum a fost el conceput de autor.Om al cărţilor, părintele Tămaş face parte din categoria acelor intelectuali care nu pot trăi fără această merinde sufletească. Fire generoasă, autorul simte nevoia să mediteze „împreună” cu noi, ne propune un „parteneriat”, invitându-ne să fim părtaşi la această folositoare incursiune spirituală printr-o formulă interactivă, aşteptând deci opiniile cititorilor faţă de conţinutul şi mesajul scrierilor sale. Această modalitate de abordare cognitivă şi publicistică nu prezintă o noutate pentru scrisul părintelui Tămaş. În multe din articolele sale anterioare, inclusiv în cele în care erau tratate teme „sensibile”, în final autorul intră în dialog cu cititorii reali, sau imaginari, făcând sublinieri, nuanţări, precizări, adresând întrebări, adesea retorice, toate sub semnul adevărului şi al bunei credinţe.Majoritatea meditaţiilor părintelui Tămaş încorporează roadele parcurgerii „cu creionul în mână” a citirii şi recitirii unui număr mare de cărţi; începând cu „cele de căpătâi” pentru cultura şi spiritualitatea românească, titluri enumerate cu obstinaţie ori de câte ori autorul are posibilitatea să se adreseze unui public adecvat. De remarcat capacitatea autorului de a aborda teme de o mare diversitate tematică şi profunzime ideatică. Înzestrat cu harul de a reflecta asupra condiţiei umane, în faţa provocărilor şi încercărilor vieţii, în istorie şi contemporaneitate, părintele Ioan nu emite sofisme de dragul abordărilor teoretice în sine, nu este izolat într-un „turn de fildeş” ci, dimpotrivă, este un teolog şi un gânditor militant, implicat profund în realităţile societăţii româneşti contemporane.Vasta cultură generală, împreună cu valorificarea deplină a talentaţilor dăruiţi de Providenţă, a permis autorului să ne dăruiască, în meditaţiile sale, nenumărate crâmpeie de înţelepciune, sub forma unor autentice aforisme. În alte articole sunt redate scurte istorioare din înţelepciunea sfinţilor părinţi, pilde cu valoare de model pentru omul contemporan, aflat în faţa atâtor dileme şi provocări.În meditaţiile sale, părintele Tămaş are o serie de teme predilecte (mama, românismul, naţionalismul, patriotismul, naţiunea, specificul naţional, sufletul românesc, biserica ortodoxă în viaţa cetăţii, eroii neamului, familia şi provocările ei actuale ş.a.). De regulă, asupra unora dintre acestea revine cu noi argumente, precizări, nuanţări şi analize detaliate. Majoritatea problemelor menţionate au fost prezente şi în alte articole, studii şi comunicări prezentate de autor la diferite simpozioane, dezbateri, sesiuni de comunicări sau cu alte ocazii.Cu excepţia rostirii predicilor din faţa amvonului, în meditaţii pe teme teologice, părintele Tămaş ne prezintă o convingătoare pledoarie despre importanţa rugăciunii şi a postului, cu pilde şi referiri, din citate biblice sau din înţelepciunea populară a Sfinţilor părinţi. Autorul insistă asupra descifrării conţinutului, semnificaţiei şi consecinţelor păcatului, redând pe „OM” curat în Dumnezeu. Suntem invitaţi să reflectăm asupra rolului postului şi al rugăciunii pentru starea noastră sufletească, asupra accentului care trebuie pus pe „omul de dinăuntru”, pe fiinţa noastră spirituală, pe mintea noastră, în timpul postului.Aşadar, partea spirituală din noi, lăuntricul nostru, sufletul nostru, este principiul călăuzitor al fiinţei noastre. În timp ce disperarea este „perna moale a diavolului”, rugăciunea „este fapta cea mai importantă şi cea mai necesară a unui creştin”, „cheia zilei şi lacătul nopţii”. Perseverând în rugă-
ciune, post şi milostenie, ne povăţuieşte autorul, credinciosul poate ajunge la statura omului îmbunătăţit, al SFINŢENIEI, prin mărturisirea lui Hristos. Modele sugestive de urmat: „despre cum se poate realiza sfinţenia în viaţa de toate zilele a fiecăruia în secolul XXI… Sfânt poate fi fiecare dintre noi, din orice categorie socială… fiecare poate să poarte aureola sfinţeniei…”„A fi sfânt, după cea mai sfântă definiţie, înseamnă a fi liber faţă de păcat, a birui orice tentaţie, a rămâne curat, a te păzi şi a nu face sub nicio formă rău nimănui, nici ţie”.Sunt apoi redate pagini care reprezintă adevărate imnuri închinate dragostei, în calitatea ei de „fundament şi principiul motor al dragostei creştine”, fiind prezentată relaţia dintre dragoste şi celelalte virtuţi omeneşti, nevoia colaborării dintre Biserică, Şcoală şi mamele creştine, în educarea şi formarea unor „oameni întregi”, învăţaţi să trăiască iubirea ca pe un dar divin. Este invocat comportamentul profund creştin al „femeii mioritice” şi al familiilor tradiţionale româneşti, care, în pofida vitregiilor vremurilor, aveau 6-10 copii, asigurând dăinuirea neamului românesc.Aşa după cum am arătat, dragostea de mamă este frecventă, în scrisul preotului Ioan Tămaş. Gândurile dedicate mamei şi bunicului, unele în versuri, sunt în mod fericit completate de emoţionantul tablou despre familia mitropolitului Andrei Şaguna, la Marea Trecere a mamei lor, Anastasia.Când vine vorba de „mamele plecate printre stele”, în mod deosebit despre mama sa, singura fiinţă care a crezut în el „într-o perioadă delicată a vieţii sale”, părintele Tămaş îşi descarcă prea plinul sufletului său, dând frâu liber „sentimentelor şi aducerilor aminte”, devenind copilul veşnic iubitor al fiinţei care i-a dat viaţă şi a contribuit atât de mult la formarea sa ca OM, ca ROMÂN, ca un statornic CREDINCIOS ORTODOX. Într-un superb eseu, despre „Chipul mamei” se spune: „Mamele n-au ţinut jurnale şi nici n-au redactat memorii, dar au încrustat pe chipul lor întreaga existenţă, a celor cărora le-au dat viaţă”.Nu lipsesc temele referitoare la reflecţia părinte-copil, în condiţiile de astăzi, aspectele grave generate de „copilul-problemă”, implicaţiile raportării diferenţiate a părinţilor la „copii doriţi” şi „copii nedoriţi”, rolul nefast al mass-media care intră cu brutalitate în viaţa noastră şi a societăţii consumiste, în general. Pornind de la cazuri reale, unele de un dramatism cutremurător, autorul caută răspunsuri la întrebările, care au determinat aceste drame, care sunt de regulă ale unei întregi generaţii, cazul relaţiei părinţi-copii, din societatea românească actuală, a „mişcărilor religioase” fundamentaliste, a inadaptaţilor şi marginalizaţilor (alcoolici, drogaţi), a dependenţilor de computer şi de „căutare obstinantă a virtualului, a unei lumi artificioase”.Atunci când vorbeşte despre consecinţele nefaste ale avortului asupra sănătăţii sufleteşti şi trupeşti a mamei, amintindu-ne că oricât de neplăcute ar fi aspectele relatate, „nu este bine ca adevărul să fie ascuns”, glasul duhovnicului este imperativ: „Pentru numele lui Dumnezeu, să fiţi cu luare aminte!” Dar, părintele Tămaş nu se opreşte aici. El îi trimite o scrisoare „medicului ginecolog”, în care îi prezintă pe larg şi convingător consecinţele şi semnificaţia omorârii copiilor nenăscuţi, în final implorându-l să se căiască şi să se pocăiască, „căci la Suprema judecată veţi fi iertat, iar osânda nu va fi atât de grea, cum este a unui acuzat”.Impresionant este „strigătul mut”, sfâşietor şi cutremurător al „copilului înainte de avort” adresat mamei sale, înainte de a săvârşi „crima”, care o va apăsa, ca o vină de neiertat toată viaţa; avortul, ca un păcat strigător, care aduce mânia lui Dumnezeu şi îndepărtează femeia de Sfânta împărtăşanie.Prezentând pe larg urmările sufleteşti şi trupeşti ale avortului, autorul aduce în discuţie probleme precum: suprapopulaţia, comportamentul demografic diferenţiat din ţările sărace şi din cele bogate, sistemul de asigurări sociale şi de sănătate, relaţia stat-biserică-familie, libertatea individuală ş.a.Sufletul de poet, cu o sensibilitate sporită şi o mare dragoste faţă de melosul popular românesc şi, în general, faţă de creaţia populară şi tradiţiile româneşti, prilejuieşte autorului o elevată incursiune în universul colindelor strămoşeşti, creaţii ce cuprind „cununa de virtuţi, care a împodobit şi îmbărbătat sufletul poporului român” şi aduc „în vatra sufletului simţământul unirii cu Dumnezeu şi cu Neamul Românesc de pretutindeni”. Şi, deoarece colindele sunt nemijlocit legate de sărbătoarea Naşterii Domnului, autorul ne aminteşte faptul că „în prag de Crăciun, când degetul lui Dumnezeu atinge uşor claviatura orgii universale, de pe pământul Românesc, ca îngerul Luminii într-o cupă, se răsfrâng îndătinatele colinzi strămoşeşti”.Personalizând „Crăciunul românesc”, părintele Ioan i se adresează ca unei dragi şi vechi cunoştinţe, comunicându-i că în El „ne descoperim în aura copilăriei, curaţi la suflet, buni şi veseli, purtând o lirică a frumuseţii, a candorii, a bucuriei, a simplităţii curate”, dar şi percepţia de „purtător al unui mesaj de pace, de puritate şi frumuseţe” şi bucuria venirii Mântuitorului Iisus Hristos în lume. Impresionat de semnificaţia teologică a sărbătorii, autorul exclamă: „Ce zi minunată este Naşterea Domnului! Ziua Păcii, Ziua Gloriei Universale…”, mesajul Crăciunului fiind „Mesajul luminii într-o lume întunecată” şi „mesajul smereniei” în viaţa de apostolat, sărbătoarea oferindu-ne posibilitatea relevării „marelui dar făcut Omului”, prin venirea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.Persoană publică de primă importanţă în viaţa comunităţilor, preotul alături de învăţător şi de profesor („popa şi domnu’ învăţător”), a fost şi este încă un lider, cu binecuvântate rosturi în formarea tinerelor generaţii, pentru viaţa pământească şi cea veşnică şi pentru climatul de convieţuire din comunităţile parohiale. Deşi în popor se zice „să faci ce spune popa şi nu ce face popa”, într-o lume în care mass-media, imensul său impact manipulator, are o desăvârşită influenţă asupra a milioane de credincioşi, concordanţa dintre vorbă şi faptă, exemplul personal al păstorului sufletesc, rolul său de model pentru întreaga comunitate devin coordonate esenţiale ale fiecărui preot. De aceea autorul, în stilul său specific, pune în evidenţă portretul moral al preotului, buchetul de calităţi ce trebuie să creioneze personalitatea sa, reperele comportării sale în relaţia cu Divinitatea, cu semenii săi, deopotrivă clerici şi mireni, şi cu societatea, în general.Pedagogul şi dascălul, care ani de zile a strecurat în sufletul copiilor dragostea de Dumnezeu şi de valorile perene ale culturii şi spiritualităţii româneşti, şi care cunoaşte „din interior”şi „verigile slabe” ale sistemului de învăţământ românesc, nu putea să nu abordeze şi spinoasa problemă a normalizării procesului de învăţământ. Scopul acestuia, ţine să precizeze autorul, nu trebuie să fie „producerea semiconductorilor umani de ideologie, microcipuri biologice şi fichişti ai neantului consumerist”, ci acela de a „contribui alături de familie şi biserică la împlinirea persoanei umane, la transformarea unui copil în om întreg”.Politica ortodoxă, ne spune părintele Tămaş, înseamnă implicarea în treburile cetăţii împreună cu Hristos… nu e încercarea de a construi raiul pe pământ, ci încercarea de a lucra în lume, în acord cu temeiul ei, care e logosul întrupat. Imperativul vremurilor pe care le trăim este păstrarea integrităţii morale şi intelectuale, „într-o lume podită de semne, minuni, profeţii şi indicatoare false”. Creştinismul trebuie să devină un centru viu de forţe eterne, credinţa creştină nefiind o filosofie, o invenţie intelectuală, ea găsindu-şi temeiurile în realitatea transcedentală. În acest context sunt analizate teme de mare actualitate, precum: relaţia dintre naţionalismul istoric şi spiritualismul religios; raportul dintre naţionalism şi ortodoxie, cu traseul istoric al acestei relaţii şi deformările cunoscute; relaţia dintre ideologiile de dreapta şi cele de stânga, în istorie şi contemporaneitate. Autorul pledează pentru o dreaptă românească înnoită, care să lucreze în strânsă legătură cu Biserica şi pentru „reînvierea ca neam sub semnul Crucii”, respectiv realizarea „unităţii naţionale prin credinţă”.Încă din primul articol, al ciclului „De meditat împreună”, părintele Tămaş abordează frontal aspecte ale vieţii politice, din societatea românească actuală, precum: raportul dintre forţele politice de dreapta şi cele de stânga, problema preluării fără discernământ a modelelor străine realităţilor româneşti, devenite „forme fără fond”, pledând pentru cunoaşterea şi valorificarea, în forme actualizate, a tradiţiilor româneşti şi pentru un „naţionalism” luminat, care să promoveze „încrederea în propriile puteri” şi „conştiinţa de sine” a neamului românesc.Pornind de la poziţia geopolitică a ţării noastre, aşezată de soartă „în calea tuturor răutăţilor” şi de la consecinţele nefaste ale stăpânirilor străine, autorul ne relevă contribuţiile lui Tudor Vladimirescu, în planul acţiunii, şi a lui Nicolae Bălcescu, în planul gândirii, la fondarea şi afirmarea „naţionalismului” românesc. Sunt reamintite urmările pozitive ale revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, din anul 1821, asupra organizării politice, dezvoltării învăţământului şi culturii româneşti, precum şi faptul că „prin caracterul său naţional şi social, a pregătit drumul redeşteptării naţionale de la 1848, anticipând epoca de renaştere din preajma Unirii”.Conceptul de „Naţionalism” este convertit, dintr-o noţiune abstractă în elementele sale cuantificabile, răspunzându-se astfel la întrebări de mare actualitate, precum: Ce înseamnă, azi, să fii „naţionalist” (în sensul pozitiv al termenului), respectiv patriot? Ce trebuie să facă un cetăţean, pentru a fi un „bun român”? Care este relaţia firească între cetăţenii români, membri ai unor minorităţi etnice şi Patria comună România?„Însuşindu-şi punctul de vedere, conform căruia „Naţionalismul, Românismul şi Patriotismul, de regulă, se trăiesc în chip natural, firesc, discret, ele nu strigă”, acestea reprezentând „blindajele de oţel” ale apărării unei naţiuni şi ale Statului ei naţional, autorul se delimitează tranşant de acei „elitişti” care „au inventat un sens denaturat pentru naţio-
nalism, promovând confuzii, asocieri, asimilări conceptuale şi marginalizarea susţinătorilor identităţii naţionale, în faţa „tăvălugului globalizării”. Sunt trecute în revistă forţele, care au militat şi militează încă împotriva „Doctrinei Naţionaliste”, a naţiunilor şi a statelor naţionale, precum şi modalităţile, prin care se urmăreşte realizarea acestor deziderate, cea mai eficientă cale fiind agitarea „problemei minorităţilor”.În buna tradiţie a intelectualilor autentici, care nu-şi vând conştiinţa, pe „un pumn de arginţi” şi, care conştientizează marile pericole, care stau astăzi, în faţa statelor naţionale şi a omenirii în general, autorul se alătură tuturor acelora, care trag semnalele de alarmă necesare, evitării începutului dezastrului planetar, iniţiat de „lucrarea diabolică a bolnavilor de putere și de dominaţie mondială”. Pentru evitarea acestei primejdii majore, naţiunile lumii trebuie să elaboreze o „strategie a rezistenţei active” în lupta cu „neoimperialismul contemporan”, susţinător al „războiului total” împotriva statelor naţionale. În stabilirea viitoarelor modalităţi de acţiune, trebuie avute în vedere „armele atât de perfecţionate” şi sofisticate folosite, cum sunt: „embargourile, crizele energetice, bolile dirijate, terorismul, corupţia, metodele de degradare morală și de dirijare a natalităţii”, la care am adăuga noi războiul psihologic, tehnicile de manipulare prin mass-media, ş.a.Atent la evoluţia fenomenului religios contemporan, autorul atenţionează asupra efectelor nocive ale intoleranţei promovate de unele „mișcări religioase”, canonice şi sectare, în numele cărora „cete imense de muritori se întâlnesc în procesiuni, vin la ceremonii, colindă așezăminte, doritori de ameţeala tonică a speranţei, de iluzia unui patronaj cât mai preferenţial, care le întunecă adesea mintea, făcându-i să urască, uneori până la moarte, pe cei de altă credinţă, adică de altă iluzie”.Sunt cunoscute respectul şi preocuparea părintelui Tămaş, pentru cinstirea memoriei eroilor neamului. Stau mărturie, în acest sens, monumentele lui Nicolae Bălcescu, Avram Iancu şi troiţa deportaţilor şi refugiaţilor, ridicate în Vâlcele din iniţiativa şi prin jertfa sa, dar şi mărturisirea conform căreia, la fiecare Sfântă Liturghie, părintele Ioan face „câte o ectenie specială pentru eroii Neamului cunoscuţi și necunoscuţi”. Tot în acest context, pornind de la relatarea martirajului Sfinţilor Martiri Brâncoveni, autorul formulează propunerea ca „Martirii și Sfinţii Neamului Românesc să fie trecuţi cu literă roşie în calendarul Bisericii noastre ortodoxe”.Majoritatea meditaţiilor părintelui Tămaş redau citate din marii gânditori ai lumii, deopotrivă clerici şi laici, sau evidenţiază semnificaţia religioasă, naţională ori personală, a unor zile din calendar. Altele, pornind de la fapte din viaţa cotidiană (exemplu întâlnirea cu un bolnav distrofic muscular, abandonat de părinţi de foarte mic, sau cu o mamă a unui asemenea bolnav), prilejuiesc analiza unor aspecte generale ale relaţiei omului cu Dumnezeu şi, în general, cu societatea în care trăiește.În unele articole este prezentată politica brutală de deznaţionalizare a românilor din Transilvania şi Bucovina, înainte de Marea Unire, din anul 1918.Începând cu episodul nr. XL, al meditaţiilor sale, autorul îşi înştiinţează cititorii, despre faptul că va pune la dispoziţia acestora, „a tinerilor în primul rând, unele texte selecţionate din opera unor cercetători de marcă, texte comentate şi, după caz, adnotate… texte absolut necesare în definirea naţiunii, a naţionalismului şi românismului, a specificului naţional şi „sufletului românesc…”, lăsând cititorului dreptul, mai întâi să citească atent, să înţeleagă, apoi să-şi poată forma singur convingerile, ori să-şi consolideze pe cele deja existente”. Textele selecţionate încep cu citate din Tudor Vladimirescu, Nicolae Iorga şi Simion Bărnuţiu şi, suntem convinşi, că vor continua cu alţi corifei ai culturii şi spiritualităţii româneşti.Felicitându-l pe autor, şi pe toţi cei care au contribuit la apariţia volumului de faţă, aşteptăm, cu un real interes, viitoarele sale apariţii editoriale care, cu certitudine, vor vorbi peste veacuri, despre „Popa Tămaş Delavâlcele” şi despre preocupările sale cărturăreşti, preocupări care sunt ale unei întregi generaţii, hărăzită să vieţuiască pe plaiurile româneşti, la actuala cumpănă dintre secole şi milenii. Dr. Ioan Lăcătușu