Jurnal din anii ciumei Covid 19 Nunţile de demult, în satul copilăriei mele (VIII)

Oricât ne-am învârti în viaţă – cum zice ţăranul nostru – ca să căutăm miracole din trecut, nu putem privi decât ca atare toate frumuseţile obiceiurilor poporului nostru legate mai ales de unul dintre momentele supreme al vieţii omului, cum este nunta.Copil fiind, în satul meu natal nunţile erau ceva grandios şi feeric şi unde se aduna tot satul. Emoţia era teribilă mai ales când se descânta la mireasă cu glas de jale, „duios şi plângătoriu”, cum ar zice strămoşii, de către mama mirelui, apoi la toate fazele nunţii, inclusiv mersul cu colăcari călări la biserica nouă din sus, cu tot fastul de acolo. Sunt emoţionat când mă gândesc că până la ridicarea bisericii noi, nunţile se desfăşurau la Biserica Veche de pe Faţă, secole la rând, din 1660 cel puţin, de când s-a ridicat acea biserică a noastră de lemn. Acolo puteau fi văzute nunţile, cu alaiul lor, de departe, de mai tot satul, ca la un amfiteatru.De obicei se foloseau cam aceleaşi texte la cântecele de nuntă şi la strigături, la primirea miresei, la dus găina la nănaşi, dar în foarte multe cazuri se făceau multe adaptări, sau chiar improvizaţii de moment, fie pentru a fi mai emoţionante, fie mai pline de haz, mai picante, ca să râdă lumea. Mama mirelui se întrecea în a-i spune miresei – în versuri, bineînţeles – cât l-a îngrijit ea pe feciorul ei până a crescut mare, cât de mult a umblat cu pachete ca să i le trimită în armată şi alte aspecte, cărora le dădea un aer dramatic şi spectaculos. A rămas în familia noastră o vorbă, spusă mereu în batjocură de mama, de râs, după un astfel de descântec. Lelea Ană, vecina din sus de noi, i-a descântat miresei unuia dintre cei patru feciori ai dumisale că „tare mă dor spacile/ cum am dus pachecile”. Adică le-a dus la fecior în armată. Aşa că dacă cineva dintre noi, din familie, ne plângeam pe bună dreptate că ne dor spatele, după strâns multe buruieni din grădină, după adus lemne de foc de pe Faţă, după adus apă multă de la fântână etc., mama imediat zicea în batjocură: „cum ai dus pachecile”. Era şi un fel de îndemn aspru să nu ne tot văicărim în viaţă.Dramatic era şi momentul când se mergea după mireasă, cu muzică, şi se (des)cânta: „I-aţi mireasă ziua bună/ de la fraţi şi de la mumă/ De la fraţi, de la surori/ De la grădina cu flori”. Eu îmi imaginam imediat grădina noastră cea mare, unde spre ogradă, sub gard, aveam mici rondouri cu flori: măghiran, busuioc, laba gâştii, stânjenei, gura leului. Şi imediat le îmbrăcam cu strălucirea sărbătorii mari a nunţii de atunci, la care asistam, sau le visam noaptea feeric de frumoase şi cu mult mai multe. Folcloristul Simion Florea Marian a înregistrat asemenea cântece la despărţirea miresei de casa părintească, foarte frumoase. În Bucovina se zicea: „Busuioc mândru pe masă,/ Rămâi, maică, sănătoasă,/ Dacă n-ai fost bucuroasă/ Să mă vezi sara prin casă/ Ca şi-o garoafă frumosă./ Busuioc mândru tufos,/ Rămâi, tată, sănătos,/ Dacă n-ai fost bucuros/ Să mă vezi primblând pe jos/ Ca şi-un trandafir frumos”. Sigur că şi la noi în sat, după astfel de descântece vedeam cum plâng reţinut şi oftează bătrânele, ştergându-şi lacrimile cu batistele lor albe. Aceea nu era nuntă unde nu se plângea şi nu se râdea.Minunat şi dramatic este şi descântecul, tot bucovinean: „Frunză verde lemn uscat/ Ziua bună mi-am luat/ De la frunzuţa de fag/ De la tătuţa cel drag/ De la fir, de la ierbuţă, /De la scumpa mea măicuţă./ De la strug [buchet] de viorele/De la mândre frumuşele/ De la strat de busuioc,/ De la feciori, de la joc./ De la fraţi, de la vecini,/De la lunca cu sulcini,/De la stea, de lângă soare,/ De la a mele surioare/ De la fraţi, de la surori/ De la grădina cu flori./ De la stea de lângă lună/De la neamuri dimpreună/ Săracile viţişoare [cosiţe]/ N-or mai vedea sfântul soare”. Erau astfel antrenate în această jale a despărţirii toate frumuseţile şi afectivităţile lumii în care mireasa trăia până atunci. Miresele trebuiau şi ele să plângă neapărat la aceste descântece, şi noi, nuntaşii nechemaţi, eram şi noi sensibili, mai ales că mereu eram cu ochii pe mireasă, să vedem cât este de minunată, îmbrăcată aşa cu voal alb, ca o zână.Erau şi în satul nostru femei care ştiau să ticluiască versurile, să iasă bine şi inteligent, să nu şchioapete. La cuvântul „soacră” mergea bine rima „poamă acră”, la „casă străină” mergea bine „plânge şi suspină”, iar cu „frunză/frunzuţă/foaie (în Ardeal mai ales) verde de…„ câştigi o mulţime de rime.
Când se ieşea de la casa miresei era obiceiul la noi să se arunce peste mulţime cu boabe de grâu şi o farfurie de monezi, pentru a avea noroc şi rodnicie mirii. Era momentul mult aşteptat de noi, copiii, să ne aruncăm după bani. Nu ştiu să fi prins şi eu ceva, atât de ageri erau unii în a-i culege, dar era pentru mine ceva mirific, în sens de uriaşă prosperitate, credeam eu, să arunci pur şi simplu bani deasupra mulţimii şi să-i vezi galbeni pe pământul negru, gata să-i culegem. Evident că nu aveam noţiune valorii lor. Nu departe, la ieşirea mirilor, era obiceiul să se lege drumul cu o frânghie de către nişte feciori mai dezgheţaţi, care nu lăsau alaiul să treacă decât după anumite tratative de recompensă, cu vorbe meşteşugite. Ţin minte că era un moment vesel această legare a drumului de-a curmezişul şi mă minunam de ea, deoarece drumul era totdeauna liber. Reţin un aspect luminos: Toate nunţile la care am asistat copil au avut parte de vreme fermecător de frumoasă.
Foto: Un grup de nuntaşi din anii `60 din Silivaşu de Câmpie. Prima din stânga, sora mea Ana, era soră de mireasă.Dr. Vasile Lechințan