Mesagerul.ro

DAUNE PENTRU ROBERT ROSU – Inalta Curte a confirmat ca DNA a incalcat legea in dosarul avocatului Robert Rosu. Instanta suprema a mentinut daunele de 25.000 lei la plata carora DNA a fost obligata de catre Curtea de Apel Bucuresti: „A fost incalcata specificitatea urmaririi penale, ce intra-n atributul exclusiv al procurorului si al organului de cercetare penala”. Rechizitoriul procurorilor Cornel David-Deca si Monica Munteanu a fost confirmat de Laura Kovesi (Motivarea) DAUNE PENTRU ROBERT ROSU – Inalta Curte a confirmat ca DNA a incalcat legea in dosarul avocatului Robert Rosu. Instanta suprema a mentinut daunele de 25.000 lei la plata carora DNA a fost obligata de catre Curtea de Apel Bucuresti: „A fost incalcata speci

DAUNE PENTRU ROBERT ROSU – Inalta Curte a confirmat ca DNA a incalcat legea in dosarul avocatului Robert Rosu. Instanta suprema a mentinut daunele de 25.000 lei la plata carora DNA a fost obligata de catre Curtea de Apel Bucuresti: „A fost incalcata specificitatea urmaririi penale, ce intra-n atributul exclusiv al procurorului si al organului de cercetare penala”. Rechizitoriul procurorilor Cornel David-Deca si Monica Munteanu a fost confirmat de Laura Kovesi (Motivarea) DAUNE PENTRU ROBERT ROSU – Inalta Curte a confirmat ca DNA a incalcat legea in dosarul avocatului Robert Rosu. Instanta suprema a mentinut daunele de 25.000 lei la plata carora DNA a fost obligata de catre Curtea de Apel Bucuresti: „A fost incalcata speci

Directia Nationala Anticoruptie trebuie sa-i plateasca avocatului Robert Rosu (foto) daune morale in valoare de 25.000 de lei (echivalentul a 5.000 de euro) pentru felul in care a inteles sa-i terfeleasca imaginea, scurgand in presa de casa informatii nepublice din faza de urmarire penala a dosarului Ferma Baneasa. Un dosar al carui rechizitoriu a fost intocmit de catre procurorii Cornel David-Deca si Monica Munteanu, fiind confirmat de catre sefa din acel moment a DNA, Laura Kovesi (vezi facsimil).Inalta Curte de Casatie si Justitie a publicat la inceputul acestei luni motivarea deciziei nr. 913/2021, pronuntate in 21 aprilie 2021 in dosarul nr. 5930/3/2017 (1741/2019), prin care a respins atat recursul lui Rosu, cat si pe cel al DNA impotriva hotararii nr. 149/2020, pronuntate de catre Curtea de Apel Bucuresti in aceeasi cauza in data de 17 februarie 2020.Pe scurt, amintim ca in februarie 2017, avocatul Rosu a dat in judecata la Tribunalul Bucuresti atat statul roman, cat si Directia Nationala Anticoruptie pentru divulgarea fara drept a unor interceptari si a altor informatii din dosarul penal care il viza, precum si pentru incatusarea excesiva, DNA incalcandu-i astfel atat dreptul la demnitate si reputatie, cat si prezumtia de nevinovatie.In 15 februarie 2018, judecatoarea TMB Elena Panaite-Jianu a admis partial actiunea lui Robert Rosu, obligand DNA (dar nu si statul roman) sa-i plateasca daune de 15.000 de lei.Doi ani mai tarziu, la 17 februarie 2020, judecatoarele Elena Aneta Popa si Mihaela Glodeanu de la Curtea de Apel Bucuresti au majorat cuantumul daunelor la 25.000 de lei, insa doar pentru faptul ca DNA a divulgat informatii nepublice din dosar; nu si pentru incatusarea excesiva a avocatului (click aici pentru minutele TMB si CAB).Impotriva hotararii Curtii de Apel Bucuresti au declarat recurs atat Robert Rosu, cat si Directia Nationala Anticoruptie. La randul lor, in 21 aprilie 2021, judecatoarele supreme Adina Georgeta Nicolae, Lavinia Curelea si Lavinia Dascalu au respins ambele recursuri. Altfel spus: au mentinut despagubirile de 25.000 de lei pe care CAB a obligat parchetul anticoruptie sa i le plateasca avocatului. Mentionam ca intre timp, la 17 decembrie 2020, „Completul negru” ICCJ il condamnase pe Robert Rosu la 5 ani de inchisoare cu executare in aceeasi cauza „Ferma Baneasa”.Iata mai intai minuta deciziei ICCJ nr. 913/2021:„Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul Rosu Robert Mihaita si de paratul Ministerul Public - Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie, Directia Nationala Anticoruptie impotriva deciziei nr. 149 A din 17 februarie 2020 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a civila si pentru cauze cu minori si de familie. Definitiva”.Prezentam principalul pasaj din motivarea deciziei de recurs:„Analizand criticile deduse judecatii, prin intermediul celor doua recursuri, Inalta Curte constata caracterul nefondat al acestora potrivit considerentelor ce se vor arata in continuare.1. Recursul reclamantului ROSU ROBERT MIHAITA- Sustinerea recurentului-reclamant conform careia instanta de apel „ar fi refuzat” aplicarea prevederilor legale care stabilesc raspunderea D.N.A. pentru „fapta de incatusare abuziva”, este una lipsita de fundament.In primul rand, critica referitoare la „refuzul aplicarii unei dispozitii legale” (reiterata, de altfel, in aceiasi termeni de mai multe ori in continutul memoriului de recurs) se circumscrie unei sintagme improprii, lipsite de acuratete juridica, avand in vedere ca demersul urmarit in cadrul unei cai de atac este acela al supunerii hotararii unui control de legalitate, iar nu al substituirii partii in atributiile jurisdictionale ale instantei care are prerogativa constitutionala a spunerii dreptului (iuris dictio), fara ca aceasta sa insemne, in situatia in care pretentiile partii nu sunt primite, asa cum au fost formulate, un „refuz” de aplicare a legii, ci doar o modalitate de indeplinire a functiei jurisdictionale a instantei in activitatea acesteia de aplicare a normei circumstantelor de fapt asa cum au fost relevate de probele administrate.In acelasi timp, fondul criticii conform careia instanta nu s-ar fi raportat, atunci cand a retinut lipsa faptei ilicite a D.N.A. in realizarea operatiunii de incatusare a reclamantului, la dispozitiile art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea si functionarea jandarmeriei, precum si la cele ale art. 300 C.pr.pen., este eronat si fara corespondent in considerentele deciziei atacate.In realitate, instanta de apel analizeaza prevederile legale mentionate, demonstrand insa, de ce nu sunt incidente in cauza astfel incat sa poata fi retinuta fapta ilicita a paratei apta sa angajeze raspunderea civila delictuala a acesteia.In acest sens, s-a retinut ca masura incatusarii a fost luata dupa emiterea ordonantei de retinere de catre procuror, in vederea transportului spre si dinspre locul de retinere si arestare preventiva si ca aceasta reprezinta o masura administrativa, a carei executare este data prin lege Ministerului Administratiei si Internelor.Instanta de apel a identificat in mod corect sediul materiei privind aducerea la indeplinire a unei astfel de masuri ca fiind reprezentat de dispozitiile art. 10 alin. 1 coroborate cu cele ale art. 16 din Legea nr. 254/2013 referitoare la centrele de retinere si arestare preventiva – care se afla in subordinea Ministerului Afacerilor Interne, se infiinteaza prin ordin al ministrului de interne, masurile referitoare la organizarea, functionarea acestora, inclusiv folosirea catuselor sau a altor mijloace de imobilizare stabilindu-se prin regulamentul prevazut de lege (art. 15 alin. 3).De asemenea, instanta de apel a facut distinctia necesara intre masurile administrative privind siguranta detinerii reglementate prin Legea nr. 254/2013 a executarii pedepselor si masurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare in cursul procesului penal – supuse controlului de legalitate al judecatorului de supraveghere a privarii de libertate – si masurile/actele efectuate in cadrul activitatii de urmarire penala sub supravegherea procurorului de catre lucratorii specializati din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care sunt supuse plangerii in conditiile art. 336 C.pr.pen.Cum in speta se reclama aplicarea nelegala a unei masuri administrative din cele prevazute la art. 16 din Legea nr. 254/2013, in mod corect s-a concluzionat ca nu era vorba de acte de urmarire penala care sa faca obiectul supravegherii procurorului in sensul art. 300 C.pr.pen. pentru ca mai departe sa poata fi atrasa, pentru neindeplinirea corespunzatoare a atributiei, raspunderea intimatei-parate pentru incatusare, ca masura pretins disproportionata si excesiva.In privinta dispozitiilor art. 19 alin. 3 din Legea nr. 550/2004 privind organizarea si functionarea Jandarmeriei Romane (conform carora aceasta institutie „raspunde solicitarii magistratului de a participa, impreuna cu acesta, la efectuarea unor acte procedurale”), instanta de apel a retinut, de asemenea, corect ca ele nu sunt incidente in cauza fata de fundamentul pretentiei in despagubiri care a vizat, sub acest aspect, incatusarea ca masura excesiva (iar nu punerea in aplicare a mandatului de aducere in vederea audierii, potrivit art. 266 C.pr.pen., pentru a se pune problema indeplinirii defectuoase a unui act de procedura de catre organele jandarmeriei).De asemenea, este lipsita de temei critica recurentului conform careia instanta de apel ar fi realizat o interpretare si aplicare eronata la speta a dispozitiilor art. 16 alin. ultim din Legea nr. 253/2014, atunci cand a concluzionat, cu referire la acest text, ca singura ipoteza in care organul judiciar (de urmarire penala sau instanta de judecata) apreciaza asupra aplicarii, mentinerii sau indepartarii mijloacelor de imobilizare este pe durata prezentei detinutilor in fata acestora.Astfel, sustinerea recurentului in sensul ca textul mentionat ar fi aplicabil doar in ipoteza in care un condamnat definitiv „se prezinta in fata unui magistrat, de exemplu, intr-o cale extraordinara de atac” intrucat textul art. 16 este inclus in Titlul II al Legii nr. 254/2013 – Executarea pedepselor privative de libertate, este una bazata pe o interpretare eronata a legii, cu ignorarea regulilor interpretarii sistematice a dispozitiilor dintr-un act normativ.In acest sens, se constata ca Titlul IV, Cap.I. – Executarea masurilor preventive privative de libertate in centrele de retinere si arestare preventiva trimite, prin dispozitiile art. 110 alin. 1, la prevederile Titlului II, care se aplica in mod corespunzator (asadar, inclusiv cu privire la art. 16 alin. 6 si la modalitatea in care organele judiciare pot aprecia cu privire la mijloacele de imobilizare a celor retinuti/arestati pe durata prezentei acestora in fata respectivelor organe).De aceea, interpretarea in sens contrar a recurentului este una eronata intrucat, pe de o parte, ignora interpretarea sistematica a textelor de lege, pe de alta parte, dar tot ca urmare a nesocotirii regulilor de interpretare logico-juridica, restrange ipoteza textului, considerand ca norma este aplicabila doar situatiei condamnatilor.Ca atare, cata vreme s-a constatat, potrivit textelor de lege mentionate anterior, ca intimatei-parate nu-i incumba obligatii legale in legatura cu dispunerea sau luarea masurii de imobilizare prin incatusare, faptul ca aceasta s-a realizat la sediul institutiei de catre lucratori ai Ministerului Afacerilor Interne nu este de natura sa atraga existenta vreunei fapte ilicite in sarcina acesteia. Pentru existenta unei fapte ilicite este necesar sa se constate o incalcare a normelor dreptului obiectiv (o nesocotire a regulilor de conduita impuse de lege, in sensul art. 1.349 C. civ.) prin care sa se aduca atingere dreptului subiectiv al persoanelor.Or, atat timp cat in sarcina paratei nu s-a putut retine existenta unei obligatii legale pe care sa o fi nesocotit / incalcat, imprejurarea ca masura incatusarii a fost luata la sediul acesteia, dupa comunicarea ordonantei de retinere, nu este apta, prin ea insasi, sa impuna, asa cum sustine recurentul, concluzia unei fapte ilicite in sarcina institutiei parate.De aceea, este lipsita de substanta critica recurentului referitoare la obligatia negativa a statului si a organelor sale – pe care o vede circumscrisa si unor considerente contradictorii, raportat la dezlegarea in sens opus data pretentiei in despagubiri formulate pentru scurgerea de interceptari in presa – de a se abtine de la orice vatamari aduse particularilor, adica de a-si fi indeplinit o obligatie negativa ce le incumba.In realitate, invocarea unei obligatii generale negative se poate realiza in masura in care, in mod particular, indeplinirea unei obligatii nu poate fi circumscrisa, pusa in sarcina anumitor persoane identificabile ori supuse verificarii in raportul juridic concret dedus judecatii.Cum recurentul a pretins ca institutiei intimate ii reveneau obligatii in legatura cu dispunerea masurii imobilizarii prin incatusare indicand anumite dispozitii legale, a caror incidenta la speta nu s-a verificat, acesta nu poate sustine, in acelasi timp, existenta unei obligatii generale negative in sarcina aceleiasi intimate, pentru ca astfel sa atraga o raspundere civila delictuala, cata vreme competentele legale ale acestei institutii au fost respectate (iar potrivit art. 1.349 alin 1 C. civ., orice persoana are obligatia sa respecte regulile de conduita pe care legea le impune).– Tot astfel, sustinerea ca instanta de apel, respingand pretentia in despagubiri fata de D.N.A. inseamna ca, in realitate, s-ar fi pronuntat asupra exceptiei lipsei calitatii procesuale pasive a acesteia pe care nu a pus-o in discutia partilor, este lipsita de fundament.Chestiunea legata de calitatea de parte in raportul juridic dedus judecatii, respectiv in ce masura a savarsit o fapta ilicita care sa-i angajeze raspunderea, este una care vizeaza fondul pretentiilor si nu doar un aspect de legitimare si justificare a cadrului procesual, asa incat analiza instantei privind asemenea elemente, legate de continutul raportului juridic, nu presupunea o dezbatere in prealabil a problemei calitatii procesuale.- Critica referitoare la neacordarea despagubirilor pentru pretinsa fapta ilicita, a lipsirii nelegale de libertate are, de asemenea, caracter nefondat, atat in sustinerea referitoare la nemotivarea solutiei, cat si in cea privitoare la lipsa de temei legal a acesteia.Astfel, in mod eronat pretinde recurentul ca in intervalul cuprins intre orele 11:00 din data de 9.12.2015 pana la ora 4:00, in data de 10.12.2015, acesta ar fi fost retinut exclusiv in baza mandatului de aducere, fiind lipsit de libertate timp de 17 ore, in loc de 8 ore, cat este durata maxima legala a mandatului de aducere.Pe acest aspect, instanta de apel a retinut in mod corect ca in intervalul de timp mentionat, reclamantul s-a aflat in derularea mai multor proceduri judiciare care, desi i-au limitat libertatea de miscare, au avut justificare si temei legal fara sa poata fi asimilate unei lipsiri ilegale de libertate.Astfel, in intervalul cuprins intre 7:05 – 18:50, in data de 9.12.2015, s-a desfasurat perchezitia domiciliara la sediul profesional al cabinetului de avocatura.Dat fiind scopul dispunerii unei asemenea masuri (acela al descoperirii si strangerii de probe cu privire la savarsirea unei infractiuni, la conservarea urmelor savarsirii infractiunii, potrivit art. 157 C.pr.pen.), este firesc ca efectuarea acesteia sa se realizeze in prezenta persoanei vizate de respectiva masura, inclusiv ca o garantie a desfasurarii acesteia in conditii de legalitate, fara incalcarea drepturilor persoanei perchezitionate. Este motivul pentru care persoanei perchezitionate i se si permite sa fie asistata sau reprezentata de o persoana de incredere (art. 159 alin. 10 C.pr.pen.), putand totodata constata daca organul judiciar se limiteaza, in efectuarea perchezitiei, la ridicarea numai a obiectelor si inscrisurilor care au legatura cu fapta pentru care se efectueaza urmarirea penala (art. 159 alin. 13 C.pr.pen.), eventualele obiectiuni vizand desfasurarea perchezitiei putand fi consemnate in procesul-verbal de perchezitie (conform art. 161 alin. 3 C.pr.pen.).Or, tocmai in considerarea ratiunii si scopului perchezitiei domiciliare, legiuitorul a stabilit, prin dispozitiile art. 159 alin. 4 C.pr.pen., posibilitatea pentru organele judiciare de a restrictiona libertatea de miscare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane in locul unde se efectueaza perchezitia, pe durata efectuarii acesteia”.Ca atare, intervalul de timp in care s-a desfasurat perchezitia nu poate fi asimilat unuia al lipsirii ilegale de libertate cata, vreme el corespunde unei proceduri legale avand o justificare data deopotriva de necesitatea strangerii de probe in conditii de siguranta, dar si de respectarea interesului legitim al persoanei vizate de a participa la efectuarea acestui act, ca o garantie a drepturilor acesteiaTotodata, durata perchezitiei nu se suprapune si nu este in legatura cu efectele mandatului de aducere pentru a se putea sustine, adaugandu-se la durata mandatului, ca acesta a depasit intervalul de 8 ore prevazut de art. 265 alin. 12 C.pr.pen., in care persoana poate ramane la dispozitia organului judiciar, atunci cand se afla sub puterea unui astfel de mandat.Or, instanta de apel a facut aceasta distinctie intre cele doua acte procedurale – perchezitia domiciliara si mandatul de aducere – cu reglementarile lor distincte si modalitatea in care au fost aduse la indeplinire, in concret, asa cum a rezultat din situatia de fapt, necontestata, a spetei.S-a retinut, in acest sens, ca dupa incheierea perchezitiei domiciliare, in intervalul 20:30-23:30, reclamantul a fost transportat pe ruta Bucuresti – Brasov, in vederea executarii mandatului de aducere, conform art. 266 C.pr.pen. si ca, desi a avut in aceasta modalitate o restrictionare a libertatii de miscare (reclamantul fiind sub controlul autoritatilor pe durata deplasarii), nu inseamna ca a fost depasita durata maxima de 8 ore prevazuta de art. 265 alin. 1 C.pr.pen. Aceasta intrucat, in continuare, audierea reclamantului a avut loc intre orele 1:00-3:45, in data de 10.12.2015, ordonanta de retinere fiindu-i prezentata la orele 4:30.Asadar, sub efectul mandatului de aducere reclamantul s-a aflat incepand cu ora 20:30 a zilei de 9.12.2015 (cand a inceput deplasarea spre organul de urmarire penala) pana la 4:30 a zilei de 10.12.2015, cand s-a emis ordonanta de retinere, deci in limitele prevazute de textul mentionat al art. 265 alin. 12 C.pr.pen.Suprapunand cele doua proceduri judiciare, legate de executarea perchezitiei si a mandatului de aducere, recurentul trage o concluzie gresita in legatura cu lipsa de temei legal a limitarii libertatii sale, plasand-o in mod nejustificat si contrar datelor spetei pe taramul depasirii celor 8 ore in care isi puteau produce efectele mandatul de aducere.De aceea, este corecta statuarea instantei de apel in sensul ca nu a existat o fapta ilicita, de lipsire de libertate sau restrictionare a libertatii reclamantului, cata vreme acesta s-a aflat in desfasurarea unor proceduri judiciare penale, a caror reglementare legala a fost respectata, asigurandu-se in felul acesta justificarea masurilor (deopotriva sub aspectul duratei, efectelor si modalitatii de punere in aplicare).Solutia este corecta si din perspectiva exigentelor art. 5 din C.E.D.O. care, protejand individul impotriva arbitrariului autoritatilor statale, stabileste in acelasi timp (prin dispozitiile art. 1 lit.a-f) ca privarea de libertate poate fi facuta cu respectarea normelor de fond si de procedura prevazute de legislatia nationala, ceea ce in speta s-a realizat.Referirea la jurisprudenta C.E.D.O. (cu indicarea cauzelor Popoviciu, Abramiuc, D.Popescu, Micu Creanga sau Valerian Dragomir, c. Romaniei) nu-i sustine recurentului critica de nelegalitate, intrucat in hotararile respective instanta europeana a sanctionat incalcari decurgand din privarea nelegala de libertate raportat la circumstante factuale diferite (nerespectarea normelor de procedura in adoptarea masurilor; ramanerea sub controlul autoritatii, fara un temei legal, timp de mai multe ore, in vederea audierii de catre procuror; nemotivarea mandatului de aducere; dispunerea masurii arestarii de catre procuror cu o intarziere de 13 ore de la momentul sosirii reclamantului la sediul D.N.A., desi exista o suspiciune suficient de intemeiata pentru ca masura sa poata fi luata de indata in scopul cercetarii).- Are caracter nefondat, de asemenea, critica recurentului referitoare la gresita neacordare a despagubirilor pentru declaratiile publice facute de conducatorul institutiei parate (D.N.A.), prin care ar fi fost incalcate prezumtia de nevinovatie si dreptul la demnitate, reputatie al reclamantului, fiind lipsite de fundament deopotriva sustinerea unei necercetari a fondului raportului juridic sub acest aspect, cat si cea privitoare la caracterul strain al motivarii.Astfel, contrar sustinerii recurentului, instanta de apel nu omite (sau refuza) sa cerceteze fondul pretentiilor, atunci cand constatand ca s-a solicitat angajarea raspunderii civile pentru declaratii, in cadrul unui interviu televizat, ale sefului institutiei D.N.A., in probatiune s-au depus, in legatura cu continutul acestor declaratii, articole din presa scrisa.In acest context s-a apreciat corect ca, atata vreme cat s-a pretins savarsirea unei fapte ilicite prin declaratii televizate, dovada continutului acestora se poate realiza prin depunerea inregistrarii respectivei emisiuni de televiziune, in urma unei cereri adresate postului TV, iar nu, asa cum s-a procedat, prin articole din presa scrisa – care puteau reflecta mai mult sau mai putin fidel mesajele transmise, cu consecinta angajarii raspunderii, in situatia deformarii ori deturnarii sensului declaratiilor, in sarcina autorilor unor astfel de articole.Contrar sustinerii recurentului, instanta de apel nu a realizat in felul acesta o ierarhie a puterii doveditoare a probelor, cu incalcarea dispozitiilor art. 250 C.pr.civ., ci a constatat, raportat la obiectul probatiunii, ca o astfel de dovada, care sa asigure certitudinea continutului declaratiilor orale facute in cadrul unei emisiuni televizate, era cea a unui mijloc material de proba (C.D.-ul cu inregistrarea emisiunii), iar nu a inscrisurilor, respectiv articolele de presa, care puteau reflecta in maniera proprie jurnalistica, si nu in mod obligatoriu fidel, declaratiile televizate.Or, potrivit art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a Consiliului National al Audiovizualului privind Codul de reglementare a continutului audiovizualului, persoana care se considera lezata de prezentarea in cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevarate sau informatii eronate poate cere radiodifuzorului revizionarea / reaudierea programului in cauza, iar acesta are obligatia de a asigura accesul la revizionarea, fie direct, la sediul sau, fie indirect, prin inmanarea unei copii video sau audio, dupa caz.Cum ceea ce a reclamat recurentul a fost incalcarea dreptului la onoare si demnitate prin declaratii facute in cadrul unui astfel de program audiovizual, iar nu ca urmare a prezentarii acestora in presa scrisa, inseamna ca dovada se putea realiza in conditiile descrise anterior ale art. 52 din Decizia nr. 220/2011 a C.N.A.Acesta este sensul considerentelor deciziei din apel care constata nedovedirea pretentiilor prin nedepunerea unui C.D. cu inregistrarea emisiunii (contrar dispozitiilor art. 249 C.pr.civ.: „cel care face o sustinere in cursul procesului trebuie sa o dovedeasca”), iar nu acela, cum eronat se sustine, al instituirii unei ierarhii a mijloacelor de proba.De aceea, trimiterea pe care o face in continuare recurentul la art. 13 C.E.DO. referitoare la accesul efectiv la instanta si la Cauza Stelian Rosca impotriva Romaniei este inadecvata, intrucat reclamantului nu i s-a negat un astfel de acces si nici nu a avut loc o abordare formalista a cererii acestuia, prin nerecunoasterea valorii probatorii a articolelor de presa, cata vreme instanta a explicat de ce mijloacele de proba de care s-a prevalat nu erau unele apte sa-i demonstreze pretentia, raportat la fundamentul acesteia si la obiectul probatiunii.- Este fara temei si critica recurentului-reclamant referitoare la stabilirea lipsei calitatii procesuale pasive a Statului Roman.Astfel, potrivit cererii de chemare in judecata ce a investit instanta (cu precizari..

copyright © 2024 mesagerul.ro