Mesagerul.ro

VICTIMELE ABUZURILOR CONTINUA SA FIE BATJOCORITE – Curtea de Apel Oradea explicat de ce le-a dat sotilor Nela si Coriolan Secara daune morale infime si zero daune materiale pentru cei 5 ani de chin judiciar declansat de procurorul Cristian Ardelean: „Ar atrage concluzia comiterii unei fapte ilicite de organul judiciar ori de cate ori solutia instantei nu confirma inculparea. S-ar ignora specificul cercetarii judecatoresti... S-ar impune procurorului s-aiba certitudinea condamnarii” (Decizia) VICTIMELE ABUZURILOR CONTINUA SA FIE BATJOCORITE – Curtea de Apel Oradea explicat de ce le-a dat sotilor Nela si Coriolan Secara daune morale infime si zero daune materiale pentru cei 5 ani de chin judiciar declansat de procurorul Cristian Ardelean: „Ar a

VICTIMELE ABUZURILOR CONTINUA SA FIE BATJOCORITE – Curtea de Apel Oradea explicat de ce le-a dat sotilor Nela si Coriolan Secara daune morale infime si zero daune materiale pentru cei 5 ani de chin judiciar declansat de procurorul Cristian Ardelean: „Ar atrage concluzia comiterii unei fapte ilicite de organul judiciar ori de cate ori solutia instantei nu confirma inculparea. S-ar ignora specificul cercetarii judecatoresti... S-ar impune procurorului s-aiba certitudinea condamnarii” (Decizia) VICTIMELE ABUZURILOR CONTINUA SA FIE BATJOCORITE – Curtea de Apel Oradea explicat de ce le-a dat sotilor Nela si Coriolan Secara daune morale infime si zero daune materiale pentru cei 5 ani de chin judiciar declansat de procurorul Cristian Ardelean: „Ar a

Chiar daca esti retinut si defilat in catuse prin fata presei, apoi achitat definitiv, sperantele sa obtii despagubiri materiale si morale pentru anii de chin prin care ai fost nevoit sa treci tind vertiginos catre zero.Este si cazul oamenilor de afaceri Nela (foto 2 dreapta) si Coriolan Secara (foto 2 stanga) din Oradea. Dupa 5 ani de calvar judiciar la care au fost supusi din cauza unui rechizitoriu semnat de catre procurorul Cristian Ardelean (foto 1 dreapta) pe vremea cand activa la Parchetul de pe langa Tribunalul Bihor, judecatoarele Eugenia Mosincat si Aurelia Lenuta Stan de la Curtea de Apel Oradea au gasit de cuviinta sa le acorde celor doi antreprenori daune morale de numai 17.000 de euro (10.000 pentru Nela si 7.000 pentru Coriolan) – cu mult sub cei 2,5 milioane de euro solicitati de catre fostii inculpati, achitati definitiv. Mai mult: completul Mosincat-Stan a invocat o chichita procedurala si astfel a respins complet daunele materiale de 2,7 milioane de euro cerute de catre petenti.Amintim ca la fond, la Tribunalul Bihor, lucrurile statusera chiar mai rau, judecatoarea Teodora Carmen Balogh refuzandu-le orice fel de despagubire (click aici pentru a citi).Marti, 3 august 2021, CA Oradea si-a motivat hotararea de a le acorda 17.000 de euro daune morale celor doi oameni de afaceri, insa doar pentru durata excesiva a procesului penal si ingerinta parchetului in viata privata, prin interceptari abuzive. In schimb, curtea de apel a respins orice despagubire fata de conduita PT Bihor (care ar fi scurs in presa de casa informatii din dosar, menite sa-i compromita pe sotii Secara) si fata de ingradirea abuziva a libertatii de circulatie a inculpatilor, la care s-ar fi dedat parchetul.In partea cealalta, la daunele materiale, magistratele Eugenia Mosincat si Aurelia Lenuta Stan au sustinut ca petentii nu ar fi respectat procedura – dupa cum puteti vedea mai jos.Inainte de a va lasa sa cititi principalul pasaj din motivarea Curtii de Apel Oradea, mentionam ca Nela si Coriolan Secara sunt aparati in procesul in care cer daune de catre avocatii Alexandru Lele (foto 1 stanga) si Florica Romosan. Hotararea CA Oradea nu este definitiva, putand fi atacata cu recurs.Redam cel mai important fragment din decizia civila nr. 827/2021-Ap pronuntata de CA Oradea in dosarul nr. 1895/111/2019:„In primul rand sub aspectul capatului de cerere avand ca obiect obligarea paratului la plata sumei de 150.000 lei daune materiale reprezentand contravaloarea unei parti din cheltuielile ocazionate de procesul penal, trebuie a se retine ca aceasta cerere a facut obiect al uneia dintre dispozitiile instantei de fond cuprinse in incheierea data in camera de consiliu din 15 iulie 2019 prin care a fost anulata in parte cererea de chemare in judecata, si anume a fost anulata cererea de obligare a Statului Roman la plata sumei de 150.000 lei reprezentand cheltuieli (onorarii avocatiale si expertiza judiciara), precum si cererea de obligare a Statului Roman la plata sumei de 2.560.578 euro reprezentand contravaloarea partii din prejudiciul cauzat Artpel Grup SRL si respectiv cererea de obligare a Statului Roman la plata dobanzii legale aferente acestor sume, retinandu-se in ceea ce priveste prima cerere ca petentii nu si-au indepliniti obligatia de achitare a taxei judiciare de timbru in suma de 4105 lei pentru daunele materiale reprezentand cheltuieli de judecata conform art. 276 din Codul de procedura civila, art. 453 Cod procedura civila si Deciziei Inaltei Curti de Casatie si Justitie nr. 19/2013, pronuntata in solutionarea unui recurs in interesul legii.Ulterior, a fost admisa in parte cererea de reexaminare formulata impotriva incheierii mai sus- mentionate, astfel prin incheierea data in camera de consiliu din 7 octombrie 2019 s-a revenit asupra anularii cererii de chemare in judecata in ceea ce priveste cererea de obligare a Statului Roman la plata sumei de 2.560.578 euro si la plata dobanzii legale aferente acestei sume, insa a fost mentinuta masura anularii cererii in ceea ce priveste cererea de obligare a Statului la plata sumei de 150.000 lei reprezentand cheltuieli – onorarii avocati si expertiza judiciara.Prin urmare, in prezentul proces odata cu pronuntarea incheierii din 7 octombrie 2019, dispozitia privitoare la anularea cererii de obligare a paratului la plata sumei de 150.000 lei daune materiale reprezentand cheltuielile din procesul penal, nu mai poate face obiect al examinarii pe fond, astfel cum se solicita prin cererea de apel, context in care este de observat ca pastrarea dispozitiei de anulare a cererii mai sus mentionate a survenit ca urmare a neatacarii acesteia de catre reclamanti prin intermediul cererii de reexaminare. De altfel, desi nu au atacat incheierea din 15 iulie 2019 sub aspectul anularii cererii lor privind daunele materiale in suma de 150.000 lei, reprezentand cheltuieli din procesul penal, prin actul inregistrat la Tribunalul Bihor la data de 29 octombrie 2019 au formulat solicitare de completare a actiunii cu o cerere identica celei ce fusese anterior anulata prin incheiere devenita definitiva, situatie in care fara indoiala ca nu se mai impunea analizarea cererii pe fond, dupa cum o atare analiza nu mai este posibila nici in prezenta etapa a procesului, textul art. 200 alin. 5 din Codul de procedura civila stabilind cu claritate ca impotriva incheierii de anulare, reclamantul va putea face numai cerere de reexaminare, solicitand motivat sa se revina asupra masurii, demers neurmat de catre reclamanti in ceea ce priveste dispozitia de anulare a cererii aflate in discutie.De asemenea, sub aspectul continutului hotararii apelate, criticile aduse acesteia sunt nefondate, sentinta cuprinzand argumentele in considerarea carora prima instanta a apreciat ca demersul judiciar al reclamantilor este neintemeiat – chiar daca intr-o maniera succinta - fiind respectate exigentele impuse de dispozitiile art. 425 alin. 1 lit. b) din Codul de procedura civila.Cat priveste fondul pricinii, chestiunea ce se impune a fi lamurita rezida in stabilirea temeiului legal al raspunderii Statului pentru prejudiciile cauzate apelantilor reclamanti, care au fost achitati in procesul penal si, implicit, a valentelor speciale ale acestei raspunderi.Statul, ca persoana responsabila, raspunde pentru consecintele pagubitoare produse in desfasurarea activitatilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o fapta savarsita de o alta persoana, ci in conditiile legii, in calitate de garant al legalitatii si independentei actului de justitie, raspunderea sa fiind angajata independent de orice culpa, pe temei obiectiv.Raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare este reglementata principial in art. 52 alin. 3 din Constitutie, textul constitutional fiind dezvoltat in art. 96 din Legea nr. 303/2004, astfel, potrivit art. 52 alin. 3 teza I si II din Constitutia Romaniei, Statul raspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar raspunderea statului este stabilita in conditiile legii. Legea speciala la care face referire textul constitutional este reprezentata de dispozitiile art. 538-539 din Codul de procedura penala. In acest sens, prin Decizia nr. 45/1998, Curtea Constitutionala a statuat ca circumstantierea „potrivit legii” priveste posibilitatea legiuitorului de a stabili modalitatile si conditiile in care angajarea acestei raspunderi urmeaza a se face pentru plata despagubirilor cuvenite. Raspunderea Statului nu poate fi asadar antrenata decat in cazurile limitative prevazute de lege si Constitutia Romaniei, care reglementeaza aceste situatii.De asemenea, Curtea Constitutionala prin Decizia nr. 633 din 24 noiembrie 2005, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 1138 din 15 decembrie 2005 evidentiaza ca articolul 52 alin. 3 din Constitutie consacra principiul raspunderii obiective a statului, fiind vorba de o raspundere care nu este bazata pe savarsirea unei fapte culpabile, ci este fundamentata pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de infaptuire a justitiei.Relevante sunt in cauza si considerentele retinute de Curtea Constitutionala in Decizia nr. 133 din 9 martie 2017, publicata in M. Of. al Romaniei, Partea I, nr. 364 din 16 mai 2017, Curtea constatand ca procedura reglementata de art. 539 din Codul de procedura penala este o procedura speciala care deroga de la dreptul comun in temeiul principiului „specialia generalibus derogant”. In acelasi sens converg si considerentele Deciziei nr. 76 din 12 noiembrie 2018 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie (pct. 102), in cadrul carora se subliniaza ca in lipsa normelor speciale, persoana indreptatita nu ar putea formula cerere de despagubire impotriva statului in temeiul raspunderii civile delictuale de drept comun.In procesul civil de fata, reclamantii au solicitat obligarea Statului Roman la plata de despagubiri pentru prejudiciile materiale si morale suferite, temeiul de drept al pretentiilor civile solicitate reprezentandu-l dispozitiile art. 1349, art. 1357-1380 din Codul civil, art. 6 si 8 din CEDO. Sub aspectul temeiului de drept pe care reclamantii si-au intemeiat demersul lor judiciar, prezinta relevanta si precizarile acestora cuprinse in cererea de apel, in sensul invederarii ca si-au intemeiat actiunea pe prevederile legale referitoare la raspunderea civila delictuala si nu pe dispozitiile art. 538 din Codul de procedura penala, referitoare la repararea pagubei in caz de eroare judiciara, sustinere reiterata si in cadrul dezbaterilor pe fond. Prin urmare, se constata ca reclamantii nu si-au intemeiat demersul judiciar pe normele cuprinse in art. 538 - 539 Cod procedura penala, astfel ca, in aplicarea principiului disponibilitatii reglementat de art. 9 din Codul de procedura civila, instanta este tinuta de cererea reclamantilor, neputand depasi limitele investirii.Din perspectiva conditiilor raspunderii civile delictuale reglementate de art. 1349 coroborat cu art. 1373 Cod civil, desi o raspundere decurgand din savarsirea unui delict civil este, in principiu, o raspundere subiectiva, statul raspunde in mod obiectiv pentru prejudiciile cauzate justitiabililor ca urmare a defectuoasei organizari si derulari a procedurilor judiciare, iar forma de raspundere isi are reglementarea in dispozitiile art. 539 din Codul de procedura penala, distincta evident de raspunderea reglementata de dreptul comun in materia raspunderii civile delictuale.Angajarea raspunderii Statului pentru statuarea din perspectiva pretinsa de reclamanti asupra unor fapte ilicite ale organelor judiciare nu se poate face decat cu respectarea normelor speciale reglementate de art. 96 din Legea nr. 303/2004 - in forma in vigoare la data definitivarii procesului penal -, fiind de retinut ca nu poate fi asimilata acestei proceduri o hotarare prin care instanta penala a pronuntat o solutie de achitare, neputandu-se deduce ca un rechizitoriu pe baza caruia a fost pronuntata o solutie de achitare ar avea la baza o fapta ilicita a organelor judiciare, care sa fundamenteze o raspundere civila delictuala.Facand referire la considerentele Deciziei Curtii de Apel Oradea nr. 368/A/2018, apelantii sustin ca sunt extrem de relevante privitor la conduita imputabila organelor de urmarire penala aspectele retinute de instanta penala in sensul ca dosarul a fost instrumentat gresit inca de la inceput de catre organul de urmarire penala, ca probele, disparute ulterior, se opreau la stadiul de indicii sau de suspiciuni rezonabile privind savarsirea faptei de catre inculpati, lasand loc de indoiala serioasa privind comiterea faptei de catre acestia. In opinia apelantilor sunt relevante in acelasi sens concluziile Curtii in sensul ca nu au existat probe directe care sa ii incrimineze pe acestia, dimpotriva, probele obtinute din interceptarea convorbirilor efectuate in absenta depunerii la dosar, cu siguranta le erau favorabile, disculpandu-i de acuzatii. In continuare, apelantii redau concluziile instantei penale pe planul probatoriului administrat, in sensul ca probele in acuzare nu au avut un caracter cert, nu au fost decisive sau au fost incomplete, lasand loc unei nesigurante si incertitudini in privinta vinovatiei inculpatilor din cauza, apelantii sustinand, in contextul relevarii modalitatii defectuoase in care s-a desfasurat procesul penal, precum si a conduitei imputabile organelor de urmarire penala si a instantei de fond, ca acestea rezulta si din faptul ca, in ceea ce priveste infractiunile de talharie calificata si lipsire de libertate, retinute in sarcina lor, termenul de prescriptie al raspunderii penale s-a implinit la data de 07.06.2012, iar in ceea ce priveste infractiunea de inselaciune privind asigurarile la data de 07.06.2009.Concluziile instantei penale, relevate de apelantii reclamanti, au reprezentat temei al pronuntarii solutiei de achitare, neputandu-se trage concluzia, cum eronat acestia sustin ca, prin astfel de considerente, ar fi fost stabilit caracterul ilicit al activitatii organelor judiciare penale, pentru ca o astfel de constatare sa se opuna ulterior cu autoritate de lucru judecat in solutionarea prezentei actiuni civile avand ca temei raspunderea civila delictuala, autoritatea de lucru judecat a hotararii penale in procesul civil neputandu-se manifesta decat sub aspectele prevazute de art. 28 din Codul de procedura penala, nicidecum cu privire la pretinse fapte ilicite ale organelor judiciare. O interpretare precum cea relevata de apelanti, ar conduce la concluzia savarsirii unei fapte ilicite din partea organului judiciar ori de cate ori solutia instantei nu confirma actul de inculpare, dar in felul acesta s-ar ignora specificul cercetarii judecatoresti, care permite administrarea de probe suplimentare in aparare, inclusiv valorificarea nulitatilor actelor procedurale, iar pe de alta parte s-ar impune procurorului ca la data intocmirii rechizitoriului si punerii in miscare a actiunii penale sa aiba certitudinea unei condamnari penale, or, nu poate fi vorba de caracterul ilicit al faptei in cazul indeplinirii unei activitati impuse sau permise de lege in limitele prescrise de aceasta (art. 1364 din Codul civil), precum intocmirea unui rechizitoriu si trimiterea in judecata a unei persoane pe baza probelor administrate in faza urmaririi penale.Or, astfel cum s-a mai subliniat anterior, nu poate fi dedusa nici din solutia de achitare si nici din observarea modalitatii in care s-a intocmit rechizitoriul, ori cum au fost administrate probele pe parcursul procesului penal, o fapta ilicita care sa constituie fundament al raspunderii civile a Statului, context in care este de subliniat ca pentru alte situatii decat cele prevazute de art. 539 Cod procedura penala, este necesar sa existe o hotarare judecatoreasca de stabilire a culpei organului judiciar, o angajare directa a raspunderii Statului neputand fi activata in acord cu art. 96 din Legea nr. 303/2004 – in forma in vigoare la data definitivarii procesului penal – corelat cu art. 52 alin. 3 din Constitutie, decat in masura in care in prealabil s-ar fi stabilit o exercitare a functiei procurorului de natura sa-i angajeze raspunderea penala ori disciplinara in legatura cu respectivul proces.Elocvente sunt in sensul mai sus aratat statuarile Curtii Constitutionale din Decizia nr. 284/9 iunie 2020, pronuntata in solutionarea exceptiei de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 96 alin. 3 din Legea nr. 303/2004, coroborate cu art. 538 – 542 din Codul de procedura penala, invocata intr-un dosar in care nemultumirea autorului exceptiei izvora dintr-o cauza in care un procuror a emis un rechizitoriu care nu s-a fundamentat pe fapte care sa intruneasca elementele constitutive ale vreunor infractiuni. In considerentele deciziei de respingere a exceptiei de neconstitutionalitate, Curtea a facut trimitere la jurisprudenta sa anterioara, respectiv la Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, in care, referindu-se la raspunderea statului, conchisese ca, in conditiile in care intocmirea nelegala a unui rechizitoriu putea fi neutralizata de catre instantele de judecata competente sa se pronunte asupra judecarii pricinii, fapt care, de altfel, s-a si intamplat, nu poate fi pusa in discutie existenta unei hotarari judecatoresti vatamatoare.Chiar daca se accepta ca Statul raspunde pentru orice eroare judiciara, nu se poate accepta ca exista eroare judiciara in cazul persoanei care la sfarsitul procesului este declarata nevinovata, o astfel de interpretare ar insemna ca orice hotarare penala de achitare este o eroare judiciara, or aflarea adevarului este scopul procesului penal iar adevarul, chiar din perspectiva exclusiv juridica, nu poate fi considerat o eroare.Referindu-se la notiunea de „eroare judiciara”, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a statuat in Cauza Giuran impotriva Romaniei ca simpla considerare a faptului ca investigatia in cazul reclamantului era „incompleta si partinitoare” nu poate prin ea insasi, in absenta erorilor judiciare sau a unor incalcari serioase a procedurilor judecatoresti, a unor abuzuri de putere ori a unor erori evidente in aplicarea dreptului material, sa indice prezenta unei erori judiciare in procedura anterioara.In speta, din perspectiva dreptului comun, pe care reclamantii si-au fundamentat demersul lor judiciar, nu este indeplinita una dintre conditiile raspunderii civile delictuale, aceea a existentei unei fapte proprii a paratului cu caracter ilicit, avand ca efect incalcarea sau atingerea drepturilor subiective ale reclamantilor, pe de alta parte, nici raspunderea civila delictuala obiectiva a Statului nu poate fi retinuta, acesta neputand fi tinut sa raspunda pentru modul de exercitare a atributiilor profesionale de catre procurori in baza principiilor raspunderii civile delictuale, ci doar in cazurile expres prevazute de lege.In lipsa unei prevederi legale exprese, raspunderea Statului pentru formularea unei acuzatii nedrepte in materie penala nu poate fi tratata ca o raspundere pentru fapta proprie, ci doar ca o raspundere pentru fapta altei persoane, iar antrenarea unei astfel de raspunderi ar presupune sa se dovedeasca intrunirea elementelor raspunderii civile delictuale, in persoana celui care a formulat acuzatia nedreapta in materie penala, ceea ce nu s-a realizat in speta. Pe cale de consecinta, din perspectiva principiului raspunderii civile delictuale consacrat prin dispozitiile art. 1349 din Codul civil si respectiv a prevederilor art. 1357 si art. 1373 din Codul civil, se poate conchide ca in cauza solutia de achitare dispusa in procesul penal nu este de natura prin ea insasi sa conduca la concluzia ca trimiterea in judecata de catre parchet a apelantilor reclamanti se constituie intr-o fapta cu caracter ilicit, savarsita cu vinovatie sau din culpa, sub acest aspect in mod legal prima instanta constatand ca nu exista fapta ilicita in termenii prezentati de apelantii reclamanti, apta sa angajeze raspunderea Statului pentru repararea prejudiciilor pretinse.In abordarea celorlalte pretentii, instanta de apel le va analiza din perspectiva existentei unei raspunderi patrimoniale directe a Statului pentru acele situatii procesuale care, desi nu se circumscriu sferei erorilor judiciare, au ca rezultat prejudicierea unor persoane, situatie in care Statul raspunde direct si patrimonial pentru incalcarea normelor din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, cu titlu exemplificativ fiind de subliniat ca argumentele contrarii invocate de Guvern cu privire la cererile de despagubire bazate pe directa aplicabilitate a Conventiei in dreptul intern au fost inlaturate de Curtea de la Strasbourg in Cauza Csiki impotriva Romaniei nr. 11273/05 din 5 iulie 2011. Mai mult, in cuprinsul Deciziei nr. 136/2021 a Curtii Constitutionale se si regaseste precizarea, in contextul relevarii caracterului special al procedurii reglementate de art. 539 din Codul de procedura penala, ca aceasta vizeaza exclusiv cazurile de privare nelegala de libertate, „iar nu alte drepturi fundamentale ale omului, pentru a caror lezare este necesara invocarea altor temeiuri de drept”, care reglementeaza consecintele incalcarii unor drepturi personale nepatrimoniale, unul dintre temeiurile la care se face trimitere fiind cel al art. 8 din Conventie. In speta de fata, in conditiile in care au fost invocate incalcari ale drepturilor fundamentale prevazute si garantate de Conventia Europeana a Drepturilor Omului in art. 6 si 8, sunt aplicabile direct normele Conventiei, in conformitate cu art. 11 si 20 alin. 2 din Constitutia Romaniei.Sub un prim aspect, sustinerile apelantilor structurate pe denuntarea conduitei organului de urmarire penala care, arata acestia, ar fi pus la dispozitia presei informatii din ancheta penala lasand sa se inteleaga, fara nicio indoiala, ca ar fi vinovati de savarsirea presupuselor fapte, se impun a fi analizate din perspectiva articolului 6 paragraful 2 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, principiul prezumtiei de nevinovatie consacrat de acest articol avand drept scop de a impiedica incalcarea dreptului la un proces penal echitabil prin declaratii prejudiciale, strans legate de acel proces. In speta, Curtea nu poate identifica nicio atingere adusa prezumtiei de nevinovatie, respectiv echitatii procedurii penale in care au fost implicati apelantii, astfel instanta observa ca, facand referire la diferite surse, articolul de presa prezentat de apelanti, a relatat despre faptele de care erau acuzati acestia, fara a se face vorbire despre existenta unor declaratii din partea organelor judiciare, in legatura cu care sa se poata stabili ca ar reprezenta declaratii de vinovatie facute de un agent public, care sa incalce art. 6 paragraful 2 din Conventie. In cauza Burzo impotriva Romaniei, respectiv cauza V.B. si altii impotriva Turciei, Curtea de la Strasbourg a apreciat ca autoritatile nationale nu pot fi considerate responsabile de actiunile presei, stabilind ca nu a fost incalcat art. 6 paragraful 2 din Conventie.De asemenea, in Cauza X contra Austriei s-a considerat ca banuielile ce planeaza asupra unei persoane, datorate unor etape ale procesului penal, nu reprezinta o constatare formala de culpabilitate si nu reprezinta de plano o incalcare a prezumtiei de nevinovatie.In Cauza Soylemez contra Turciei Curtea a amintit ca nu orice campanie de presa poate sa fie de natura sa infranga prezumtia de nevinovatie, astfel, pentru ca o campanie de presa sa atraga raspunderea Statului, aceasta trebuie sa fie atat de virulenta, continua si sustinuta incat sa poata in mod real sa influenteze parerea pe care instanta ar putea sa si-o formeze cu privire la vinovatia acuzatilor, or in speta, nu subzista temeiuri pentru a se putea aprecia ca articolul de presa invocat de apelanti, prin continutul sau, a fost de natura a afecta echitatea procedurii penale, prin urmare, nici din aceasta perspectiva nu subzista temeiuri pentru stabilirea in sarcina paratului a obligatiei de dezdaunare pretinse.Cat priveste sustinerile apelantilor privitoare la ingradirea exercitarii dreptului la libera circulatie prin instituirea obligatiei de a nu parasi localitatea, sens in care acestia invoca prevederile art. 53 din Constitutie, trebuie a se retine ca se afirma ingradirea exercitarii unui drept garantat de art. 25 din Constitutie, drept recunoscut si garantat totodata prin articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului.Potrivit dispozitiei constitutionale invocate de catre apelanti, exercitiul unor drepturi sau al unor libertati poate fi restrans numai prin lege si numai daca se impune, dupa caz, pentru: [...] „desfasurarea instructiei penale”[...], de asemenea, art. 2 alin. 3 din Protocolul nr. 4 la Conventie stabileste posibilitatea restrangerii drepturilor in anumite situatii, context in care se impune totodata evocarea Deciziei nr. 352 din 23 septembrie 2004, publicata in Monitorul Oficial nr. 942 din 14.10.2004, prin care Curtea Constitutionala, respingand ca neintemeiata exceptia de neconstitutionalitate a dispozitiilor art. 145/1 din Codul de procedura penala, a statuat ca masura preventiva a obligarii de a nu parasi tara reprezinta o restrangere a exercitiului dreptului la libera circulatie, in deplina concordanta cu prevederile art. 53 din Constitutie, iar masura se impune pentru desfasurarea in bun..

copyright © 2024 mesagerul.ro