Mesagerul.ro

Arhiepiscopia Iasilor si Cezarul

Arhiepiscopia Iasilor si Cezarul

Dacă e s-o luăm pe aia bună, atunci când vine vorba despre relația cu statul și, în general, cu autoritățile, Biserica are niște chestii de respectat potrivit propriilor principii, canoane și - foarte important - potrivit propriilor texte sacre. De aceea, eu aș privi cu mai multă atenție la mesajul Arhiepiscopiei Iașilor.

Multă lume cere BOR (sau eparhiile sale) să aibă o atitudine mai dură, mai tranșantă în privința restricțiilor impuse aiuritor și urechist de către autorități. E o solicitare (și o așteptare) nu fără temei, dar totuși, trebuie să ne amintim de niște lucruri atunci când vine vorba despre raportarea Bisericii la Putere. În primul rând, Biserica este obligată să recunoască și să se supună autorității lumești (chiar dacă până la niște limite). Este obligată chiar de către textele fundamentale și fondatoare. Originea acestei atitudini o găsim în versete precum cele de la Marcu 12:17, unde Hristos spune să dăm Cezarului cele ce-s ale Cezarului sau în replica pe care Mântuitorul i-o dă lui Pilat, zicând: ”N-ai avea nici o putere asupra Mea, dacă nu ţi-ar fi fost dat ţie de sus.” (Ioan 19:11). Apostolii o spun și mai explicit. Îl citim pe Petru cu al său îndemn fără echivoc: ”Supuneţi-vă, pentru Domnul, oricărei orânduiri omeneşti, fie împăratului, ca înalt stăpânitor, fie dregătorilor, ca unora ce sunt trimişi de el, spre pedepsirea făcătorilor de rele şi spre lauda făcătorilor de bine.” (1 Petru 2. 13-14). Iar apostulul Pavel spulberă orice îndoială cu privire la acest subiect în primele șapte versete din al 13-lea capitol al epistolei sale către comunitatea creștină din Roma acelor vremuri: ”Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă.Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea.Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă. Că pentru aceasta plătiţi şi dări. Căci (dregătorii) sunt slujitorii lui Dumnezeu, stăruind în această slujire neîncetat. Daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori: celui cu darea, darea; celui cu vama, vamă; celui cu teama, teamă; celui cu cinstea, cinste.” (Romani 13, 1-7).

Biserica (inclusiv azi, BOR) nu poate ignora aceste porunci, date de către Hristos și de către apostolii Săi, fără a se nega pe sine. Nu se poate preface că aceste texte nu există sau că ele nu au stat la baza unui număr mare de canoane care au fost stabilite la sinoade, de-a lungul secolelor, normând (fie și la nivel de principiu) raportul dintre Biserică și Puterea lumească. Și, totuși, poate Biserica zice ”nu” în fața Puterii? Când? În ce context? Păi o poate face atunci când Puterea intervine în chestiunile de credință. Întru toate celelalte Biserica propovăduiește supunerea față de autorități. Dar nu ca pe un exercițiu al servilismului, ci ca pe expresie a acceptării Proniei divine și, deloc secundar, ca pe o dovadă a libertății spirituale, care nu se definește prin anarhism, ori prin reglări mundane ale dreptății, ci prin eliberarea interioară întru Hristos. Căci același Pavel spune în nenumărate locuri că dacă ești sub har, nu mai ești sub lege. Pe scurt: te supui Puterii de aici, pentru că libertatea ta e oricum întru Hristos și ea nu constă nicidecum în negarea Puterii de aici (a se vedea cele spuse chiar de către Hristos).

Că Biserica nu a a reușit mereu să se opună, ori să separe ”apele”, se poate proba ușor, căci se poate prezenta repede o listă (lungă) de compromisuri. Dar asta este o altă poveste și ține de istoria verificabilă. Pe de altă parte, că are dreptul să se opună atunci când Puterea aduce atingere credinței, și că a și făcut-o, o demonstrează numărul mare de martiri pomeniți în calendare (sau chiar nenumiți). Astăzi vedem că Puterea aduce atingere vieții liturgice. Dar vedem că nu intervine explicit în chestiunile ce țin de doctrină. E un atac cu atât mai periculos pentru că este amăgitor. Și se duce fix în fața porților! Biserica trebuie, așadar, să ia act de asaltul acesta subtil, în care granița dintre practica liturgică și doctrină devine extrem de neclară, cum a fost în chestiunea Potirului. Acolo, să ne amintim, Patriarhia a făcut o manevră diplomatică (care multora a părut semn de nevolnicie). NU s-a pronunțat nici pro, nici contra, ci a trimis scrisoare către toate celelalte Biserici Ortodoxe, cerând un răspuns în chestiunea numărului de lingurițe. Care răspuns a fost clar: nu se pune problema inovării în acest sens, pe fondul actualei situații. Putem fi siguri că BOR miza pe un astfel de răspuns (ba chiar aș zice că-l știa de dinainte). Dar înarmată astfel, cu un unison al lumii ortodoxe, Patriarhia a stabilit, așadar, că pretenția unora sau altora de a se folosi mai multe lingurițe de unică folosință, e o pretenție care depășește limita de autoritate a respectivilor. Astfel, nu s-a schimbat nimic în plan liturgic, însă Patriarhia a evitat un conflict deschis cu Puterea (pentru a nu risca să încalce propriile principii scripturistice privind respectarea autorității ca fiind de la Dumnezeu).

În partea ei, Puterea nu a putut ignora faptul că, de insista mai mult, risca ea însăși să-și încalce principiul de separare între Stat și Biserică și niște drepturi pe care pretinde că le recunoaște oficial, plus că se arăta mai cu moț decât celelalte state unde Biserica nu era forțată la astfel de inovații. Sigur, dincolo de chestiunea lingurițelor, se poate observa că BOR a acceptat mult prea ușor golirea bisericilor. Se poate nota (nu tocmai fără temei) că-n ultimele luni a părut mai degrabă un ONG pus pe donații și materiale pentru bolnavii de Covid decât o instituție sfințitoare! E de ajuns să ne uităm la comunicatele Patriarhiei, unde auzim de tablete pentru copiii rămași să ”facă școală” de-acasă, de bani pentru aparatură ATI, de donații de orice fel și tot așa. Vedem cum fiecare ierarh trecut prin Covid propovăduiește un soi de supunere cam fără nuanță. Sau măcar așa ne sună.Multe dintre acestea sunt, desigur, bune. Adică diaconia (slujirea socială) a Bisericii are o tradiție îndelungată (să nu uităm de primele spitale și școli sau tipografii), e firesc ca și azi Biserica să-și continue tradiția.Doar că a părut că-n vremuri de tensiune și de cumpănă a accentuat cam mult aceste aspecte, că a alunecat cam mult înspre cele ale trupului, în defavoarea celor spirituale. Că a militat atât de mult pentru integritatea trupească încât părea ea însăși cam slabă în credința în cele veșnice. Și aici s-ar putea discuta mult, dar nu o voi face aici. Doar aș zice că este bine să evităm ca nu cumva, în timp ce acuzăm Patriahia că e un soi de ONG, noi înșine să îi cerem să devină, la o altă extremă, un soi de partid politic de opoziție. Aici, cum ziceam, m-aș uita la comunicatul Arhiepiscopiei Iașilor. Mi se pare foarte echilibrat și atent.

Pe de o parte avem exprimată fără echivoc supunerea poruncită de Scripturi. Adică ceva de genul: ”Dragi credincioși, deși neplăcut, autoritățile nu permit organizarea pelerinajului așa cum ne-am fi dorit. Să ne supunem, deci, să ne rugăm lui Dumnezeu să trecem de încercare, ba chiar întăriți și înțelepțiți de ea”. Nesatisfăcător, admit, dar corect. Dar pe de altă parte, vedem în acel comunicat cum Arhiepiscopia punctează (nu fără sens sau fără efect) niște lucruri:

1. Istoria îndelungată (de secole) a acestei sărbători și practici (subliniind, deci, că autoritățile perturbă o chestie nu de ieri de azi).

2. Rolul social și emoțional al acestei ceremonii, rol atât de important în vremuri grele ca acestea de acum (sugerând autorităților că se află în riscul de a face mai mult rău decât bine).

3. Atrage atenția noilor aleși locali că încrederea populației nu trebuie tratată ca de la sine înțeleasă (chiar dacă o zice atât de frumos, încât pare mieros. Ei bine, nu e!).

4. Amintește că până acum, în toate lunile de pandemie, Biserica a fost extrem de implicată în susținerea autorităților în lupta cu pandemia (ceea ce se verifică ușor).

Dar, mai ales: 5. Acuză într-un limbaj domol (dar clar) discriminarea implicită dintr-o decizie care interzice DOAR pelerinilor să vină din alte orașe, în timp ce oamenilor care merg în cu totul alt scop în Iași nu li se impune nici o restricție. Adică poți merge cu afaceri, în vizită la rude sau pur și simplu, în plimbare, că nu te oprește nimeni. Doar ca pelerin trebuie să dovedești că ești localnic. Pe scurt, avem un discurs care aparent e ”moale”, dar pe fond e cât se poate de tare. Doar că e un limbaj diplomatic. Dacă un astfel de text se emitea între două state se chema dincolo de dubii că avem de-a face cu un conflict iminent, pentru că nemulțumirile și avertismentele sunt, toate, acolo, fără echivoc. Căci una e forma, alta e fondul. Ne-am obișnuit (tre să admitem) să fim direcți, chiar brutali, atunci când ne expunem părerile. E sindromul social-media, aș zice, care ne afectează pe toți. Pe fb totul e simplu și chiar simplist. Doar că uneori e nevoie și de o poziție fermă, prezentată în limbaj de echilibru.

Eu aș fi mai atent la poziția Arhiepiscopiei Iașilor de aici încolo. În Tomis știm deja cam care e treaba. Dar de la Iași vin, de regulă, Patriarhii.

Autor: Silviu Dancu

copyright © 2024 mesagerul.ro