BREAKING NEWS

Mesagerul.ro

Barnevernet în România

Barnevernet în România

Judecător Ioana Tripon, Curtea de Apel Cluj-Napoca:

Nu întoarceţi privirea. Aveţi datoria să ştiţi. Acum e rândul nostru, ca adulţi, să apărăm copiii, pe cei de acum, şi pe cei care vor veni. Pe nepoţii încă nenăscuţi. Vă interesează pe toţi.

E o schimbare de paradigmă.

Prin proiectul de lege (PL-x 145/2023) apărut din nişte străfunduri tenebroase de gândire, se schimbă paradigma apartenenţei copilului la familie şi a liberei alegeri de către părinţi a datelor esenţiale ale existenţei lui.

E ca şi cum statul ni i-ar confisca şi apoi, dacă suntem cuminţi, ni i-ar oferi înapoi, condiţionat.

În primul rând, legea îşi propune o recenzare a copiilor, a tuturor copiilor, prin sita criteriilor pe care le stabileşte. Practic, statul, din punct de vedere juridic, preia în custodie copiii, îi triază, şi stabileşte care dintre ei se află şi care nu se află în „risc de separare de familie”.

E mai rău decât atunci când au venit comuniştii la putere, şi au luat de la ţărani vitele, caii, le-au dus pe toate la C.A.P.. Au luat TOT. Au luat pământurile, căruţele, porumbul (de a stat şi a putrezit, grămadă, sub ploaie, iar ţăranii nu aveau voie să meargă să îl ia). Au luat până şi năfrămile (baticurile) de pe capul fetiţelor. Mama îmi povestea că le îmboldea bunica să plângă: „plângeţi, tu, să nu vă ia năfrămile” – dar le-au luat.

Iată imaginea forţei brute puse în mişcare, imperturbabilă, agresivă, neraţională.

Dar până acolo nu au ajuns nici ei. Să ia copiii. Cel puţin nu prin părţile astea.

Au lăsat-o pe asta pentru zilele noastre, când discursul s-a rafinat, iar facerea de bine vine… cum vine ea atunci când nu e dorită.

Acum, cu o ingenuă candoare, legea se defineşte ca fiind una de „organizare a activităţii de prevenire a separării copilului de familie”. Se preface a fi bună. E mieroasă, trâmbiţează binele copilului.

Atâta doar că binele acesta este unul înfricoşător. E un „bine” normativ, obligatoriu. Ca şi cel al regimului comunist. Binele era să nu ai proprietăţi, să nu vrei nimic în afara direcţiei de partid; binele era cel definit de conducători.

Aşa şi acum, binele copilului este definit în mod indirect, ca fiind opus situaţiei de a trăi într-o familie aflată „în una din următoarele situaţii de vulnerabilitate”:

– care are venituri reduse şi nu primeşte beneficii de asistenţă socială, sau

– care nu dispune de spaţiu locuibil suficient, sau

– care ocupă fără drept anumite spaţii de locuit, inclusiv spaţii construite ilegal, sau

– care întâmpină probleme privind siguranţa şi igiena locuinţei, sau

– care are în îngrijire o mamă minoră sau o minoră gravidă, sau

– care are membri adulţi cu dizabilităţi care le afectează semnificativ calitatea vieţii şi participarea la viaţa socială, sau

– care are unul sau mai mulţi copii nevaccinaţi cu schema din programul naţional de imunizări, sau

– care are unul sau mai mulţi copii cu performanţe şcolare slabe ş.a.m.d.

Staţi puţin! Păi se desfiinţează intimitatea familiei, coeziunea ei, familia este dezmembrată, este supusă disecţiei în timpul vieţii, cât încă se mai zbate!

Familia este în situaţie de vulnerabilitate dacă stă mai îngrămădită! Sau dacă are un membru adult cu dizabilităţi! Sau dacă una şi alta?! Şi vine statul şi ce face? Caută, din uşă în uşă, aceste „vulnerabilităţi”, şi dacă găseşte una, face PLAN DE MĂSURI! Trebuie să facă plan de măsuri. Şi nişte tehnicieni în asistenţă socială verifică implementarea planului de măsuri!

Toate acestea sunt nişte intruziuni înfricoşătoare în intimitatea familiei.

De fapt, toate acestea reprezintă o schimbare de paradigmă. Statul este interesat şi intervine să cunoască toate datele tuturor familiilor cu copii. Practic, trebuie stabilit, când vine asistentul social, tot ce ţine de familie: câţi membri, cât spaţiu de locuit, starea de sănătate a membrilor, veniturile familiei, statutul vaccinal, notele la şcoală, starea fetelor (dacă sunt gravide sau nu), starea locativă, dacă au acte pe casă, pe apartament, cazierul, alfabetizarea părinţilor, spitalizările copiilor, bolile tuturor membrilor de familie etc.

Se instituie prezumţia de disfuncţie pentru familiile cu copii, prezumţie care trebuie înlăturată prin afirmarea, prin dovedirea pentru fiecare din aceste criterii a punctelor necesare spre a nu fi catalogată ca vulnerabilă.

Când există, aşa ca în prezent, prezumţia de bună credinţă, de bună funcţionare, se prezumă că totul merge bine, iar situaţiile cu adevărat disfuncţionale sunt sesizate organelor competente, acolo unde apar, fără a fi verificate apriori toate familiile deţinătoare de copii.

Practic, în aceasta constă schimbarea de paradigmă, o schimbare profundă şi care dă tonul unei modificări de substanţă a modului în care statul se raportează la indivizii săi. Este clar că această lege, aflată încă în stare de proiect, dă startul unei preluări de către stat a libertăţii şi demnităţii individului, în una din formele cele mai nobile de manifestare a acestora: de pe poziţia de părinţi, care prin definiţie trebuie să fie deţinătorii autorităţii şi ai respectabilităţii parentale în faţa copiilor.

Prin această lege, o parte din libertatea omului, şi anume cea mai autentică şi mai delicată, cea legată de relaţia omului cu propriii copii, este anihilată, şi statul se interpune pentru a decide el care sunt limitele acceptabile ale educaţiei, ale prescripţiilor religioase, ale convingerilor medicale, sau pur şi simplu, ale puterii financiare şi sociale pe care o familie le îmbrăţişează sau le au.

Cu un cinism remarcabil, proiectul de lege structurează o încartiruire organizaţională.

Nu pot să nu mă gândesc la bebeluşul Alfie, care a fost omorât de statul englez prin însetare şi înfometare, pentru că era în comă în spital şi părinţii voiau să îl mute la o clinică din Italia, unde să încerce noi metode de recuperare. Nu, statul englez s-a autosesizat şi a decis că interesul superior al copilului acestor nenorociţi părinţi este să moară, şi l-au deconectat de la aparate, împiedicându-i pe părinţi, cu ajutorul poliţiei, să îl ia şi să îl ducă unde vor crede ei, în încercarea de a-l vindeca.

Niciodată nu am reuşit să înţeleg resorturile principiale care susţin o atare abordare.

Observ însă că, în aceeaşi notă, se impune, prin acest proiect de lege, ideea că statul poate să ştie mai bine decât părinţii ce li se potriveşte cel mai bine copiilor lor.

Sunt state în care părinţii nu mai au control asupra deciziilor copiilor lor minori de a-şi schimba sexul, iar statul îi păzeşte pe copii de deciziile părinţilor sub acest aspect. Adică să decidă singuri, ei, copiii, la vârsta de 10 ani, dacă vor să înceapă procedurile pentru schimbarea de sex.

Păi copiii, la vârsta aceasta, se schimbă ca vremea primăvara, acum sunt prieteni cu cutare, acum nu îl mai suportă; acum vor adidaşii aştia, mâine – să nu îi mai vadă, că sunt demodaţi, că aşa a spus colega.

Gândiţi-vă că limitele acestui proiect de lege nu sunt fixate acum, ci ele vor fi decise într-un viitor în care lucrurile sunt în schimbare. Acum se instalează infrastructura. Însă nimeni nu ştie ce va însemna, peste doi ani, „mediu sociale nepotrivit creşterii şi educării copilului”, sau „influenţe negative asupra copilului”.

Imprecizia şi generalitatea termenilor de care uzează legea este de aşa natură, încât prim prisma acestor prevederi, fiecare familie care are copii este într-o permanentă stare de iminentă cădere în situaţia de a deveni vulnerabilă, în funcţie de modul cum se vor defini termenii ei la un moment dat.

Vedem rapida schimbare a vieţii, într-o reaşezare năucitoare de principii şi valori pe care statul îşi propune să le susţină. Şi nu avem de ce să credem că acest carusel se va opri, sau va încetini. Dimpotrivă, pare că această „updatare” se îndreaptă cu precizie şi repeziciune spre modele a căror disfuncţie o vedem în alte state, spre destructurarea noţiunilor fundamentale, spre reaşezarea acceptabilului şi a ceea ce este permis pe alte redute şi spre interzicerea unor drepturi pe care nici nu le puteam gândi în vremurile nu prea îndepărtate ca fiind detaşabile de fiinţa umană.

Una din coordonatele activităţii de prevenire a separării copilului de familie (art. 2 lit. c) este „integrarea lui în comunitate”. Păi copilul este integrat în comunitate. De când se naşte, de când este preluat de mamă din mâinile asistentei de la neo-nato, şi i se face poză, şi vine tata şi îl vede, şi apoi îl duc acasă, şi se aştern pe venit bunici, naşi, mătuşi, colegi, apoi îl scoţi la plimbare, îl vede vecina, colega, comunitatea, ce mai. De atunci încolo, copilul e tot după şi cu mama şi cu tata, şi e perfect integrat în comunitate.

Nu e necesar să vină o lege să îl restituie familiei şi să îl integreze statul în comunitate.

E ca şi cum statul ar adopta o lege ca să crească părul la oameni. Le creşte în mod natural, nu trebuie luate măsuri şi promovată creşterea părului, ca deziderat de ţară. El creşte natural.

Tot astfel, creşte natural şi copilul în familie.

De aceea, trebuie să păstrăm firescul lucrurilor şi să nu încercăm să prindem în noi proceduri şi reglementări, în noi comitete şi comiţii, gestionarea unor lucruri care nu aparţin sferei publice. Există în prezent proceduri pentru situaţiile în care, cu adevărat, copiii sunt în pericol, şi ele se aplică. Nu este cazul să facem însă din excepţie – regulă.

Dumnezeu binecuvântează relaţia dintre părinţi şi copii, şi singura poruncă Dumnezeiască, după care urmează imediat răsplata aici, pe pământ, este cea de a-ţi cinsti părinţii: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul Dumnezeul tău ţi-l va da ţie!”.

Binele nu poate veni din întoarcerea firescului în nefiresc şi din încălcarea rosturilor lucrurilor, aşa cum ele încă mai stau pe pământ. Iar copiii sunt şi trebuie să rămână ai familiilor lor, în ocrotirea părinţilor şi în demnitatea lor constituţională.

#mamă_tată_Ridică_te"

copyright © 2024 mesagerul.ro