”Există pe lume un singur lucru mai rău decât a te îndoi de bine şi de real, şi acesta este să te îndoieşti de iertare, odată ce ai trădat binele şi realul”

Fragmente din cartea «Partea diavolului» de Denis de Rougemont:

„La drept vorbind, omul modern trebuie să facă un mare efort pentru a se antropomorfiza el însuşi, adică pentru a se spiritualiza, dacă vrea să devină uman în înţelesul deplin al termenului. Căci în lumea spiritului totul este formă, intenţie, mişcare şi finalitate. Totul capătă figură şi nume, totul este personificat”

„Diavolul acesta despre care e vorba aici nu a ieşit dintr-o serie de texte mai mult sau mai puţin autentice sau vechi. Căci el este un agent permanent al realităţii umane, aşa cum o trăim când trăim cu adevărat, în starea noastră de creaturi libere, adică în permanenţă plasate în faţa unor alegeri, în contradicţie şi în perplexitate, în paradox, în tragedie. Toate acestea presupun şi existenţa unui bine şi a unui anumit alt lucru decât binele. Dacă n-ar fi aşa, unde ar mai fi alegerea, tragedia, libertatea? Când acest nonbine, când acest rău capătă un sens, îl denumim Diavol, şi eu accept acest nume”

„Există pe lume un singur lucru mai rău decât a te îndoi de bine şi de real, şi acesta este să te îndoieşti de iertare, odată ce ai trădat binele şi realul. Căci îndoiala în iertare ne aruncă şi mai adânc în rău, laolaltă cu întunecata plăcere masochistă care-ţi insinuează: ‘după mine potopul’ şi ‘cu atât mai rău pentru mine’. Trebuie să credem în iertare pentru a îndrăzni să mărturisim răul pe care l-am săvârşit; pentru a îndrăzni să ne numim vină propria vină; şi pentru ca astfel să poată renaşte încrederea care, numai ea, ne va da curajul să clădim din nou. Cel care se îndoieşte de iertare nu-şi poate mărturisi crima, şi cel care nu şi-o mărturiseşte nu-i va cunoaşte niciodată întreaga dimensiune”

„Duplicitatea infernală constă în a ne face să credem că nu există judecător, nici ordine divină a realului, şi îndată ce credem aceasta, să ne acuzăm de contravenţie în faţa Judecătorului. Astfel morala laică, morala datoriei kantiene şi a rutinelor burgheze care exclud Dumnezeul personal ne acuză şi ne lipseşte în acelaşi timp de orice recurs la Cel Care iartă. Ea nu lasă celor mai buni din rândul victimelor sale nimic altceva decât eroismul sadic al revoltei fată de ei înşişi”

„Diavolul se joacă, de fapt, cu spaima noastră de a ne recunoaşte răspunzători de vieţile noastre. Odinioară, el recurgea la travestirea veşmintelor. Astăzi, costumul nu mai înseamnă nimic. Fenomenul acesta al deghizării, al travestirii s-a interiorizat, devenind evaziune morală. Jucăm, fără frica de pedeapsă, un rol în primul rând faţă de noi înşine, ca într-un vis. Lumea actuală e plină de indivizi care poartă pe dinăuntru haine de închiriat. Ei se ascund în propriii lor ochi. Cum l-ar mai cunoaşte ei pe Satana, dacă nu vor să-şi vadă nici adevărata lor fiinţă, cea care ia hotărârile, singura în faţa căreia s-ar putea dezvălui Ispititorul?”

„Lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea), în măsura în care cultivă un vis al zeificării omului prin ştiinţa sa; în care neagă orice transcendenţă; în care se închide în autarhiile puterii şi pasiunii; în care îşi îneacă în sfârşit vocaţia persoanei în anonimatul iresponsabil – lumea modernă (şi fiecare dintre noi în ea) se predă legii Satanei. În acelaşi timp însă, ea devine incapabilă să-1 cunoască pe cel căruia îi slujeşte!”

„Viciile noastre, ele însele, nu sunt adevărate creaţii ale Diavolului, ci doar virtuţi rău orientate. Sensul originar al elanului lor, strâmbat sau invertit prin orgoliul nostru şi prin inerţia sufletelor noastre, devine aproape invizibil conştiinţei omeneşti. În viciu este o virtute scoasă de pe orbita sa sau redusă la o totală lipsă de semnificaţie. Ea era binele, dar Diavolul s-a amestecat în ea exact în clipa când aveam alegerea între folosirea ei legală şi abuzul acestui bine”

„Vulgar şi seducător, fariseu şi pungaş, ipocrit şi cinic în acelaşi timp, respingător dar nu mai puţin fascinant, el este fără îndoială creatura cea mai poetică din lume. El este frumos în ochii naivilor, care cred că răul trebuie să fie totdeauna urât; şi este de o urâţenie irezistibil de atrăgătoare în ochii celor rafinaţi. Pe scurt, el nu este niciodată acolo unde credeaţi că-l veţi găsi. El imită, caricaturizând-o, acţiunea Duhului Sfânt, mereu ambiguu pentru îndoiala noastră şi deconcertant pentru raţiunea noastră”

„Cel care iubeşte vrea să dăruiască totul fiinţei iubite. Dăruieşte tot ce are el mai frumos, dăruieşte ceea ce el are nu în sine, ci se naşte din exaltarea lui, el dăruieşte în fine ceea ce este el, fără rezerve. Dar, la punctul acesta, el dăruieşte, de asemenea, şi ce e mai rău. Cu răul din el poate că el însuşi se obişnuise, stabilind un fel de echilibru între microb şi maladie. Dar, dacă îl comunică unei fiinţe mai slabe, sau mai pure, sau care nu este înarmată pentru a face faţă acestui fel de rău, el riscă să altereze sau să distrugă obiectul tandreţei sale şi dragostea însăşi. Aceste secrete monstruoase, ignorate de noi înşine, pe care pasiunea noastră le dăruie fiinţei iubite în contagiunea delirului, apar atunci ca nişte daruri ale urii. E rar ca o dragoste să nu fie criminală, în mod invizibil poate, când depăşeşte limitele unei sobrietăţi de altfel imposibil de definit. Şi orice pasiune constă în a depăşi limitele…Astfel, dăruirea extremă, dacă nu e vorba de un sfânt, se întâlneşte cu violul spiritual. Şi, dacă vrei să posezi totul dintr-o fiinţă, rişti foarte bine să faci din ea o posedată”

Denis de Rougemont, ”Partea Diavolului”