”Copiii noștri ne însoțesc în acest război fără armistițiu, mici infanteriști deja obosiți în marele marș forțat de „activități” intensive (balet și IT și înot și arte și fotbal și măcar 4 limbi de circulație internațională) care le garantează că vor fi niște adulți productivi.

Rutina de azi, ruina de mâine – dar ce contează, atâta vreme cât „își ocupă timpul”?

„Tu cu ce te mai ocupi?” – am pus și ni s-a pus întrebarea aceasta de atât de multe ori încât nu prea ne mai spune nimic. Aproape că nu bănuim că sub aparența banală, de monedă mătuită, se află o mică bijuterie. Să încercăm să o desprăfuim puțin:

Dacă ne luăm un pic de răgaz, vedem că în primul rând „Cu ce te mai ocupi” stabilește din start o anumită etică – se presupune de la bun început că nu cumva (Doamne-ferește!) stai. Pur și simplu nu e bine să stai („nu sta, că stă norocul”, intonează înțelepciunea populară într-un puseu de hărnicie). „Cu ce te mai ocupi?” e un „Ce mai faci?” pe steroizi. Bun, nu stai, deci trebuie să te ocupi cu ceva. Și nu doar să te ocupi, ci mai ales – aici e aici! –să produci. Cu alte cuvinte, nu plăcerea efortului și savoarea mijloacelor contează, ci doar rezultatele și scopul. „Cu ce te mai ocupi?” – sau în traducere liberă „ce mai produci?” – e un semn că suntem într-o eră în care orice formă de lentoare e disprețuită[1], în care opțiunea contemplativă e mereu proastă, iar opțiunea productivă e mereu bună.

Câteva exemple la întâmplare:

• Ești tânăr și te bate gândul să faci facultatea de filosofie ori filologie, istorie sau istoria artei? Prostie și risipă de timp. Mai bine fă Politehnica, sau mă rog, ceva cu IT, că „secâștigăsupermulțibanidinIT”. (In extremis, merge și teologia, dar numai cu condiția să nu o faci „de amorul artei”, să te faci „popă” – fiindcă, așa cum am văzut la TV și în social media – „toți popii au bani”).

• Ești pasionat de limbi moarte sau de muzică clasică? WTF? La ce îți folosesc? (Și, apropo, să le scoată, dom’le, de tot din programă, că la interviu la Google nu îți cere nimeni să știi Sonata Kreutzer sau cazul ablativ!)

• Citești cărți? Pierdere de vreme (plus că nu ești ecofriendly)! În schimb, dacă îți faci luxație la degetul mare-și-opozabil deșirând pe ecran zoaiele cerebrale ale vreunui influencer, se cheamă că te informezi – și asta e prin definiție bine, că doar suntem în „era informației”. Și cum influencerul este un „producător de conținut”, prin modestul, dar freneticul tău scroll consumerist contribui și tu la acest ritual al cunoașterii semipreparate. Deoarece în era digitală masele sunt în mod pasiv producătoare de date, a consuma e la fel de nobil cu a produce: sistola și diastola media.

Mergând puțin mai departe, nu cred că felul acesta de a vedea lucrurile este o manifestare a vechii etici protestante a muncii, ci mai degrabă o răsturnare în oglindă a ei. Astăzi, dacă a munci e opțional, a fi ocupat/a produce e obligatoriu. A produce, adică a fabrica ceva traductibil în bani („să iasă banu’!” – și de fiecare dată când aud vorba asta, îmi închipui un gheizer cu euro țâșnind spontan în curtea beneficiarului, eventual pe muzică „epică”). În principiu, poți să produci orice, dar, fiindcă societatea ia forma ecranelor care au năpădit-o, e preferabil ca procesul să fie cât mai rapid, iar produsul să fie cât mai volatil: bitcoini, instastories, clipuri virale, imagini regizate și, în general, diverse himere țesute din șiruri nesfârșite de pixeli.

Se poate să greșesc, dar îmi pare că această obsesie a ocupării/producției are legătură mai puțin cu etica protestantă și mai mult cu modul în care am început să percepem timpul de la un anume punct al istoriei încoace. Ce știm sigur e că timpul nu mai înseamnă pentru noi maiestatea soarelui care topește zăpezile sau savoarea primei dimineți răcoroase care anunță toamna, și nu mai are nimic din recunoștința recoltei, din speranța semănăturii și din ritmul tainic al sărbătorilor agrare. Cum s-a petrecut această transformare? Răspunsul pare să nu fie mai departe de încheietura mâinii: încet-încet, de-a lungul câtorva secole, am îngrămădit toate aceste mistere ale timpului organic în cutia strâmtă și ermetică a ceasului mecanic. Mai întâi folosit cu acribie în mănăstirile benedictine pentru a nu irosi vreo clipă de rugăciune sau de muncă, apoi ridicat maiestuos în turnul cetății, apoi democratizat prin buzunare, și în cele din urmă pulverizat peste tot în jur, ceasul a înghițit vechiul timp. Asfixiat în cușca cu rotițe, arcuri și pinioane, timpul n-a mai putut să ne spună decât atât: tic-tac, iar asta a fost de ajuns, căci din tic-tacul mereu egal al ceasului s-au născut și ritmul industrial, și pulsația binară a erei digitale.

Acest tic-tac simplu, indiferent, constant și obsedant, ne-a lăsat să credem că timpul poate fi măsurat și, mai grav, că singurul reper necesar vieții este acela al timpului care se măsoară. În superba sa Technics and Civilization[2], Lewis Mumford lămurește acest fenomen (cu precizie de ceasornicar, ca să mă folosesc de un joc de cuvinte ieftin):

„Măsurarea timpului a alunecat în servire a timpului și contabilizare a timpului și raționalizare a timpului. Pe măsură ce a avut loc acest proces, Eternitatea a încetat gradual să mai servească drept măsură și punct focal al acțiunilor umane. Ceasul, iar nu motorul cu aburi, este mașina-cheie a epocii industriale moderne.”

Jumătate de secol mai târziu, Jeremy Rifkin explică în Time Wars cum această obturare a căii spre eternitate a coincis cu reificarea timpului:

„Ideea economisirii și compresării timpului a fost fixată în sufletul civilizației occidentale și, acum, într-o bună parte din restul lumii. Timpul, ca și spațiul, este perceput (…) ca o resursă rară folosită pentru a formași turna (subl. mea – S.M.) viața socială a națiunii în moduri din ce în ce mai complicate. Omul modern a ajuns să vadă timpul ca pe o unealtă prin care să îmbunătățească și să facă să progreseze bunăstarea colectivă a culturii”.

Unealtă – adică obiect făcut după chipul dorințelor și necesităților noastre, care ne ajută să obținem rezultatele cele mai eficiente (modulându-ne simțurile & modelându-ne percepția despre lume și noi înșine). Unealtă – adică obiect situat în afara noastră, pe care credem că îl putem utiliza pentru a atinge anume obiectiv, cu zero efecte adverse. Unealtă, adică lucru eficace, care formează și lumea asupra căreia operează, și pe propriul utilizator. Unealtă născută din mintea noastră, pe care – fiind pre(a)ocupați de scopuri exterioare, nu sesizăm că o reîncorporăm în minte ca metaforă[3].

Și ce e și mai interesant (și ne aduce și mai aproape de subiectul nostru) este că această unealtă are un soră geamănă. O altă unealtă care și ea a plecat tot din lumea materială – a mineralelor și metalelor, pentru a deveni eterică: banii.

Atracția abstracțiilor – dintre timpul mecanic și bani, pare să fie irezistibilă până la contopire, cum remarcă același Lewis Mumford:

„Oamenii au devenit bogați în măsura în care au neglijat lumea reală a grâului și lânei, a hranei și hainelor, și și-au concentrat atenția pe reprezentările pur cantitative ale acestora în monede și simboluri: a gândi doar în termeni de greutate și de număr, a face din cantitate nu doar un indicator al valorii, ci un criteriu de valoare – aceasta a fost contribuția capitalismului la percepția mecanică asupra lumii. Timpul înseamnă bani; banii înseamnă putere; puterea necesită dezvoltarea comerțului și producției; producția a fost deviată de la canalele folosinței directe către cele ale comerțului la distanță, către dobândirea de profituri din ce în ce mai mari, cu marje din ce în ce mai mari pentru noi cheltuieli de capital pentru războaie, cuceriri peste hotare, minerit, întreprinderi productive… mai mulți bani și mai multă putere. Din toate formele de avere, banii singuri sunt cei cărora nu li se poate trasa nici o limită.”

Două unelte abstracte ale măsurării și controlului, un tandem fără de care modernitatea nu ar fi fost posibilă. Rupte de țesătura vie a realității, ambele devin labirint și obsesie.Iată-ne azi, după câteva secole sub domnia subtilă a acestei năluci bicefale. Nu am reușit nici să inventăm mașina timpului – simbolul tehnic al maximei sale manipulabilități. Bunăstarea materială globală e la fel de departe pe cât e Bezos-cel-recent-înălțat-la-ceruri de copiii din sweatshop-urile asiatice ori din minele Africii. Nu avem tot timpul din lume, nici toți banii din lume, însă aparența lor nelimitată[4] e mult, mult prea seducătoare – din acest (bi)corn al abundenței pare că ne putem înfrupta oricât, fără să ne putem sătura. Astfel că pare normal să vrem mult de vreme ce timpul nu mai are substanță și e nesățios, trecând prin noi și scurgându-ni-se printre degete; și pare la fel de normal să nu avem timp de vreme ce vrem multe. Consumul e mereu la timpul prezent[5]. Așadar, e firesc ca (ne)starea noastră de bază să fie aceea de oameni ocupați, de vreme ce mantra noastră e „Time is Money” (iar grosolănia asta, până la urmă, nu a spus-o nici Confucius, nici Seneca, nici Ibn Arabi, ci practicul, activul, mereu implicatul și mereu ocupatul Benjamin Franklin).

Azi suntem ocupați. Ocupați la diateza pasivă. Ocupați de ceva. Nu cred că e întâmplătoare sonoritatea militară a expresiei. „Tu cu ce te ocupi?” înseamnă, de fapt „ce te ocupă?”. A fi sub ocupație: a fi cotropit, a fi sub asediu. Cumva, parcă suntem în situația soldatului care, în torențialul prezent continuu al luptei, nu simte rana care deja i-a îmbibat uniforma. Soldați permanent ocupați, deci permanent excitați, rămânem capturați într-un vertij care persistă fix atâta vreme cât nu ieșim din timpul cel sacadat, milităros, egal cu sine și autoreferențial. Până la ieșire, sau măcar până la înțelegerea faptului că trebuie să existe o ieșire, strategia noastră e rudimentară: „să ne omorâm timpul” (căci timpul ne e dușman) sau „să ne umplem timpul cu ceva” (căci timpul ne e gol). Copiii noștri ne însoțesc în acest război fără armistițiu, mici infanteriști deja obosiți în marele marș forțat de „activități” intensive (balet și IT și înot și arte și fotbal și măcar 4 limbi de circulație internațională) care le garantează că vor fi niște adulți productivi. Rutina de azi, ruina de mâine – dar ce contează, atâta vreme cât „își ocupă timpul”?

În tot acest context înverșunat, pesemne simțind că lucrurile o iau razna, limba română a născut sinonim superb pentru „cu ce te mai ocupi?”, un antidot perfect adaptat pentru vremurile noastre. Bijuteria asta lingvistică – hâtră ca un bețiv care le-a văzut pe toate, sceptică precum un țăran care aude de fonduri europene și ascuțită ca o privire de soacră în vizită la cuscri – are nevoie doar de patru silabe: „ce mai învârți?”.

„Cu ce te mai ocupi?” împarte lumea între minunații care produc și prăpădiții care ard gazul. „Ce mai învârți?” are cu totul alt criteriu, cu mult mai fin – expresia separă oamenii de vocație de oportuniști. „Ce mai învârți?” nu îl poți întreba nici pe călugăr, nici pe chirurg, nici pe Brâncuși, nici pe Celibidache. Vocația te protejează de acidul acestei expresii care, în schimb, dizolvă ipocrizia (încă de la prima utilizare, cum se spune în reclamele la șampon). Aproape magic, „Ce mai învârți?” îți spune pe nume și te pune la locul tău. „Ce mai învârți?” – și brusc îți și cad genele false, ți se desumflă mușchii umflați cu steroizi, tatuajele se spală ca acuarela, brandurile se decojesc de pe tine, iar buzele-ți vulcanizate cu botox fac instant pană.

„Ce mai învârți?” – cu alte cuvinte, nu mă păcălești cu mașina tunată și cu ceasul de fițe, nici cu pozele regizate de pe Instagram și cununile de haștaguri, nici cu tâmpeniile motivaționale pe care le scrii cu aerul că ești oracolul din Delphi, nici cu cifrele și statisticile, nici cu trăncăneala electorală. Hai că „te-am mirosit”, ești și tu un om ca toată lumea, te descurci cum poți, deci zi sincer, ce mai învârți? Iar răspunsul – de data asta la fel de sincer – îl dă tot limba română încă nestrivită neologic: „fac combinații!”. Perfect coerent – pentru a supraviețui în geometria în spațiu a învârtelii, trebuie să fii expert în matematica intensă a combinatoricii.

Dincolo de forța retorică a lui „ce mai învârți?”, ea conține intuiția unui adevăr: acela că nu mai trăim în logica liniară a cauzei și efectului. Că traseele vieților noastre sunt spontane, că ne mișcăm fără plan și fără vreo ordine, „după cum bate vântul”. Că ne epuizăm pentru a ajunge mereu de unde am plecat. Că ne învârtim „în jurul cozii” sau „ca o muscă fără cap”. Că ceea ce ne definește acum viețile cotidiene este învârteala, cu dinamica ei năucă, nesfârșită. Că suntem niște Sisifi pigmei ce-și împing mărgeluțele pe un mușuroi cu aerul că mută plăci tectonice. Că suntem roți dințate, bile în rulment – capturate într-o rotație fără nici o revoluție. Învârteala noastră e învârteala din ce în ce mai rapidă a acelor de ceas: la turație maximă, până s-au prefăcut în elice de avion și au decolat cu noi agățați de ele (dar noi ne ținem tare pentru că destinația este paradisul terestru all-inclusive). „Money makes the world go round”.

Cât despre cei puțini care nu se țin strâns agătați de elicele ceasului, ei știu că:

• a te opri înseamnă a accepta că timpul ți-e dat în dar, iar a-l măsura obsesiv înseamnă și a jigni Dăruitorul, și a-ți transforma viața într-o uzină.

• a te opri înseamnă într-un fel a te smeri acceptând că lumea respiră și fără tine.

• a te opri înseamnă a deveni mai atent la ceea ce e dincolo de vuietul acestui timp și al „grijiicelei lumești”.

• a te opri e o necesitate – nimeni nu poate fi cunoscător în grabă. Și de altfel, nimeni nu poate fi recunoscător în grabă.…

Sigur că ar mai fi câteva lucruri de spus, dar cum citirea acestui articol nu poate fi considerată o activitate productivă (și, de altfel, nici scrierea lui), e cazul să pun punct aici și să las cititorul să se ocupe de treburile cu adevărat importante.

Sau să …