"30 octombrie 2015 nu a fost doar o noapte, ci a continuat și după, pe asfaltul din fața Colectivului, unde s-a călcat peste mâini întinse după ajutor, în spitale, unde minciunile au permis mizeriei să se ascundă în carnea noastră, ucigând, în sala de judecată, unde adevărului i se pune palma peste gură, în tot ceea ce este acum România" - este mesajul uneia dintre victimele tragediei care a marcat România. 4 ani mai târziu, ea constată că a fost "o șansă la schimbare, ratată". Alexandra Furnea scrie pe Facebook un mesaj cutremurător despre lupta pe care a început-o din noaptea incendiului ce a lăsat în urmă 64 de morți. Ea a scris acest mesaj chiar înainte de a șasea procedură de needling chirurgical. Toată viața va trebui să fie supusă unei astfel de proceduri și unor operații de reconstrucție dacă "vrea să fie bine”. La 4 ani de la tragedia care a marcat România, tânăra constată că "a fost o șansă la schimbare, ratată - noi toți continuăm să ardem". Redăm integral mesajul tinerei, care avea 26 de ani la momentul tragediei: "Privesc cerul mohorât de octombrie pe fereastra sălii de operație. Norii au format peste soarele tomnatic un scut, ca și cum ar vrea să apere Pământul de el. În timp ce aștept să își facă anestezicul efectul, îmi ocup mintea cu gândul că lunile acestea friguroase nu sunt altceva decât încercarea naturii de a vindeca pielea arsă de vară a planetei. Mi se înfioară cicatricile sub crema cu lidocaină și îmi strâng prosopul steril în jurul trupului. Cumva, imaginea pe care am evocat-o îmi face rău așa că îmi iau ochii de la geam și privesc în jur. Sala este de un alb impecabil și strălucește de curățenie. Aparatura nouă așteaptă cuminte sosirea medicului care pregătește instrumentarul în încăperea de alături. Este a șasea procedură de needling chirurgical pe anul acesta și operația a fost planificată pentru data de 29 octombrie. Toată viața, dacă vreau să fiu bine, va trebui să vin la needling și la operații de reconstrucție. Toți vom trebui să facem asta, pentru ca cicatricile noastre să nu devină și mai bolnave. Mâine se împlinesc 4 ani de la incendiu. - Alex, ești pregătită să începem? Chirurgul a intrat în sală și îmi zâmbește cald. Ține în mână rola de titan cu ace lungi cu care îmi va face intervenția. În timpul acesteia, cu dibăcie, medicul plimbă instrumentul peste cicatricile mele dure și aderente. Trebuie să apese cu putere pentru ca acele să pătrundă adânc prin țesutul îngroșat, care a crescut haotic peste arsuri. Rola perforează dantelăria bolnavă de pe trupul meu pentru ca, în rănile provocate, să apară carne nouă, sănătoasă, care să înlocuiască treptat platoșa rigidă care mă strânge ca o armură ce mi s-a lipit de oase. Îi spun doctorului că sunt gata și mă întind pe patul de operație. Cu blândețe, chirurgul își așază consolator mâna pe spatele meu, și mă anunță că se pune pe treabă. Simt presiunea rolei pe brațul și pe umărul stâng, apoi milioane de înțepături îmi pătrund în cicatricea dură și diformă, pe măsură ce instrumentul se plimbă pe mine și îmi acoperă toată partea aceea a corpului cu răni sângerânde. Medicul mă întreabă despre familia mea, ce mai fac nepoțeii, cum se simte mama. Îmi vorbește pentru a-mi abate gândurile de la durere. În mod normal, o asemenea procedură se face cu anestezie totală, dar am ales-o pe cea locală deoarece, din cauza numărului mare de operații de reconstrucție suferite până acum, de când mă grăbesc să fac cât mai multe, organismul meu tolerează mai greu narcoza. Riscurile de efecte secundare periculoase sunt mici dacă ești treaz în timpul intervenției, însă suferința fizică este mai mare. Cu toate acestea, chirurgul german se asigură că durerea va fi suportabilă verificând mereu ca pielea să fie amorțită. Dacă ar deveni prea intensă, ar refuza să continue operația. Aici nu există „trebuie să înduri”, „e, nu te doare chiar așa!” și „nu mai plânge atât, că ți se face rău”. Aici, când pacientul spune că nu mai poate, medicul se oprește. Recunosc că la început, am fost uimită că poți să deții un control atât de firesc asupra propriei suferințe. Eu veneam dintr-o lume în care să te doară tare și să nu poți să spui „gata” era ceva normal. Rola scoate un sunet specific în timp ce îmi intră în cicatrici și trece prin și peste ele. Este ca și cum zeci de ceasuri au luat-o simultan razna și au început să ticăie apăsat și haotic, pentru a număra invers, spre 2015, secundele unui timp care s-a cuibărit în carnea mea. Ascult tic-tac-ul rolei și mă gândesc că tot nu mă doare așa de tare ca atunci când făceam băița de la Spitalul de Arși. Deseori, chirurgul se oprește și mă întreabă dacă mai pot. Pare mereu surprins când spun „da”, dar continuă pentru că vrea să mă ajute să mă fac bine. Ne cunoaște povestea și știe despre dușul fără analgezie din cada verde. Nu își închipuia că așa ceva mai este posibil în secolul acesta modern. Nu i-am spus, dar cred că s-a stricat ceva în mine în zilele acelea în care zăceam cocoșată și dezvelită de piele, goală trupește și sufletește, în salonul de băi de la SCUPRA. Cred că o parte din mine – ceea ce mai rămăsese din fata care a reușit să iasă din container după ce focul se îndestulase – a pierit acolo și s-a îngropat undeva adânc în mine, ținând în brațe durerea aceea de nenumit, față de care orice altă durere pare să pălească. Strângând-o tare, așa încât să nu scape vreodată afară, pentru că ar pustii totul în cale. Medicul mă ține de mână în timp ce dreapta lui lucrează acum cu iscusință pe spate. În zona coloanei vertebrale, cicatricea în care terminațiile nervoase bolnave încearcă să se repare este mai sensibilă și aici durerea este vie. Rând pe rând, rola călătorește peste toate rănile mele și le perforează pentru ca sângele care curge din abundență să „spele” din interior fibrele defecte de colagen care se încăpățânează să crească și să se lipească de oase, tendoane și de mușchi...