Mesagerul.ro

5 povești minunate despre Crăciun și copilărie de la 5 scriitori români

 5 povești minunate despre Crăciun și copilărie de la 5 scriitori români

Am rugat cinci scriitori români, dintre cei cărora le citim mereu cărțile cu nerăbdare, curiozitate și admirație, să ne scrie amintiri și povești despre Crăciunul copilăriei lor, din perioada comunistă. Simona Popescu, Ana Maria Sandu, Radu Vancu, TO Bobe și Dan Coman ne aduc în rândurile de mai jos povești în care regăsim copilăria, comunismul, Moș Gerilă și Moș Crăciun, cartierele comuniste, patinele pentru gheață, Revoluția, checul cu zaharină și cozonacul încercat cu paiul de la mătură, lozul în plic și multe altele. Simona Popescu: Patine, ștrampi și globuri frumoase Toate ilustrațiile sunt realizate de Livia Jelea. La începutul anilor ‘70. Venea tata cu bradul verde, stufos, îl punea în cadă, în picioare, stătea acolo pînă a doua zi. Mergeam din 15 în 15 minute toată ziua să mă uit la el, îl luam în brațe, simțeam mirosul lui, miros de fericire. Cădeam în somn cu el în gînd. La noi în baie, un musafir! Apoi, de Ajun, îl aduceam în casă. Îl decoram cu tata. El era foarte priceput. Frati-meu era prea mic, stătea și se uita, era grăsuț și drăgălaș. Mama prin bucătărie, face prăjitura negresă și sărățele, cozonac nu știe să facă, dar nici nu ne place, seamănă cu checul care e antipatic de-a dreptul. După globuri, urmau bomboanele de ciocolată și apoi beteala aurie. Bomboanele alea... tare erau bune, în trei zile nu mai era una, doar ambalajele frumos aranjate ca să nu se vadă că înăuntru nu mai e nimic. Moș Gerilă bubuia la ușă, lăsa niște pungi mari, întotdeauna cu banane pe jumătate coapte și portocale pe care era imprimat mic cuvîntul „Jaffa”. A doua zi, în holul blocului, copiii de la cele 16 apartamente își etalau jucăriile (aveam vîrste apropiate) de la Moș Gerilă. Eu aveam și patine! Patine pentru gheață la nouă ani! Am dormit cu ele lîngă pat. Tocmai au făcut la Stadion patinoar. Și ninge frumos afară. La începutul anilor ‘80. Scoteam bradul de plastic din debara. Nu mai sîntem copii, nu-i nevoie să se dea tata peste cap pentru brad verde! Cele cîteva crenguțe de brad adevărat vor fi prinse de cadouri și una mai mare va sta în centrul mesei. Scoteam aceleași globuri frumoase, fiecare unicat, și începeam să-l aranjăm. Puneam și bomboanele, deloc interesante ca gust, nu ne mai repezeam la ele. Stau cu mama la bucătărie. Mama a descoperit o rețetă de prăjitură făcută din morcov ras! Lasă că morcovul are vitamine! Și-a făcut... chec! Sub brad, pungi de plastic pentru ceilalți, de la Moș Crăciun (Moș Gerilă era pentru copiii mici). Lucruri folositoare. Ștrampi, căciuli, șosete, chiloți, șampon, deodorant (Wow!, am fi zis azi. Bac! Sau Fa!). Sau un săpun sub formă de măr verde, polonez! Nu banane, nu portocale, că nu se mai găseau, nu mai veneau de unde veneau! Nu ne mai întîlnim în holul blocului a doua zi, copiii au crescut mari. Și dacă ar fi, ce să arătăm? Ștrampii? Măi, și nici un copil în bloc! Patinele au rămas mici. Dar și patinoarul s-a desființat. Măcar de-ar ninge! Sau mai bine nu! Unde e căldura caloriferelor de altădată? Radu Vancu: Viața noastră e încercarea disperată de a ne prăbuși înapoi în copilărie Îmi amintesc, din Crăciunurile noastre comuniste de familie proletară din blocurile mărginașe ale Sibiului, lumina veselă care ne învelea sărăcia: expedițiile furișate, târându-ne pe sub mese, ca să ajungem sub brăduleț, ca să dezghiocăm bomboanele dulci, dintr-un fel de zahăr putred, din staniolul lor argintat, pe care-l refăceam apoi cu migală, așa încât să pară în continuare umplut de fosta bomboană - încât mama, când desfăcea bradul, constata uluită dematerializarea miezului dulce & scârbos & minunat; căutările făcute ziua, tot alături de frații & surorile mele, prin sertărașe & răftulețe, ca să găsim cadourile pe care mama întotdeauna ni le pregătea (am știut și atunci, știu și mai bine acum, că adevăratul miracol era că reușea, din sărăcia noastră destul de aspră, să facă posibile cadourile astea); pungile primite de mama & tata de la fabricile lor de covoare & săpun (portocalele & dulciurile de la tata aveau mereu gustul esenței chimice care se turna în săpunurile Cheia & Roua); cele două prăjituri eterne ale mamei, Zi și noapte și Greta Garbo, checurile cu zaharină (fiindcă nu aveam zahăr) ale surorii mele Ramona, cartofii prăjiți făcuți noaptea cu fratele meu, Iuli (probabil cel mai luxuriant festin al nostru dintotdeauna); anunțul făcut de tata, intrând surescitat în bucătăria în care mâncam cu toții, că la Timișoara se trage, reacția speriată a mamei, radioul anunțând fuga lui Ceaușescu prin vocea lui Caramitru, mama spălând vasele liniștită & spunându-mi că e mai mult ca sigur o piesă de teatru despre Antonescu; drumul meu, în 22 decembrie '89, până la piața Cibin ca să cumpăr brad, spaima mea când o coloană de revoluționari a vrut să să mă ia cu ei, să mă pună în fruntea coloanei, să fiu "copilul Revoluției", înduplecarea lor instantanee când le-am spus că mă așteaptă mama acasă cu bradul; sora mea Dana, ajunsă acasă de la maternitate pe la începutul lui decembrie '89, a cincea & ultima dintre frații & surorile Vancu, fără îndoială cel mai magic cadou primit de mine de Crăciun. Toate sunt învelite, cum spuneam, într-o lumină policoloră & mătăsoasă - lumina care iluminează materia din care sunt făcute visele - și, pentru mine, sunt dovada cea mai limpede că paradisul există - și că e făcut din materia sărăcioasă & iluminată ca copilăriei - și că, dacă infernul sunt coșmarurile noastre (cum spune Borges), paradisul e tot ce ne-a iluminat copilăria - iar viața noastră e încercarea disperată de a ne prăbuși înapoi în copilărie. TO Bobe: În familia mea Moș Gerilă n-avea nici o conotație ideologică, poate pentru că în generațiile părinților și bunicilor mei, la țară, nimeni nu auzise de Moș Crăciun cel desenat de Coca-Cola Dragă Cristina, au trecut vreo două zile de cînd m-ai rugat să scriu despre ce-a însemnat pentru mine Crăciunul în comunism, în perioada copilăriei și adolescenței mele, și, oricît m-aș strădui, mă tem că n-am de spus nimic interesant. De fapt, n-am nimic de spus, pentru că nu mi-am petrecut nici un Crăciun în comunism, ci în cartierul Coiciu din Constanța. Vezi tu, cartierul ăsta a apărut spre sfîrșitul anilor '50 și început de '60 și era un cartier de case construite cu mîinile lor, de cele mai multe ori din chirpici, de niște oameni care în perioada aia erau foarte tineri și care abia se mutaseră de la țară. Copilăriseră la țară, făcuseră cel mult niște școli de ucenici sau cum s-or fi numit ele și, cu toate că aveau servicii în industria sau în comerțul socialist, rămăseseră în fond niște țărani. Și își petreceau Crăciunul așa cum învățaseră de la părinții lor, iar în cazul unora, cum a fost în familia mea, părinții li se mutaseră și ei la oraș, ca să le fie copiilor de ajutor la creșterea inevitabililor nepoți. Ei, bine, oamenii ăștia la Crăciun tăiau porcul. Nu-mi aduc aminte să fi fost pe strada mea o curte în care cineva să nu crească un porc pentru Crăciun, chi..

copyright © 2024 mesagerul.ro