Mesagerul.ro

 Dezamăgirile unei românce, psiholog în Franța, despre respectarea regulilor:

Dezamăgirile unei românce, psiholog în Franța, despre respectarea regulilor: "Nu ai aflat că francezii sunt oameni liberi și nu oi? Exact ca în România"

O româncă stabilită la Paris de șase ani și care lucrează cu copii cu dizabilități ne-a povestit care este atitudinea francezilor față de respectarea regulilor și cum s-a schimbat viața ei de la izbucnirea pandemiei.

O româncă stabilită la Paris de șase ani și care lucrează cu copii cu dizabilități ne-a povestit care este atitudinea francezilor față de respectarea regulilor și cum s-a schimbat viața ei de la izbucnirea pandemiei.​ Franța a înăsprit regulile în societate, în încercarea de a răspunde creșterii cazurilor de infectare cu noul coronavirus (peste 10 mii de cazuri noi, în ultima săptămână). Purtarea măștii de protecție este obligatorie de luni la Paris în spațiile publice deschise aglomerate și acum guvernul mobilizează Poliția și Jandarmeria, pentru ca regula să fie și respectată. În țara în care la debutul pandemiei au fost retrase măștile din farmacii și unde un șofer de autobuz a fost bătut până la moarte de pasagerii pe care a încercat să-i oprească să urce în vehicul pentru că nu purtau mască, nerespectarea regulilor costă acum 135 de euro. La a treia abatere se poate merge la închisoare, pentru șase luni. Comparate, mesajele autorităților franceze par în oglindă cu ce se aude la București: cifre îngrijorătoare, vigilență, apeluri peste apeluri la spirit civic și respectarea unor măsuri elementare de protecție. Și tot la fel ca la București, avertismentele se aud cu ecou și mulți francezi refuză „să fie oi” și să se supună. Mi-o spune Elena T., o româncă stabilită la Paris de șase ani. Elena este psiholog și lucrează pe cont propriu cu copii cu dizabilități. Pentru ea, pandemia a însemnat o bulversare totală: i-au fost afectate grav munca și veniturile: “De la jumătatea lui martie până la sfârșitul lui iunie nu am lucrat deloc și nu am avut practic niciun venit.” Marea problemă în Franța rămâne însă atitudinea celor din jur, explică Elena. “Sunt copleșită de lucrurile pe care nu le pot controla și care mă expun la risc. De atitudinea celorlalți. Sunt epuizată să fiu veșnic în stare de alertă. Să evit. Să nu ating. Să nu fiu atinsă. Să nu mă mai lovească în îmbulzeală”. De ce ai plecat din România? Pentru că nu mă mai regăseam în țară. Visam la mai bine. Și în egală măsură am ținut cont de aspectul financiar. N-am vrut să mai muncesc o viață întreagă doar ca să plătesc facturi și chirie sau rate. Am vrut o viață mai bună, pe scurt. Când ai auzit pentru prima oară de Covid-19 și câtă importanță ai dat știrii, la momentul acela? Am auzit de virus la începutul lui ianuarie. Am luat lucrurile foarte în serios și am încercat să mă pregătesc încă de atunci. Farmaciile din Franța au refuzat apoi să vândă măști, gel și mănuși. Îmi râdeau în nas că nu ajunge un virus chinezesc în Franța. Așa că am cerut ajutor acasă, din România. Am cam știut din ianuarie ce va urma. Am prieteni în toată lumea, inclusiv Coreea de Sud și ei mă avertizau. Nu am luat în râs gravitatea situației nici pentru o secundă. Și foarte mulți cunoscuți de-ai mei mă acuzau atunci ca împrăștii fake news. Acum cred că s-au convins. Am avut norocul să primesc măști și echipamentul necesar din România în timp util. Franța, țara în care îmi plătesc tributul să locuiesc, a refuzat să-mi vândă lucruri elementare. Ba chiar, la un moment dat, au mai și transmis că purtatul măștilor e inutil, probabil pentru a acoperi faptul că nu aveau stocuri. Copiii care se duceau la școală cu mască erau puși să o dea jos. Dar eu am continuat să port mască. Deși am astm și tahicardie, te asigur că o pot purta fără probleme mai bine de șapte ore pe zi. Am obosit să aud oameni folosind astmul ca scuză. Afiș într-o farmacie din Franța la începutul pandemiei. FOTO: Elena T. Când ai înțeles cu adevărat ce înseamnă virusul ăsta? Când am văzut efectele pe care le avea în China și Coreea de Sud. Am contact zilnic cu cadre medicale. Una dintre persoanele mele cele mai dragi este medic și a avut și Covid. Cunoscându-mi starea de sănătate, m-a avertizat din februarie. Tot atunci m-am îmbolnăvit în Franța (teoretic bronșită). Ulterior am făcut tratament și tomograf și acum sunt ok. Încă mă întreb dacă am avut cu adevărat bronșită atunci. A durat vreo trei luni și a fost cea mai agresivă bronșită din viața mea. În ce fel simți tu că ești copleșită de ce se întâmplă în jur? Sunt copleșită în principal de lucrurile pe care nu le pot controla și care mă expun la risc. De atitudinea celorlalți. Sunt epuizată să fiu veșnic în stare de alertă. Să evit. Să nu ating. Să nu fiu atinsă. Să nu mă mai lovească în îmbulzeală. Să nu ratez nicio etapă din protocolul detaliat pe care îl urmez de la începutul anului pentru a intra în casă. Ajung de multe ori epuizată după o zi plină de muncă și intru în faza disperată a dezinfectării tuturor obiectelor pe care le-am avut la mine, la schimbatul compulsiv al hainelor. Nu mai port geanta, tocmai ca să pot spăla zilnic tot ce folosesc. Îmi curăț și pantofii la intrare. Ce s-a schimbat în ultimele 3-4 luni pentru tine? Am învățat să fiu mai atentă la mine, la cum mă simt, la cum reacționez. La ce mă face vulnerabilă sau nu. Și am realizat cine și ce contează cu adevărat pentru mine. Practic, lumea mea s-a împărțit în două. Am păstrat legătura numai cu oamenii capabili să înțeleagă situația actuală. Nu pot și nu vreau să mai interacționez cu restul. E prea obositor. Cum ți-a afectat pandemia munca? În primele luni, sever. De la jumătatea lui martie până la sfârșitul lui iunie nu am lucrat deloc și nu am avut practic niciun venit. Câștigurile mi-au fost afectate grav de tot. Au devenit zero. Am supraviețuit folosind banii pe care doream să îi investesc în formări profesionale. În ce măsură simți că te-a ajutat statul francez? Ai putut să aplici la vreo schemă de ajutor? Eu nu, pentru că lucrez liberal, pe cont propriu. Alții, da. Condițiile pe care le cereau ca să ofere vreun ajutor erau absurde, cu termene limită în care nu am reușit să mă încadrez, mai ales că nu cunoșteam sistemul. Urme de la mască pe fața Elenei T. Cum sunt afectați copiii cu care faci terapie? Din păcate, unii copii au fost afectați grav și starea lor a regresat enorm. Unii au devenit mult mai agresivi, unii părinți au avut căderi nervoase. S-a schimbat în vreun fel relația ta cu copiii cu care lucrezi? Eu cred ca da. Eu m-am schimbat destul de mult, mă simt mult mai deschisă și pregătită pentru lucruri neașteptate. Cred că și copiii simt asta. În ultima vreme am lucrat cel mai mult pe deschidere, flexibilitate și conexiune (lucrez cu clienți noi acum, de obicei asta facem la începutul terapiei). Consider că eu trebuie să descopăr copilul, nu să decid eu cine și cum trebuie el sa fie. Care e cel mai delicat caz pe care îl tratezi și cum a fost afectată terapia copilului de izolare? Acela al unui băiețel cu un diagnostic irecuperabil integral, care merge în școală publică, nu folosește niciun fel de protecție și este foarte expus. Când lucrez cu el sunt echipată ca la Terapie Intensivă, din diverse motive justificate (prin aprilie împărțeam meme-uri despre asta, acum chiar o fac). Pentru că este complet nonverbal și nu poate să beneficieze de suficiente ore de terapie momentan, suferă foarte multe frustrări care generează comportamente negative și lucrurile pe care le pot face pentru el sunt, din păcate, destul de limitate. Cum reacționează acum familiile copiilor? Multe familii par ușurate ca s-au ridicat restricțiile. Familia cu care lucrez în această perioadă nu este franceză, a decis să nu își înscrie copilul la școală pentru anul următor și să implementăm un program acasă. Ei sunt conștienți de prezența virusului și avem principii comune în ceea ce privește gestionarea acestuia. Măsurile luate de guvernul francez te-au făcut să te simți în siguranță, să crezi că situația acolo este sub control sau efectele nu au fost cele dorite? Absolut deloc! Măsurile mi s-au părut efectiv glume, nimeni nu le respecta și nu am auzit de cineva care să suporte consecințe pentru asta. Când eu am sunat să reclam o petrecere în stradă cu peste 20 de oameni fără măști, mi s-a comunicat foarte clar că nu e problema lor și-au închis telefonul. Tot ei au oscilat între ideea de a vinde măști de bumbac fabricate conform unor norme franceze și de a face vânzarea de măști ilegală. Ce încredere aș putea avea în așa ceva? Măști conforme in Franța la începutul pandemiei. FOTO: Elena T. Cum a reacționat societatea franceză? Cât de mult sunt respectate regulile acolo? Ce reguli? Nu ai aflat că francezii sunt oameni liberi și nu sunt oi? E exact ca în România. Cum se raportează francezii din jurul tău, prieteni, colegi la COVID-19? Majoritatea au atitudinea „sunt tânăr, sunt sănătos, nu are ce sa mi se întâmple”. Și mă simt invalidată auzind asta mai ales când și eu sunt tânără, poate nu atât de sănătoasă, ba chiar considerată „persoană vulnerabilă”. Și văd zilnic atâtea alte persoane vulnerabile, treaba mea e să le protejez, nu să risc să le contaminez. Din respect pentru sănătatea mea și a copiilor cu care lucrez, refuz sa intru în contact cu cei care aleg să se expună. Cum e la Paris, pe stradă, în cafenele sau în metrou? Aglomerat. Exact cum era și înainte de Covid-19. Cel puțin în zonele în care am mers eu în ultima perioadă. De ce crezi că lumea nu respectă regulile? Poate din lipsa de informație, poate din lipsa de respect, poate din lipsa de empatie. Presupun că depinde, de la caz la caz. Îi incluzi aici și pe românii din Franța? Sunt la fel de neglijenți? Nu pe cei foarte puțini pe care îi cunosc personal, însă dacă aș considera relevante postările unora de pe Facebook, atunci cu siguranță da. A fost mediatizat cazul șoferului de autobuz bătut în Franța până la moarte de pasagerii cărora le ceruse să poarte mască. Simți frică și tensiune pe stradă sau a fost un caz izolat? Eu da, simt frică și tensiune pe stradă. Însă dacă mă opresc puțin și îi observ pe cei din jurul meu, nu pot spune că văd vreun disconfort aparte. Am impresia că pentru majoritatea oamenilor viața a revenit la normal. Sunt totuși câțiva oameni care emană și ei teamă. Cum e atmosfera în cartierele mai sărace, în periferii sau în zonele de imigranți? În zonele prin care am trecut nu se ține deloc cont de virus. Nu există distanță socială sau măști. Ai simțit în vreun moment solidaritate cu sau din partea celor din jur? Mi s-a întâmplat o dată, în tramvai. S-a așezat lângă mine, pe un scaun interzis, un tip masiv cu masca sub nas. I-am amintit modul de utilizare corect al măștii și i-am atras atenția că acela este un scaun marcat interzis, mulțumindu-i anticipat că nu se va așeza. S-a așezat oricum. A spus că întreg tramvaiul face oricum asta. Atunci au intervenit foarte multe persoane, în special imigranți, care i-au arătat clar că nimeni altcineva nu face asta și i-au cerut să se ridice imediat și să păstreze distanța. A fost cred singura dată când nu m-am simțit singură în lupta asta. Acum însă nu se mai respectă nicio regulă în transportul în comun. Ce îți lipsește cel mai mult, în pandemie? Libertatea de a călători fără anxietate severă. Nici nu iau în calcul să călătoresc vara asta. În România se vorbește inclusiv de încălcarea libertăților. Ai simțit vreo clipă că libertatea și drepturile tale sunt încălcate de stat, de la declanșarea crizei sanitare? Am simțit asta în momentul în care guvernul a transmis că populația nu trebuie să poarte măști, că ele sunt inutile! Când nu am avut acces la îngrijire medicală și la echipamentele necesare de protecție. Legat de carantină și de restricții, absolut deloc. Dimpotrivă, părerea mea e că trebuiau luate multe mai devreme. Cum vei ieși din pandemie, mai umană sau mai cinică? Sper mai umană, mai conectată cu mine însămi. Singura parte bună e că virusul ăsta și restricțiile impuse, pe care le-am respectat, mi-au oferit și ocazia să iau o pauză, să mă odihnesc, să mă resetez și să învăț să o iau mai încet. Aveam nevoie de lecția asta, de timpul ăsta. În România te gândești să te întorci? Deseori, mi se face dor de casă și de ai mei. În România aș veni mai întâi în vacanțe și poate definitiv, doar dacă am să mai simt vreodată că pot să fiu bine acolo. Aș vrea să ating anumite obiective înainte să mă gândesc serios la asta. Pe termen lung, poate. Momentan, nu. Ți-e teamă de eșec? Te gândești că pandemia îți poate șterge cei șase ani petrecuți acolo? Bineînțeles că îmi este frică de eșec. Mereu mi-a fost, dar din fericire asta nu m-a împiedicat vreodată să fac ceva. Nu mă gândesc deloc la faptul că pandemia îmi poate șterge cei șase ani petrecuți aici. Am norocul să pot face unul din lucrurile acelea care, după ce sunt făcute, chiar rămân. Ce le spui tu celor care nu cred în coronavirus? Sa se mai documenteze puțin. Despre respect, în primul rand, despre Covid-19 și despre modalitățile de a trăi cu virusul pe teritoriul pe care ne aflăm.

copyright © 2020 mesagerul.ro