Patologiile statului român, patologii societății de azi, nu pot fi înțelese decât plecând de la modul în care ne-am lansat în aventura libertății de după decembrie 1989. De ce acum 30 de ani românii eliberați de comunism stăteau la cozile secțiilor de votare pentru a-l vota pe Ion Iliescu și FSN-ul? Ce sperau atât de tare sau de ce le era atât de frică încât să ofere unui om o majoritate demnă de un plebiscit și unei forțe politice controlul integral al guvernării și al Adunării Constituante? Indiferent de răspunsuri, inevitabil parțiale, pe care le putem da unii sau alții, putem cădea de acord asupra unui lucru: consecințele acelui gest colectiv au fost decisive pentru definirea regimul politic și constituțional pe care îl avem și azi. În acest acest articol încerc să argumentez că orice analiză a istoriei noastre politice și constituționale trebuie să țină seama că natura momentului 20 mai nu a fost una trecătoare, prin implicațiile sale aceasta își pune și azi amprenta asupra ADN-ului regimului politic, asupra încrederii românilor în stat și în procesul electoral. 1. Un prim pas. În direcția greșită Alegerile din 20 mai 1990 sunt sursa inițială a legitimității sistemului nostru instituțional. Azi niciun istoric, politolog sau constituționalist serios nu va pretinde că a fost vorba despre un moment ideal democratic. Totuși analiza dominantă este că a fost un prim pas spre democratizare și că evenimentele electorale ulterioare, mai ales alternanțele la putere, au putut șterge consecințele aproximărilor democratice din 20 mai. În acestă logică se află și contra-argumentele la acuzația că “românii au fost manipulați de duminica Orbului”: în orice moment electoral există o competiție între discursuri manipulatorii. Gravitatea acțiunilor de manipulare/intoxicare, accentuată în 1990 de monopulul statal asupra televiziunii, nu scapă relativizării: eram abia la câteva luni de la căderea celui mai dur regim din Europa de Est, nimeni nu poate contesta nu numai libertatea votului, ci și faptul că fiecare putea vorbi liber, manifesta liber, înființa orice partid dorea. Formalismul legal a fost respectat, formalismul democratic a fost și el măcar relativ respectat. În plus, în ciuda unor proteste ale cancelariilor occidentale din perioada campaniei electorale, alegerile din 20 mai au fost legitimate internațional. Chiar opoziția civică a dat indirect semnalul acceptării victoriei FSN prin retragerea principalilor organizatori din Piața Universității. Mai mult: partidele istorice, deși contestă vehement corectitudinea procesului electoral, își vor trimite puținii reprezentanți pe băncile noului Parament. Și totuși, atunci ca și acum, oricărui analist imparțial îi apărea evidentă ratarea acestui prim exercițiu democratic. Atunci de ce alegerile sunt, într-un fel sau altul, recunoscute? Pentru că aproape toti actorii politici, mediatici, nu în ultimul rând cei internaționali, își resetaseră de mult așteptările. Deși trecuseră doar câteva luni, multe din speranțele născute în decembrie 1989 se dovediseră iluzorii. Condițiile campaniei electorale, modul în care puterea utilizase CPUN-ul pentru a-și legitima deciziile luate fără existența unui compromis real, utilizarea televiziunii pentru criminalizarea opoziției politice și civice, nu în ultimul rând discursurile președintelui Ion Iliescu despre democrația originală nu mai lăsau loc de interpretare: puterea de la București nu dorea să urmeze modelul democrațiilor liberale. Liderii săi, în frunte cu șeful statului, nu credeau în democrația occidentală, nu credeau în modelul politic și economic propus de Vest. Legimitatea democratică era vazută de conducerea FSN dintr-o perspectivă a raportului de forțe. Victoria din 20 mai e prezentată de aceștia din această perspectivă: o victorie într-un raport de forțe în care argumentul majorității electorale nu era decât unul dintre elementele dominației pe care FSN-ul o exercita asupra instituțiilor statului și a societății deopotrivă. O dominație pe care o utilizează mediatic pentru a delegitima Occidentul și modelul său politic, pentru a ataca orice formă de opoziție, nu în ultimul rând pentru a nega dimensiunea anticomunistă a revoltei românilor din decembrie 1989. Victoria din 20 mai e obținută în numele unui discurs plin de ambiguități asupra destinației finale. Ambiguități care erau însă ușor de clarificat privind la mijloacele utilizate pentru a face această victorie inevitabilă. 2. Mijloace și scopuri. Fesenismul ca stare de spirit Așa cum am încercat să demonstrez în episodul precedent, în mai 1990 FSN-ul de facto nu exista. El era numele organizației virtuale inventate din interiorul conducerii statului pentru câștigarea unei legitimități electorale care să o înlocuiască pe cea revoluționară. FSN-ul era o ficțiune creată de statul postcomunist pentru a strânge voturi într-un ritual electoral în care nici unul din segmentele organizării alegerilor sale nu scăpa controlului celui care urma să câștige. Asta nu însemnă însă că românii nu ar fi putut vota altfel. Ci că toți pași premergători momentului electoral au creat o atmosferă în care pentru majoritatea populației opțiunile pentru Ion Iliescu și FSN se impuneau. Toate celelalte alternative erau suspecte sau periculoase. În lunile premergătoare alegerilor se agregă o stare de spirit colectivă care se va dovedi efemeră dar decisivă: fesenismul. Fesenismul era acel curent care identifica o serie de dușmani ai puterii și încerca să-i combată cu aproape orice mijloace. Numai în mod auxiliar fesenismul era o formă de idolatrizare a personajelor principale din decembrie 1989: Ion Iliescu și Petre Roman. Dar accentul fesenismului, așa cum se poate spre exemplu vedea din colecția ziarului oficial al FSN..