Mesagerul.ro logo

lensa.ro
lensa.ro
 Alienarea parentală, încotro?

Alienarea parentală, încotro?

O decizie recentă a Curții Constituționale - Decizia nr. 18/2019, publicată în Monitorul Oficial din 20 august 2019 - readuce în prim plan un subiect extrem de controversat: modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori. Recen
​​O decizie recentă a Curții Constituționale - Decizia nr. 18/2019, publicată în Monitorul Oficial din 20 august 2019 - readuce în prim plan un subiect extrem de controversat: modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești referitoare la minori. Recentul „Caz Sorina” reprezintă exemplul perfect de alienare parentală și demonstrează că, în fața neputinței normelor civile de executare silită a hotărârilor judecătorești privitoare la minori, doar recursul, in extremis, la măsuri de forță ale organelor de jurisdicție penală, a fost în suficientă pentru restabilirea legalitatea în interesul copilului. Dar ce este, de fapt, alienarea parentală, și care sunt cauzele ei? Într-o definiție dată de psihologi, alienarea parentală înseamnă că, prin gânduri, acțiuni şi maniere verbale sau non- verbale un copil este abuzat emoțional, îndoctrinat (“i se spală creierul”), pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un dușman sau pentru a-i sugera ostilitatea sau inferioritatea acestuia. Prin comportamentul său, părintele alienator încearcă să îl atragă pe copil de partea sa şi să îl întoarcă împotriva celuilalt. Începând cu anul 2016, prin Dispoziția nr. 2/2016 a Colegiului Psihologilor, fenomenul alienării părintești a fost recunoscut și în România ca formă de abuz psihologic sever asupra copilului. Alienarea parentală intervine, de regulă, în momentul divorțului sau încetării conviețuirii dintre părinții copilului și este, din păcate, arma cea mai la îndemână pentru părintele rezident de a se răzbuna pe celălalt părinte care părăsește locuința familiei și este astfel, separat fizic de minor. Psihologii subliniază în lucrările de specialitate riscurile la care poate duce alienarea parentală şi de ce este o formă foarte gravă de abuz: „blamarea unui părinte de către altul are repercusiuni asupra construirii imaginilor parentale şi poate influenţa modul de raportare ulterioară a copilului la cei din jur. Astfel, dacă unui copil îi sunt prezentate imagini negative, el poate ajunge să blameze pe unul din părinţi, iar prin identificare cu acesta poate dezvolta o imagine negativă despre sine. Rezultatul ar putea fi acela de respingere a părintelui în cauză, atitudine ce poate merge până la negarea filiaţiei”. Neîntâlnit în practică până în anul 2013, fenomenul alienării parentale a cunoscut o amploare deosebită o dată cu intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă. Art. 910 – 914 reglementează, în premieră, norme speciale privitoare la executarea hotărârilor judecătorești pronunțate în materie de minori și familie și introduc refuzul minorului drept impediment absolut în aducerea la îndeplinire a unei hotărâri judecătorești executorii și/sau definitive. În loc să consolideze actul de justiție - hotărârile pronunțate în litigiile în care se decide, pe fond și cu autoritate de lucru judecat, ce este sau ce nu este in interesul unui minor - legiuitorul mută centrul de greutate în etapa executării hotărârii judecătorești deja pronunțate, și lasă la arbitrariul unui copil, oricât de mic, aducerea la îndeplinire a hotărârii magistraților. Această breșă legală a fost terenul propice pentru apariția alienării parentale. Separat fizic de unul dintre părinții săi, uneori chiar complet izolat de acesta, copilul devine o „plastilină” în mâinile părintelui rezident, care nu are nici o ezitare în a-l manipula, tocmai pentru a intra in ipoteza textului art. 913 C.pr.civ. și a obține refuzul copilului de a-și însoți, chiar și pentru câteva ore, părintele de care a fost separat. În practică, dacă s-ar putea face abstracție de dramatismul acestor scene, ar fi de-a dreptul comic să observi cum puterea unei hotărâri judecătorești - adusă la îndeplinire de executorul judecătoresc, însoțit de psihologi, reprezentanții DGASPC și câteodată chiar de forțele de ordine – se oprește la refuzul unui copil de 3-4 ani, care repetă mașinal că "nu vrea să plece cu mama/cu tata, fără a înțelege ce spune. Prin Decizia nr. 18/2019, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 913 din Codul de procedură civilă referitoare la refuzul minorului de a-l părăsi pe debitor și de a-l însoți pe părintele creditor, cu prilejul executării silite a hotărârilor judecătorești referitoare la minori. Autorul excepției a adus în discuție problema extrem de sensibilă a alienării părintești. În motivarea excepției de neconstituționalitate, autorul a arătat în esență, că prevederile legale criticate sunt neconstituționale, întrucât au determinat înmulțirea cazurilor de înstrăinare a copiilor de părinții lor, acest lucru fiind de natură a împiedica existența unei vieți de familie și a dezvoltării unei relații parentale normale in contextul separării părinților. Astfel, procedura instituită de prevederile art. 910-914 din Codul de procedură civilă, în vederea executării silite a hotărârilor referitoare la minori, necesită aproape 12 luni pentru parcurgere, ceea ce împiedică soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, fiind cunoscut faptul că, în privința copiilor, timpul este un element cheie, iar odată ruptă ori iremediabil deteriorată legătura cu celălalt părinte, această separare produce efecte ireversibile și greu de cuantificat în mentalul copilului, viitor adult. De asemenea, aceeași procedură suspendă în mod efectiv viața de familie, ceea ce contravine interesului superior al copilului. Consecventă propriei jurisprudențe anterioare (Decizia nr. 299 din 12 mai 2016 și Decizia nr. 710 din 9 noiembrie 2017), prin Decizia CCR nr. 18/2019, instanța de contencios constituțional a respins excepția de neconstituționalitate și a considerat că dispozițiile legale analizate sunt constituționale și că nu sunt motive pentru a reveni asupra dezlegărilor date asupra acestei chestiuni. Motivarea acestei decizii ne reține însă atenția. Pornind de la jurisprudența CEDO, prin care s-a dat prevalență interesului superior al copilului, care în funcție de natura și de gravitatea sa, poate să predomine asupra interesului părintelui, Curtea Constituțională apreciază în considerentele deciziei că minorul nu poate fi obligat să aibă relații personale cu părintele divorțat și că, tocmai de aceea, este necesară parcurgerea unei etape de consiliere psihologică, din care să reiasă cu claritate opțiunea reală a copilului. Astfel, copilul nu poate fi sancționat pentru că nu mai dorește să aibă relații personale cu unul dintre părinți, dar această dorință a sa este analizată cu ajutorul unui psiholog specializat, capabil să deceleze opiniile reale ale minorului de atitudinile condiționate de un eventual conflict de loialitate sau de manipularea părintelui căruia i-a fost încredințat copilul. Așadar, chiar dacă ajunge la concluzia că textul nu prezintă nici un viciu de neconstituționalitate, Curtea Constituțională subliniază necesitatea ca autoritățile competente să acționeze cu celeritate în sensul rezolvării acestor situații delicate care țin de viața de familie, arătând totodată cu referire la jurisprudența CEDO că, dacă în privința copiilor nu este de dorit să fie luate măsuri coercitive în acest domeniu delicat, recurgerea la sancțiuni nu trebuie să fie exclusă în caz de comportament ilegal al părintelui cu care trăiesc respectivii copii. Prin Decizia nr. 18/2019, instanța de drept constituțional confirmă poziția adoptată de tot mai multe instanțe naționale în ultima perioadă, atunci când constată că refuzul minorului de a avea legături cu unul dintre părinți se datorează manipulării celuilalt părinte de a-l sancționa pe părintele alienator. Încă din anii 2012-2013, instanțele judecătorești au început să pronunțe hotărâri prin care să sancționeze un asemenea comportament, mergând până la schimbarea locuinței minorului de la părintele alienator și chiar la pierderea autorității părintești de către acesta. În motivarea acestor hotărâri se reține că, pe fondul imaturității psihice a minorului, părintele alienator îl privează pe copil de posibilitatea de a discerne între bine şi rău, copilul fiind influenţat şi manipulat. În asemenea cazuri, ne aflăm în ipoteza comportamentului ilegal care trebuie sancționat, la care face referire Curtea Constituțională în motivarea deciziei menționate. Ca o notă critică la Decizia CCR, arătăm însă că practica, de multe ori, contrazice aceste raționamente abstracte, cu atât mai mult cu cât textul legal atacat cu excepție de neconstituționalitate nu prevede nici un fel de remediu concret în situația în care, în urma evaluării și consilierii psihologice, se constată că minorul este subiect și victimă al sindromului de alienare parentală. Chiar și in situația în care concluziile raportului psihologului desemnat să consilieze minorul (care continuă să locuiască statornic cu părintele alienator în tot acest timp) sunt în sensul că acesta este suspus manipulării, textul procedural rămâne la fel de opac, refuzul minorului de a avea contact cu părintele nerezident rămânând “un fine de neprimire”. Modificarea măsurilor, mergând până la schimbarea locuinței minorului de la părintele alienator și chiar pierderea autorității părintești de către acesta, sună foarte drastic pe hârtie, însă în concret, sunt la fel de greu de pus în aplicare, din cauza acelorași norme de executare silită care au trecut și de data aceasta examenul controlului de constituționalitate. În practică, se ajunge la situația absurdă în care toate drepturile asupra copilului (dreptul de a decide asupra locuinței, educației, sănătății, dezvoltării, etc.) sunt exercitate de o persoană căreia instanțele de judecată i-au retras respectivele drepturi, în momentul în care au constatat că sunt exercitate abuziv, în contra interesului minorului. Exact cum în “Cazul Sorina” - fetița de la Baia de Aramă, reținută fără drept de foștii asistenți maternali, care o speriau și o manipulau, inoculându-i ideea că părinții adoptatori o vor schingiui și apoi o vor abandona în America - tot astfel și copilul alienat nu poate fi separat de părintele alienator, chiar dacă acesta a pierdut toate drepturile naturale, derivate din statutul de părinte. Sindromul alienării parentale este de altfel recunoscut și sancționat constant în practica CEDO prin numeroasele sale decizii prin care Curtea a constatat încălcări ale art. 8 referitoare la viața privată şi la familie, deoarece statul nu a protejat părintele referitor la fenomenul alienării parentale (Cauza Micnheva vs Bulgaria din 2.09.2010, Yavrel vs. Cehia din 18.04.2007). În România, recunoașterea alienării parentale ca formă de abuz psihologic sever a parcurs un traseu sinuos, optica instanțelor nefiind uniformă în tratarea acestei probleme extrem de serioase. Unele instanțe - îndeosebi cele din București - sunt mai receptive la nocivitatea acestui fenomen si dispun sancționarea părintelui alienator de către instanțele civile prin pierderea locuinței minorului sau chiar a autorității părintești. Ca un studiu de drept comparat arătăm că alte state europene, confruntate de mai multă vreme cu acest fenomen al alienării parentale și cu efectele lui, au trecut deja la soluții mult mai drastice. De exemplu, în Italia manipularea minorului cu consecința alienării parentale a fost considerată infracțiune: “rele tratamente aplicate minorului cu consecința arestării părintelui alienator”. Doar în urma aplicării acestei măsuri extreme s-a putut pune capăt alienării, iar celălalt părinte a putut executa efectiv hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele civile. De asemenea, în Israel, ori de câte ori instanțele de tutelă sunt sesizate cu un caz de alienare parentală, se declanșează o procedură judiciară urgentă (care durează maxim 1 lună. Soluțiile care se pronunță, chiar cu executare provizorie, sunt afectate de un termen, iar neconformarea părintelui alienator la măsura astfel stabilită atrage reținerea sa imediată, la sesizarea judecătorului civil. Revenim în încheiere la „Cazul Sorina”, care a demonstrat pe deplin că neputința normelor procedurale execuționale civile (cele constatate a fi constituționale prin Decizia nr. 18/2019 a Curții) a fost cea care a determinat recursul la intervenția organelor penale și preluarea cu forța a fetiței, printr-o operațiune regretabilă, dar eficientă, în cele din urmă. Plânsetele, țipetele și zvârcolirile copilului manipulat și speriat înfățișează în toată hidoșenia sa fenomenul de alienare parentală și contrastează cu strălucirea și serenitatea din ochii aceluiași copil ajuns, câteva săptămâni mai târziu, într-un climat de normalitate. Chiar trebuie să ne supunem copiii unor asemenea traume pentru a obține starea de normalitate? Un articol semnat de Cătălina DICU, Senior Partner și Valentina PREDA, Partner, STOICA & Asociații.

copyright © 2019 mesagerul.ro