Înființată la 1 februarie 1990, Editura Humanitas aniversează anul acesta 30 de ani de prezență pe piața de carte și în societatea românească. Puteți citi mai jos în avanpremieră un fragment din volumul „Amintiri de la Humanitas”, scris de Gabriel Liiceanu cu ocazia acestei aniversări. Autori și membri ai redacției vor spune povestea editurii într-un volum separat. Ambele volume vor fi distribuite gratuit în librăriile din țară. Insula Humanitas Ani la rând am socotit că nu ținea de demnitatea mea să mă cobor la nivelul minciunilor care s-au spus despre mine și despre instituția pe care am ctitorit-o. Am avut trufia de a crede că onestitatea imaginii mele publice și a oamenilor cu care m-am înconjurat e mai puternică decât orice conglomerat de invidie, ură și patimă a denigrării. Nu m-am grăbit să măsor temperatura societății luându-mă numai după imprecațiile zbierătorilor de profesie. Munca unui om se măsoară până la urmă după roadele ei. Realitatea pe care poate s-o pipăie și s-o măsoare oricine e prinsă în bilanțul de 5000 de titluri și de 30 de milioane de exemplare publicate în aceste decenii de Humanitas. Ani în şir, după 1990, în România „a citi“ a însemnat Humanitas. Cărţile scoase de noi în primii cinci-şase ani, când celelalte mari edituri de azi nu deveniseră vizibile sau încă nu existau, au fost printre puținele și cele mai importante semne ale schimbării în România . Generații întregi au crescut cu cărţile acestei instituţii. Cel mai frumos compliment făcut editurii Humanitas a venit, la aniversarea a 25 de ani de la nașterea ei, de la Lucian Boia: „Dacă ţara întreagă şi-ar fi găsit drumul cum l-a găsit Humanitas din primul moment, fără nici o şovăială, am fi avut astăzi o altă Românie.“ S-ar putea să fie așa. Am fost ghidați din prima clipă de un anacronic ideal al purității, născut în răspăr cu lumea din care ieșiserăm și deja desuet în raport cu cea în care intram. Visam la o etică a muncii acolo unde nu puțini pregăteau „tunuri” și eram îndrăgostiți de legalism într-o țară roasă de corupție. Am dorit, din prima clipă, să fac să se ivească dintr-un ocean al mizeriei morale o „insulă Humanitas” (am numit-o „patria mea mică”), în care am invitat să se așeze acele „ființe alese” încrezătoare în valorile eterne al omenirii, doritoare să slujească prin excelență profesională comunitatea în care trăiau și dispuse „să-și dea sufletul” – ceea ce-nsemna să și-l ofere cu tot ce avea mai bun în el – din dorința de a împinge România către valorile de civilizație ale Europei. Așa se face că ura care ne-a însoțit în toți acești ani nu m-a afectat. Cu vremea, am ajuns să mă evaluez cu ajutorul negativului și să-mi procur perverse voluptăți din a stârni „bila neagră” a detractorilor. Am început să simt cum ura lichelelor mă fortifică. Am descoperit plăcerea replicii, jubilația pe care ți-o provoacă lovitura ce își atinge ținta. Am ajuns să cred că, într-o țară intrată pe mâna pezevenchilor, singurul etalon cert al reușitei este &bd..