Mesagerul.ro

 Analiză. Cum și de ce s-au stricat relațiile dintre doi mari aliați ai planetei, SUA și Turcia

Analiză. Cum și de ce s-au stricat relațiile dintre doi mari aliați ai planetei, SUA și Turcia

Un parteneriat care a funcționat bine încă din primii ani ai Războiului Rece, cel dintre Turcia și Statele Unite, este acum pe cale să se rupă. Articolul de mai jos încearcă să explice care au fost momentele cheie care au dus la situația actuală. În mare
​Un parteneriat care a funcționat bine încă din primii ani ai Războiului Rece, cel dintre Turcia și Statele Unite, este acum pe cale să se rupă. Articolul de mai jos încearcă să explice care au fost momentele cheie care au dus la situația actuală. În mare măsură, totul pleacă de la un scandal de corupție din 2013. Info pe scurt: Turcia a făcut parte, alături de Grecia, din primul val de extindere al NATO, în 1952. Obiectivele au fost să oprească expansiunea URSS și stabilizarea situației din Mediterana de Est.Prima răcire a relației dintre cele două țări a avut loc în 1974, când Turcia a invadat și ocupat nordul Ciprului.În 2013, un negustor turco-iranian din Istanbul s-a aflat în centrul unei scheme financiare de miliarde de dolari prin care Iranul a păcălit Occidentul și a încălcat sancțiunile internaționale impuse din cauza programului său nuclear.În 2016, americanii au refuzat să-l extrădeze pe Gulen, iar Erdogan s-a supărat sugerând chiar că Statele Unite ar fi fost de acord cu tentativa de lovitură de stat.Turcia cumpără sisteme anti-rachetă din Rusia, în defavoarea unor sisteme americane. Există astfel temerea americanilor că sistemele rusești vor putea fi "învățate" să identifice avioanele invizibile F-35, ceea ce ar oferi un avantaj Rusiei.Un rus într-o bază americană din Siria Imaginile arată o mică bază a armatei americane, tipică pentru zone ca Orientul Mijlociu și Afghanistan: corturi de culoarea nisipului, o barieră metalică grea, folosită pentru a opri vehicule – riscul atentatelor sinucigașe e mereu prezent – T-walls din beton de jur-împrejurul perimetrului, baricade interioare din bulk-containers umplute cu pietriș și nisip. Camera de filmat urmărește un bărbat, Oleg Blokhin, despre care ni se spune că a lucrat cu organizații media pro-Kremlin și este încartiruit cu forțele rusești din Siria. Chiar la începutul filmării, Blokhin spune, cu un zâmbet care amintește de cel al lui Vladimir Putin, că "doar ieri dimineață, baza era a lor. În această dimineață, e a noastră". Bărbatul poartă, demonstrativ, privitorii prin mai multe corturi. Într-unul încă merge aerul condiționat. Pe paturile de campanie lenjeria este așezată la linie. Într-o cutie a fost uitată o minge de fotbal american. În cortul-popotă, pe mese sunt sticle și cutii golite, iar frigiderele încă sunt pline cu băuturi răcoritoare. Atmosfera pare, cumva, ireală și aproape că te-ai aștepta să vezi, pe un foc, un ibric în care fierbe apa, iar într-o scrumieră o jumătate de țigară care încă arde, ca în acele filme în care, într-o misterioasă catastrofă, oamenii dispar brusc. Este evident că foștii ocupanți ai bazei au plecat în pripă, iar faptul că este vorba de militari din cea mai puternică armată a lumii face totul și mai straniu. Frenemies: cum i-au umilit turcii pe americani Luptătoare kurde din Siria Filmarea a fost făcută pe 15 octombrie în apropiere de Manbij, un oraș din nord-estul Siriei. Militarii americani erau prezenți în zonă din primăvara lui 2017 cu scopul de a preveni un atac asupra principalilor aliați sirieni ai Washingtonului în lupta împotriva Statului Islamic: kurzii grupați în Unitățile de Apărare Populare (YPG) care, la rândul lor, se află sub umbrela Forțelor Democratice Siriene (cunscute și după acronimul din engleză, SDF). Kurzii erau amenințați din două direcții: dinspre Turcia, care îi vedea ca o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) cu care era în război, și dinspre regimul sirian sprijinit de Rusia și Iran. Timp de doi ani, militarii americani și-au îndeplinit cu succes misiunea. Când Washingtonul a decis să îi retragă, nu a făcut-o din cauza vreunei amenințări venite din partea rivalilor săi geopolitici, Rusia și Iranul, ci pentru că a cedat presiunilor făcute de unul dintre principalii săi aliați: Turcia. Cumva, președintele Recep Tayyip Erdoğan îl convinsese pe Donald Trump să retragă militarii americani din nord-estul Siriei, pentru ca Turcia să poată interveni împotriva YPG. Probabil că poziția lui Erdoğan fusese una de forță: ulterior, când Trump i-a trimis o scrisoare, și-a permis să o ignore și să o arunce la coș . Scrisoarea, de un amatorism și o naivitate halucinante, se încheia așa: "Istoria te va privi favorabil dacă faci asta corect și uman. Te va privi pentru totdeauna ca pe un diavol dacă nu se vor întâmpla lucruri bune. Nu fi un dur! Nu fi un nebun!". Apoi, un rând mai jos, "I will call you later (te voi suna mai târziu)". Prin "scăparea" informației despre ce făcuse Erdoğan cu scrisoarea, turcii l-au ridiculizat pe Trump. Iar în timp ce el era ridiculizat, rușii avansau în teritoriile abandonate de forțele americane și ignorate de armata turcă. Dar Ankara nu s-a oprit la asta. Armata turcă și milițiile siriene pe care Turcia le sprijină și care i s-au alăturat în campania din nord-estul Siriei s-ar fi arătat în cel puțin două ocazii agresive față de americani și gata să riște o confruntare cu aceștia. Mai întâi, pe 11 octombrie artileria turcă a tras într-o zonă în care se aflau militari din forțele speciale americane, iar proiectilele au căzut la doar 300 de metri de avanpostul acestora. Pe 14 octombrie, milițiile siriene au început să se apropie de principala bază folosită de americani în Siria pentru lupta împotriva Statului Islamic și antrenarea luptătorilor SDF. Americanii au ridicat elicoptere Apache și avioane F15 pentru a-i intimida pe rebeli și a-i determina să se oprească, dar acestora nu le-a păsat de demonstrația de forță, astfel încât baza a fost rapid abandonată și aruncată în aer – tot de avioane americane – pentru a nu mai putea fi folosită. La toate acestea s-a adăugat un moment extrem de jenant pentru armata americană: atunci când un important convoi a trecut granița în Irak, unde militarii ar urma să continue lupta împotriva Statului Islamic, civilii kurzi, care se simțeau trădați și abandonați Turciei de foștii lor protectori, au aruncat cu cartofi în vehiculele blindate. Turcia s-a arătat în ultimele săptămâni a fi un aliat cam ostil, ceea ce în engleză se numește "frenemy". Iar acesta este doar cazul cel mai recent: ultimii ani au fost marcați mai degrabă de crize, care au apărut periodic, decât de colaborare, care a existat și ea. Situațiile de criză par să devină noua normalitate într-un parteneriat care, timp de aproape 70 de ani a fost considerat a fi unul cheie. De la necesitățile Războiului Rece la realitățile regimului Erdoğan Baza americană de la Incirlik, Turcia Parteneriatul strâns dintre Statele Unite și Turcia datează din perioada Războiului Rece. Turcia a făcut parte, alături de Grecia, din primul val de extindere al NATO, în 1952. Prin integrarea celor două țări, Statele Unite și aliații săi europeni urmăreau mai multe obiective: stabilizarea Mediteranei de est; oprirea expansiunii URSS (așa-numita politică de containment) într-o perioadă în care Moscova miza pe preluarea puterii, pe cale armată sau prin alegeri, de către partide comuniste din diferite țări; securizarea strâmtorilor controlate de Turcia și vizate de imperiul rus, în diferitele sale încarnări, încă de când Petru cel Mare fixase ca obiectiv ieșirea la mările calde. Turcia a fost aleasă pentru a găzdui baza americană de la Incirlik, cea mai importantă din regiune, dar și arme nucleare. O parte dintre aceste arme – rachetele Jupiter – au jucat un rol în celebra criză a rachetelor cubaneze, care a adus cele două mari super-puteri ale vremii la un pas de războiul nuclear: mai întâi, amplasarea lor a fost unul dintre factorii care l-au determinat pe Hrușciov să decidă să trimită rachete nucleare în Cuba; ulterior, când criza a fost dezamorsată, americanii au acceptat să își retragă rachetele Jupiter din Turcia pentru ca rușii să renunțe la planul cu Cuba. Tot de acei ani ai Războiului Rece se leagă și planurile americane de a forma în Europa forțe de gherilă care să reziste în cazul unei invazii sovietice; în Turcia, rezultatul operațiunii Gladio ar fi – susțin unii – apariția așa-numitului "deep state", statul profund, un concept care stă și la baza retoricii de “stat paralel". Relația nu a fost lipsită de unele asperități, iar cea mai serioasă răcire s-a înregistrat în 1974, când Turcia a invadat și ocupat nordul Ciprului; Statele Unite și-au dublat atunci criticile cu înghețarea vânzărilor de arme către Ankara. După câțiva ani criza a fost depășită, iar lucrurile au revenit la normal, până în epoca Erdoğan. "Orice alianţă este necesară atâta timp cât partenerii care o constituie o consideră funcţională, in propriile interese", spune Dragoș Mateescu, care predă științe politice și relații internaționale la Universitatea Economică din Izmir, unde e stabilit de aproape 20 de ani. "În cazul relaţiei dintre Turcia şi SUA, avem de-a face cu două ţări care au avut o agendă comună construită pe imperativele specifice unei perioade relativ lungi de timp. În ultimii ani, regimul lui Erdoğan a devenit unul autoritar-defensiv din cauza propriei corupţii. S-a folosit de orice oportunitate pentru a se salva pe sine, mai ales după cazul de corupţie ieşit la iveală în decembrie 2013, şi a făcut foarte multe greşeli de politică externă şi internă. În acest proces, agenda regimului s-a îndepărtat gradual de agenda tradiţională a Turciei, ceea ce a determinat administraţia SUA din timpul lui Barack Obama să dezvolte o oarecare suspiciune. Acutizarea problemelor lui Erdoğan pe scena politică din Turcia, culminând cu degradarea situaţiei economice şi erodarea sprijinului popular pentru binomul AKP-Erdoğan la ultimele alegeri locale, au dus la instalarea panicii la Ankara. Asta a însemnat că s-au făcut din ce în ce mai multe greşeli, mai ales în politica regională: Siria, estul Mediteranei etc. Flirtul prelungit cu Rusia în domeniile economic, energetic şi de apărare irită şi el semnificativ. Pe fondul acesta a apărut Donald Trump care tinde să acţioneze impulsiv, fără o consultare prealabilă cu membrii propriei sale administraţii, măcar, atunci când ia măsuri importante, inclusiv în relaţia cu Turcia lui Erdoğan. De aici impresia de haos în această relaţie, un haos care (1) o aruncă în derizoriu şi (2) îi pune în evidenţă futilitatea. Turcia lui Erdoğan, cel de acum, pur şi simplu nu mai are politica aşezată, pe termen lung a țării de dinainte de 2013. Nu mai este predictibilă. Şi, astfel, oare de ce s-ar mai chinui planificatorii de la Washington să investească energie şi bani (enorm de mulţi) într-o relaţie care nu promite nimic?" Scandalul de corupție care a dinamitat Turcia și relația sa cu SUA Începutul guvernării Erdoğan, în 2003, a coincis cu o criză în relația cu Statele Unite: Turcia a refuzat să le permită americanilor, care se pregăteau să invadeze Irakul, să folosească baza aeriană de la Incirlik pentru război. Incirlik ar fi susținut o campanie dinspre nord, direcție din care, până la urmă, aveau să atace luptătorii kurzi irakieni, peșmerga. Turcia nu a fost, însă, singurul membru NATO care nu a vrut să aibă de-a face cu invadarea Irakului și nici măcar cel mai vocal oponent al acesteia – Franța și Germania s-au arătat, atunci, mult mai ferme – așa că reticența Ankarei a fost uitată. În cea mai parte a deceniului care a urmat, Erdoğan a fost văzut, atât de către americani cât și de europeni, ca un lider cât se poate de frecventabil, care căuta să își modernizeze și să își democratizeze țara, inclusiv prin limitarea influenței acelor "garanți" ai Turciei atatürkiste – armata și sistemul judiciar – care nu ezitaseră să recurgă la forță de fiecare dată când simțiseră că există "deviații". Din 2013, însă, regimul Erdoğan a luat-o cu pași tot mai hotărâți într-o cu totul altă direcție, în care prioritatea era menținerea și consolidarea puterii liderului și eliminarea tuturor celor care i-ar putea amenința poziția; acolo trebuie căutat și momentul în care a început declinul relației cu Statele Unite. Iar totul a pornit de la un scandal de corupție al cărui protagonist a fost un negustor de aur turco-iranian din Marele Bazar din Istanbul, Reza Zarrab. Acesta s-a aflat în centrul unei scheme de miliarde de dolari prin care Iranul a păcălit sancțiunile internaționale care îi fuseseră impuse din cauza programului său nuclear. Banii au fost spălați printr-una din cele mai mari bănci din Turcia, Halkbank, care este deținută de stat. Ca afacerea să meargă, Zarrab s-ar fi ocupat de partea cu mitele, iar unul dintre cei mai importanți destinatari a fost ministrul de atunci al economiei, Mehmet Zafer Caglayan. Reza Zarrab a fost reținut inițial în Turcia, la sfârșitul lui 2013, în cadrul unui mega-scandal de corupție care a vizat și apropiați ai lui Erdoğan și a dus, ca represalii din partea acestuia, la prima campanie de epurare în cadrul poliției și sistemului judiciar și declanșarea războiului cu clericul Fethullah Gülen. Zarrab a scăpat repede din arestul poliției turce, dar în 2016 a fost arestat în Statele Unite. Procurorii americani au refuzat să renunțe la acuzații și să îl elibereze pe Zarrab, în ciuda faptului că guvernul lui Erdoğan și chiar și însuși Donald Trump au făcut presiuni în acest sens (iar aici ar fi de notat că Zarrab a angajat, să îl apere, firma lui Rudy Giuliani, care îl reprezintă și pe Trump). Până la urmă a făcut o înțelegere cu procurorii și a început să vorbească. Depoziția sa a dus la condamnarea la închisoare pe fostul număr doi de la Halkbank, Hakan Atilla, iar pe 15 octombrie 2019 procurorii din New York au anunțat că trimit banca în judecată pentru șase capete de acuzare, inclusiv fraudă și spălare de bani. Alte crize: Războiul Erdoğan – Fethullah Gülen, arestarea lui Andrew Brunson și achizițiile S-400/F35 Fethullah Gülen Scandalul Halkbank este doar unul dintre marile dosare care au tensionat începând cu 2013 relația turco-americană. Un altul e legat de Fethullah Gülen – clericul care trăiește în Statele Unite și care este acuzat că Ankara că ar fi orchestrat puciul eșuat din iulie 2016. Gülen i-a ajutat pe islamiștii lui Erdoğan să ajungă la guvernare și să își consolideze puterea, dar începând cu cazul de corupție din 2013 este prezentat de Ankara drept principalul vinovat pentru orice se întâmplă în Turcia și capul unui uriaș "stat paralel" care s-ar fi infiltrat în toate domeniile: justiție, armată, poliție, învățământ, administrație publică, mass-media, mediul de afaceri etc. Sute de mii de persoane au fost reținute, arestate, concediate în cadrul unor masive epurări care au vizat așa-numita rețea Gülen, ceva mai timide din 2013 până la puciul din 2016, și într-un ritm intens după acesta. Refuzul americanilor de a-l extrăda pe Gülen l-a înfuriat pe Erdoğan, care i-a reproșat Washingtonului inclusiv faptul că nu a condamnat suficient de repede tentativa de lovitură de stat, sugerând, astfel, că americanii ar fi acceptat-o. De altfel, în timpul încercării de lovitură de stat, forțe turcești au asediat baza de la Incirlik, care este operată în comun de Statele Unite și de Turcia, unde s-ar fi aflat ofițeri turci complici ai puciștilor, inclusiv comandantul bazei; pentru o perioadă, curentul bazei a fost tăiat, iar americanilor li s-a interzis să mai ridice avioanele pe care le foloseau în războiul împotriva Statului Islamic. De implicare în puciul eșuat a fost acuzat și un pastor american care trăia în Izmir, Andrew Brunson, care a fost arestat în octombrie 2016. Cazul său a dus la o nouă criză serioasă în relația bilaterală și se pare că Erdoğan spera ca, în schimbul lui Brunson, să obțină eliberarea lui Hakan Atilla și poate chiar extrădarea lui Fethullah Gülen. Washingtonul a reacționat, însă, cu sancțiuni economice care au aruncat Turcia în criză și au dus, în cele din urmă, la eliberarea lui Brunson după doi ani de detenție. A urmat, în noiembrie 2018, eliminarea sancțiunilor, iar în iulie anul acesta Hakan Atilla a fost eliberat de americani și deportat în Turcia, unde pe 21 octombrie a fost numit la conducerea Bursei din Istanbul. În sfârșit, un alt dosar care a tensionat relațiile dintre Turcia și Statele Unite este legat de achiziția, de către Ankara, a sistemelor rusești anti-rachetă S-400, în defavoarea unor echipamente NATO – a se citi americane. S-400 este mai ieftin și mai flexibil decât sistemul american Patriot 2 și, în plus, spre deosebire de echipamentele NATO care sunt programate să recunoască avioane aliate, poate doborî aparate fabricate în Statele Unite. Aviația turcă este dotată cu astfel de aparate iar până la achiziția de S-400, anti-aeriana nu a avut cu ce să doboare eventuale avioane rebele – cum a fost, de altfel, cazul la puciul eșuat. Marea problemă legată de S-400 este că Turcia vrea în arsenalul său și avioane americane de generația a 5-a F-35. Acestea vor fi, în următoarele decenii, principala platformă aeriană a Statelor Unite și mai multor aliați și pe lângă cele peste 430 construite până acum ar urma să mai fie produse încă 2600. Există temerea că S-400 ar putea fi învățate, prin utilizarea alături de F-35, să vadă aceste avioane "invizibile", ceea ce i-ar oferi un mare avantaj Federației Ruse. Din cauza refuzului regimului Erdoğan de a renunța la sistemele rusești, SUA a decis astă-vară să suspende participarea Turciei la programul F-35, chiar dacă țara producea o parte din componentele aparatului. Ostilitatea față de SUA – agent electoral al lui Erdoğan Stilul dur adoptat de Erdoğan în ultimii ani în relația cu Statele Unite are și avantajul că arată bine acasă pentru o parte importantă a publicului, care nu îi prea iubește pe americani. "Naţionaliştii turci au fost dintotdeauna ostili SUA, la fel ca mai toate facţiunile naţionaliste din Mediterana", afirmă Dragoș Mateescu. "Acelaşi lucru se poate spune despre socialiştii militanţi din regiune, indiferent de ţările din care provin. Din cauza asta, liderii populişti-naţionalişti din aceste ţări, inclusiv Erdoğan, nu riscă nimic dacă se prezintă public drept anti-americani, în doze calculate să aibă efecte locale fără a dăuna decisiv şi ireversibil relaţiilor statelor respective cu Washington-ul. Astfel de derapaje sunt de obicei scuzate drept strategii electorale, inclusiv în ţări care au relaţii tradiţionale cu SUA, precum Italia sau Grecia. Iar toate astea se întâmplă pentru că americanii, ca şi britanicii şi francezii înaintea lor, nu pot scăpa de eticheta de imperialişti în regiunea Mediteranei şi a Orientului Mijlociu, cu toate implicaţiile acestei etichete în toate formele imaginabile. Apoi mai este, în cazul specific al Turciei, acel faimos sindrom Sevres. Odată cu colapsul Imperiului Otoman, aliaţii au impus în 1920 Tratatul de la Sèvres prin care împărţeau teritoriul său între ei, lăsând Turciei doar o porţiune infimă în nordul Anatoliei. Această gafă monumentală (similară ridicolului tratat cu cel de-al doilea Reich care a dus la Al Doilea Război Mondial) a declanşat energia naţionalismului turcesc în Războiul de Independenţă. Mustafa Kemal Atatürk a reuşit atunci victoria şi stabilirea graniţelor Turciei aproximativ în forma actuală, confirmată prin Tratatul de la Lausanne (1923). Însă Sèvres a marcat şi continuă să reprezinte, în mentalul colectiv turcesc, simbolul trădării de către un Occident oricând gata să repete acea trădare, rupând Turcia în bucăţi. A devenit un fel de piatră de temelie a naţionalismului turcesc, fiind propagată ca atare de-a lungul tuturor generaţiilor printr-un sistem de instrucţie publică plin de astfel de teme naţionaliste la toate nivelurile de educaţie. În mentalul colectiv astfel pregătit de zeci de ani, cei care joacă acum rolul inamicului imperialist gata să întineze inocenţa otomană sunt americanii. Asta nu înseamnă nicidecum că Albă ca Zăpada s-ar fi născut la Hollywood", a declarat Dragoș Mateescu. Avantaje și dezavantaje Retragerea intempestivă a americanilor din Siria a generat un val de nemulțumiri la Washington atât în ceea ce privește decizia lui Trump cât și cu privire la Turcia. Administrația a fost forțată să reacționeze: i-a impus Turciei sancțiuni, iar vicepreședintele Mike Pence și secretarul de stat Mike Pompeo s-au deplasat la Ankara pentru a media un armistițiu de cinci zile. Pompeo chiar a avertizat că, dacă e nevoie, Washingtonul e pregătit să recurgă la forță. Chiar și în cazul în care Casa Albă va ridica sancțiunile, cum a promis că o va face dacă totul merge bine, s-ar putea ca noi măsuri punitive să fie decise de un Congres care este în mod evident iritat, ceea ce ar atrage, ca și la precedenta rundă de sancțiuni, un răspuns al Turciei. Perspectivele unei reveniri la relația privilegiată dintre Statele Unite și Turcia nu par a fi, așadar, prea favorabile. L-am întrebat pe profesorul Mateescu cine are de pierdut cel mai mult din deteriorarea relației bilaterale și până unde e dispusă populația Turciei să accepte reorientarea strategică a țării: "SUA are sigur de pierdut dar are alternative. Deja îşi întăreşte prezenţa militară în Grecia şi Cipru. Mai mult, sponsorizează diplomatic (poate chiar şi financiar) construire unei alianţe pe tema hidrocarburilor din regiune între Egipt, Israel, Cipru şi Grecia. Chiar dacă nu va reuşi să ţină Rusia departe de Mediterana, îi va face imposibil accesul la mările calde, aşa cum au făcut-o britanicii înaintea americanilor. Iar Turcia rămâne un stat cu o poziţie strategică importantă dar nu inevitabilă. Cu un regim care oferă din ce în ce mai mult discomfort pentru din ce în ce mai mulţi actori regionali, va deveni din ce în ce mai puţin luat în seamă, tonul fiind deja dat de la Washington. La Ankara sunt la putere acum naţionaliştii conservatori, grupaţi în jurul domnului Erdoğan. Sunt hotărâţi să-şi apere regimul cu orice preţ, pentru că o debarcare de la putere ar însemna iniţierea unor proceduri judiciare foarte serioase. Cazul de corupţie din 2013 a fost închis forţat de regim dar nu şi-a pierdut valabilitatea, dovezile şi anchetatorii de atunci fiind deja peste hotare, mai ales în vestul Europei. Mai este campania masivă a regimului împotriva opozanţilor săi, cu violări grave ale drepturilor elementare ale cetăţenilor, inclusiv dreptul la justiţie imparţială. Tentativa de lovitură de stat din iulie 2016 a agravat foarte mult situaţia. Deşi părea a oferi lui Erdoğan legitimitatea după care tânjea la momentul acela, momentul a fost folosit pentru a întări şi mai mult autoritarismul regimului, cu sute de mii de încălcări şi mai grave ale drepturilor constituţionale şi ale tratatelor la care Turcia este parte. În aceste condiţii, nu există în parlamentul turc şi în presa de aici (dominată covârşitor de clienţii regimului) voci care să promoveze o logică liberal-democratică. Discursul dominant este naţionalist-autoritar. Problemele mari au apărut în ultimii 2 ani din cauza greşelilor regimului în politicile sale economice şi financiare dar şi, mai ales, în politica externă. Deja am văzut cum electoratul a pedepsit binomul Erdoğan-AKP la alegerile locale din acest an. Sunt singurele situaţii în care putem vedea cât mai valorează sprijinul pentru regimul actual, cu condiţia să fie alegeri corecte; sondajele de opinie sunt profund subiective de foarte mult timp în Turcia. Aşa că va trebui să aşteptăm până la alegerile parlamentare şi prezidenţiale următoare care ar trebui să aibă loc în 2023. Tot atunci se va sărbători şi centenarul Turciei republicane fondată de Atatürk. Va fi un an foarte interesant", spune profesorul Mateescu. Până în 2023 se pot întâmpla extrem de multe; e de-ajuns să ne uităm la câteva din evenimentele care au avut loc în regiune în ultimii trei-patru ani: Assad aproape că a câștigat războiul cu rebelii, Statul Islamic a fost înfrânt, Erdogan a supraviețuit unei lovituri de stat, o încercare a kurzilor irakieni de a obține independența a fost înnăbușită, tensiunile dintre Iran și Statele Unite și puterile sunnite din Golf s-au amplificat, Turcia a intervenit în Siria. În Statele Unite vor fi anul viitor alegeri legislative și prezidențiale care ar putea aduce o schimbare de politică și – în cazul în care Donald Trump pierde – ceva mai multă predictibilitate. Situația în Siria poate evolua, cum s-a mai întâmplat, extrem de rapid. Iar cooperarea militară tot mai intensă între Statele Unite și Grecia poate crea tensiuni suplimentare la Mediterană. Într-un scenariu potențial catastrofal în care – observă un comentator turc pentru Al-Monitor – Turcia instalează o baterie S-400 pe coasta Mării Egee se va vedea dacă radarul acesteia identifică un avion de luptă american, care patrulează în zonă, drept prieten sau dușman.

copyright © 2019 mesagerul.ro