​Un parteneriat care a funcționat bine încă din primii ani ai Războiului Rece, cel dintre Turcia și Statele Unite, este acum pe cale să se rupă. Articolul de mai jos încearcă să explice care au fost momentele cheie care au dus la situația actuală. În mare măsură, totul pleacă de la un scandal de corupție din 2013. Info pe scurt: Turcia a făcut parte, alături de Grecia, din primul val de extindere al NATO, în 1952. Obiectivele au fost să oprească expansiunea URSS și stabilizarea situației din Mediterana de Est.Prima răcire a relației dintre cele două țări a avut loc în 1974, când Turcia a invadat și ocupat nordul Ciprului.În 2013, un negustor turco-iranian din Istanbul s-a aflat în centrul unei scheme financiare de miliarde de dolari prin care Iranul a păcălit Occidentul și a încălcat sancțiunile internaționale impuse din cauza programului său nuclear.În 2016, americanii au refuzat să-l extrădeze pe Gulen, iar Erdogan s-a supărat sugerând chiar că Statele Unite ar fi fost de acord cu tentativa de lovitură de stat.Turcia cumpără sisteme anti-rachetă din Rusia, în defavoarea unor sisteme americane. Există astfel temerea americanilor că sistemele rusești vor putea fi "învățate" să identifice avioanele invizibile F-35, ceea ce ar oferi un avantaj Rusiei.Un rus într-o bază americană din Siria Imaginile arată o mică bază a armatei americane, tipică pentru zone ca Orientul Mijlociu și Afghanistan: corturi de culoarea nisipului, o barieră metalică grea, folosită pentru a opri vehicule – riscul atentatelor sinucigașe e mereu prezent – T-walls din beton de jur-împrejurul perimetrului, baricade interioare din bulk-containers umplute cu pietriș și nisip. Camera de filmat urmărește un bărbat, Oleg Blokhin, despre care ni se spune că a lucrat cu organizații media pro-Kremlin și este încartiruit cu forțele rusești din Siria. Chiar la începutul filmării, Blokhin spune, cu un zâmbet care amintește de cel al lui Vladimir Putin, că "doar ieri dimineață, baza era a lor. În această dimineață, e a noastră". Bărbatul poartă, demonstrativ, privitorii prin mai multe corturi. Într-unul încă merge aerul condiționat. Pe paturile de campanie lenjeria este așezată la linie. Într-o cutie a fost uitată o minge de fotbal american. În cortul-popotă, pe mese sunt sticle și cutii golite, iar frigiderele încă sunt pline cu băuturi răcoritoare. Atmosfera pare, cumva, ireală și aproape că te-ai aștepta să vezi, pe un foc, un ibric în care fierbe apa, iar într-o scrumieră o jumătate de țigară care încă arde, ca în acele filme în care, într-o misterioasă catastrofă, oamenii dispar brusc. Este evident că foștii ocupanți ai bazei au plecat în pripă, iar faptul că este vorba de militari din cea mai puternică armată a lumii face totul și mai straniu. Frenemies: cum i-au umilit turcii pe americani Luptătoare kurde din Siria Filmarea a fost făcută pe 15 octombrie în apropiere de Manbij, un oraș din nord-estul Siriei. Militarii americani erau prezenți în zonă din primăvara lui 2017 cu scopul de a preveni un atac asupra principalilor aliați sirieni ai Washingtonului în lupta împotriva Statului Islamic: kurzii grupați în Unitățile de Apărare Populare (YPG) care, la rândul lor, se află sub umbrela Forțelor Democratice Siriene (cunscute și după acronimul din engleză, SDF). Kurzii erau amenințați din două direcții: dinspre Turcia, care îi vedea ca o extensie a Partidului Muncitorilor din Kurdistan (PKK) cu care era în război, și dinspre regimul sirian sprijinit de Rusia și Iran. Timp de doi ani, militarii americani și-au îndeplinit cu succes misiunea. Când Washingtonul a decis să îi retragă, nu a făcut-o din cauza vreunei amenințări venite din partea rivalilor săi geopolitici, Rusia și Iranul, ci pentru că a cedat presiunilor făcute de unul dintre principalii săi aliați: Turcia. Cumva, președintele Recep Tayyip Erdoğan îl convinsese pe Donald Trump să retragă militarii americani din nord-estul Siriei, pentru ca Turcia să poată interveni împotriva YPG. Probabil că poziția lui Erdoğan fusese una de forță: ulterior, când Trump i-a trimis o scrisoare, și-a permis să o ignore și să o arunce la coș . Scrisoarea, de un amatorism și o naivitate halucinante, se încheia așa: "Istoria te va privi favorabil dacă faci asta corect și uman. Te va privi pentru totdeauna ca pe un diavol dacă nu se vor întâmpla lucruri bune. Nu fi un dur! Nu fi un nebun!". Apoi, un rând mai jos, "I will call you later (te voi suna mai târziu)". Prin "scăparea" informației despre ce făcuse Erdoğan cu scrisoarea, turcii l-au ridiculizat pe Trump. Iar în timp ce el era ridiculizat, rușii avansau în teritoriile abandonate de forțele americane și ignorate de armata turcă. Dar Ankara nu s-a oprit la asta. Armata turcă și milițiile siriene pe care Turcia le sprijină și care i s-au alăturat în campania din nord-estul Siriei s-ar fi arătat în cel puțin două ocazii agresive față de americani și gata să riște o confruntare cu aceștia. Mai întâi, pe 11 octombrie artileria turcă a tras într-o zonă în care se aflau militari din forțele speciale americane, iar proiectilele au căzut la doar 300 de metri de avanpostul acestora. Pe 14 octombrie, milițiile siriene au început să se apropie de principala bază folosită de americani în Siria pentru lupta împotriva Statului Islamic și antrenarea luptătorilor SDF. Americanii au ridicat elicoptere Apache și avioane F15 pentru a-i intimida pe rebeli și a-i determina să se oprească, dar acestora nu le-a păsat de demonstrația de forță, astfel încât baza a fost rapid abandonată și aruncată în aer – tot de avioane americane – pentru a nu mai putea fi folosită. La toate acestea s-a adăugat un moment extrem de jenant pentru armata americană: atunci când un important convoi a trecut granița în Irak, unde militarii ar urma să continue lupta împotriva Statului Islamic, civilii kurzi, care se simțeau trădați și abandonați Turciei de foștii lor protectori, au aruncat cu cartofi în vehiculele blindate. Turcia s-a arătat în ultimele săptămâni a fi un aliat cam ostil, ceea ce în engleză se numește "frenemy". Iar acesta este doar cazul cel mai recent: ultimii ani au fost marcați mai degrabă de crize, care au apărut periodic, decât de colaborare, care a existat și ea. Situațiile de criză par să devină noua normalitate într-un parteneriat care, timp de aproape 70 de ani a fost considerat a fi unul cheie. De la necesitățile Războiului Rece la realitățile regimului Erdoğan Baza americană de la Incirlik, Turcia Parteneriatul strâns dintre Statele Unite și Turcia datează din perioada Războiului Rece. Turcia a făcut parte, alături de Grecia, din primul val de extindere al NATO, în 1952. Prin integrarea celor două țări, Statele Unite și aliații săi europeni urmăreau mai multe obiective: stabilizarea Mediteranei de est; oprirea expansiunii URSS (așa-numita politică de containment) într-o perioadă în care Moscova miza pe preluarea puterii, pe cale armată sau prin alegeri, de către partide comuniste din diferite țări; securizarea strâmtorilor controlate de Turcia și vizate de imperiul rus, în diferitele sale încarnări, încă de când Petru cel Mare fixase ca obiectiv ieșirea la mările calde. Turcia a fost aleasă pentru a găzdui baza americană de la Incirlik, cea mai importantă din regiune, dar și arme nucleare. O parte dintre aceste arme – rachetele Jupiter – au jucat un rol în celebra criză a rachetelor cubaneze, care a adus cele două mari super-puteri ale vremii la un pas de războiul nuclear: mai întâi, amplasarea lor a fost unul dintre factorii care l-au determinat pe Hrușciov să decidă să trimită rachete nucleare în Cuba; ulterior, când criza a fost dezamorsată, americanii au acceptat să își retragă rachetele Jupiter din Turcia pentru ca rușii să renunțe la planul cu Cuba. Tot de acei ani ai Războiului Rece se leagă și planurile americane de a forma în Europa forțe de gherilă care să reziste în cazul unei invazii sovietice; în Turcia, rezultatul operațiunii Gladio ar fi – susțin unii – apariția așa-numitului "deep state", statul profund, un concept care stă și la baza retoricii de “stat paralel". Relația nu a fost lipsită de unele asperități, iar cea mai serioasă răcire s-a înregistrat în 1974, când Turcia a invadat și ocupat nordul Ciprului; Statele Unite și-au dublat atunci criticile cu înghețarea vânzărilor de arme către Ankara. După câțiva ani criza a fost depășită, iar lucrurile au revenit la normal, până în epoca Erdoğan. "Orice alianţă este necesară atâta timp cât partenerii care o constituie o consideră funcţională, in propriile interese", spune Dragoș Mateescu, care predă științe politice și relații internaționale la Universitatea Economică din Izmir, unde e stabilit de aproape 20 de ani. "În cazul relaţiei dintre Turcia şi SUA, avem de-a face cu două ţări care au avut o agendă comună construită pe imperativele specifice unei perioade relativ lungi de timp. În ultimii ani, regimul lui Erdoğan a devenit unul autoritar-defensiv din cauza propriei corupţii. S-a folosit de orice oportunitate pentru a se salva pe sine, mai ales după cazul de corupţie ieşit la iveală în decembrie 2013, şi a făcut foarte multe greşeli de politică externă şi internă. În acest proces, agenda regimului s-a îndepărtat gradual de agenda tradiţională a Turciei, ceea ce a determinat administraţia SUA din timpul lui Barack Obama să dezvolte o oarecare suspiciune. Acutizarea problemelor lui Erdoğan pe scena politică din Turcia, culminând cu degradarea situaţiei economice şi erodarea sprijinului popular pentru binomul AKP-Erdoğan la ultimele alegeri locale, au dus la instalarea panicii la Ankara. Asta a însemnat că s-au făcut din ce în ce mai multe greşeli, mai ales în politica regională: Siria, estul Mediteranei etc. Flirtul prelungit cu Rusia în domeniile economic, energetic şi de apărare irită şi el semnificativ. Pe fondul acesta a apărut Donald Trump care tinde să acţioneze impulsiv, fără o consultare prealabilă cu membrii propriei sale administraţii, măcar, atunci când ia măsuri importante, inclusiv în relaţia cu Turcia lui Erdoğan. De aici impresia de haos în această relaţie, un haos care (1) o aruncă în derizoriu şi (2) îi pune în evidenţă futilitatea. Turcia lui Erdoğan, cel de acum, pur şi simplu nu mai are politica aşezată, pe termen lung a țării de dinainte de 2013. Nu mai este predictibilă. Şi, astfel, oare de ce s-ar mai chinui planificatorii de la Washington să investească energie şi bani (enorm de mulţi) într-o relaţie care nu promite nimic?" Scandalul de corupție care a dinamitat Turcia și relația sa cu SUA Începutul guvernării Erdoğan, în 2003, a coincis cu o criză în relația cu Statele Unite: Turcia a refuzat să le permită americanilor, care se pregăteau să invadeze Irakul, să folosească baza aeriană de la Incirlik pentru război. Incirlik ar fi susținut o campanie dinspre nord, direcție din care, până la urmă, aveau să atace luptătorii kurzi irakieni, peșmerga. Turcia nu a fost, însă, singurul membru NATO care nu a vrut să aibă de-a face cu invadarea Irakului și nici măcar cel mai vocal oponent al acesteia – Franța și Germania s-au arătat, atunci, mult mai ferme – așa că reticența Ankarei a fost uitată. În cea mai parte a deceniului care a urmat, Erdoğan a fost văzut, atât de către americani cât și de europeni, ca un lider cât se poate de frecventabil, care căuta să își modernizeze și să își democratizeze țara, inclusiv prin limitarea influenței acelor "garanți" ai Turciei atatürkiste – armata și sistemul judiciar – care nu ezitaseră să recurgă la forță de fiecare dată când simțiseră că există "deviații". Din 2013, însă, regimul Erdoğan a luat-o cu pași tot mai hotărâți într-o cu totul altă direcție, în care prioritatea era menținerea și consolidarea puterii liderului și eliminarea tuturor celor care i-ar putea amenința poziția; acolo trebuie căutat și momentul în care a început declinul relației cu Statele Unite. Iar totul a pornit de la un scandal de corupție al cărui protagonist a fost un negustor de aur turco-iranian din Marele Bazar din Istanbul, Reza Zarrab. Acesta s-a aflat în centrul unei scheme de miliarde de dolari prin care Iranul a păcălit sancțiunile internaționale care îi fuseseră impuse din cauza programului său nuclear. Banii au fost spălați printr-una din cele mai mari bănci di..