Mesagerul.ro

ANALIZA De ce legislația din România încă lasă mult de dorit?

 ANALIZA De ce legislația din România încă lasă mult de dorit?

Numărul de neclarități și aiureli legislative rămâne mare în România și grevează atât activitatea economică, cât și viața de zi cu zi. Cele de mai jos încearcă să contribuie la o analiză a cauzelor acestei situații și la o dezbatere în vederea imbunătățirii sale, dintr-o perspectivă de interes general. Subiectul fiind, desigur, unul despre care s-ar putea scrie volume întregi, cele câteva pagini ale acestui articol se concentrează pe puncte considerate majore și de relevanță extinsă. Am inclus și o serie de precizări legate de poziționarea aparentă a administrației românești, aceasta fiind strâns legată de abordarea legislației la nivelul larg al statului. De altfel, o parte importantă a legislației din România provine, de fapt, din zona pur guvernamentală (ordonanțe, hotărâri de Guvern, ordine de ministru, etc). Aspectele ce țin de implementarea la nivel de magistrați vor fi discutate într-un articol viitor, concentrat pe actul de justiție din România în sine. Problema punctului de plecare la momentul decembrie 1989 Ca și în privința altor subiecte, aș începe analiza efectivă cu punctul de intrare în capitalism. Trebuie înțeles bine că România a intrat acum aproape 30 de ani în noul model socio-politic și economic cu 5 probleme majore în ceea ce privește subiectul în discuție (fără să fie vina cuiva anume în sine): 1. Legislația anterioară nu (mai) era adaptată noului context în foarte multe privințe; 2. Parlamentul nu avea expertiză proprie actualizată ca să legifereze adaptat noului model; 3. Administrația nu avea nici ea expertiză relevantă pentru a putea sprijini bine demersurile legislative inițiate de Guvern în zonele care țineau de o economie de piață; 4. Administrația publică era obișnuită să fie subordonată politic și să nu spună „nu” sau să comenteze deschis când venea „ordin de la centru”. Aceasta însemna, în esență, că: a. În faza de elaborare de acte normative, grupurile de lucru aferente nu erau luate prea în serios dacă „șeful” apucase să emită vreo idee și nu prea se comenta pe ce a spus altcineva decât foarte grijuliu. Nu se acorda maximă atenție redactării și pentru că nimeni nu îndrăznea să ceară în instanță anularea vreunui ordin de ministru, de exemplu, decât dacă se decisese deja „la centru” că acel ordin nu mai era potrivit. Așadar, nu se contesta regula pe fond, iar voința partidului era impusă chiar dacă formularea era deficitară. Și pe fondul poziționării superioare a aparatului de stat față de restul populației de dinainte de 1989, acest ultim aspect a contat, cred, în abordarea post-revoluționară a multor autorități (continuată de către destui funcționari și în prezent, mai ales în zonele puternic reglementate) de a lua personal și a avea o tendință de retaliere față de orice critică a actelor normative sau administrative emise. Adică semnificația ar fi că „te pui contra partidului” și subminezi autoritatea funcției respective, nu că ai vrea pur și simplu să atragi atenția asupra unor prevederi care ar trebui să nu fie adoptate sau ar trebui îmbunătățite grabnic. b. Odată adoptate, fiind „binecuvântate” direct sau indirect de însuși partidul, regulile deveneau ceva asumat formal fără crâcnire. Odele au avut un corespondent în partea de abordare declarativă cu privirela reguli, statistici, raportări, comentarii, etc; 5. Administrația era obișnuită să vadă cumva dual teoria și practica, pe fondul mai vechi de „zicem ca ei și facem ca noi”. Ca abordare compensatorie pentru cele de mai sus, practica căpăta, de multe ori, o viață proprie substanțială și diferită de litera textului. Printre poveștile epocii, se folosea frecvent sintagma „l-a învățat cineva cum să facă”, sensul fiind că se găseau chiar de către unii funcționari soluții de ocolire a regulilor, dar era vorba de o cunoaștere inaccesibilă obișnuit (din Monitorul Oficial) sau tuturor. Adică nu se spunea că regula însăși e proastă și nici nu exista reflexul de rezolvare a problemei pe fond, pentru toată lumea, dar se căutau soluții de ocolire în practică, multe individuale și nerecunoscute oficial sau, cel mult, se adoptau excepții limitate pentru câte vreun norocos (aspectul din urmă – mai ales după 1989). Faptul că așa ceva a devenit larg răspândit și considerat aproape „un dat”, a stimulat suplimentar neimplicarea la momentul elaborării regulii pe fond, acestea nefiind văzute de multe ori ca ceva cu adevărat strict. Cum a evoluat legislația României după 1989? – versiunea prescurtată 1. Nevoia masivă de expertiză și experiență în zone fudamentale pentru noul model economic Pe lângă necesitatea de a interpreta aproape zilnic diverse prevederi, am avut ocazia de-a lungul timpului să lucrez la zeci de acte normative și să comentez pe multe altele. Această experiență, deși tot extinsă an de an, m-a făcut, de fapt, să am mult mai multă înțelegere pentru prostiile care apar frecvent în Monitorul Oficial al României (pe multe am ajuns să le consider fără legătură cu interese „conspiraționiste”, ci cu insuficienta pregătire din spate). A redacta bine un act normativ este, de obicei, ceva foarte complex și care ar trebui să implice un grup de lucru experimentat și diversificat (iar cei care iau în ușor astfel de exerciții subapreciază, cred, mult ce necesită de fapt). Motivul fundamental pentru această complexitate este, în sine, foarte simplu. Indiferent de inteligență, nu poți să stabilești bine regulile a ceva ce nu cunoști în profunzime. Cum ar putea cineva să scrie primele reguli de funcționare ale pieței de capital dacă nu știe bine ce este una, ca să nu mai vorbim de cum funcționează? E ca și cum un producător de camioane, ar trebui să facă rachete. Știe multă mecanică și poate face lucruri interesante, dar puțin din ce știe este util pentru noul proiect. Or, cu punctul de plecare al României, lucrurile se anunțau dificile de la început în toate zonele (multe) care erau diferite de trecut. Cu atât mai mult, este greu de înțeles de ce, la momentul 1989, nu s-a conștientizat că nu poți să construiești un model nou de mașină fără experți în acel model și că experiența de viață anterioară nu avea cum să fie de mare folos într-o nouă experiență atât de radical diferită. 2. Principala decizie eronată majoră Au fost mai multe aspecte, dar cred că principala decizie eronată în materia legislației a aparținut cercului iliescian și a privit tocmai neimplicarea masivă de experți în scrierea și explicarea efectivă a noii legislații (măcar a pachetelor de relevanță majoră și care necesitau o bună corelare). Așa cum s-a procedat și cu privire la economie, s-a mers pe o politică „prin noi înșine” și în privința cadrului legislativ, la un moment la care nu aveam cum să producem singuri cine știe ce calitate legislativă din lipsă (obiectivă) de cunoaștere a multora din dimensiunile noului model. Consultările cu străinătatea în această privință au fost infime față de necesar. Este adevărat că un apel masiv la expertiză externă ar fi fost delicat politic. Au contat și auto-suficiența culturală moștenită din perioada anterioară pe fondul egalitarismului prost înțeles (că nu ne dă nouă nimeni lecții), precum și sub-aprecierea dimensiunilor și complexității noilor realități de avut în vedere. Neîncrederea în exterior (consolidată și de modul de gestionare a momentului decembrie 1989 de diverse forțe externe) a influențat probabil și ea abordările. Nu în ultimul rând, o armonizare legislativă timpurie cu Vestul nu prea era compatibilă nici cu „strategia” de generare de capitaliști români prin distorsionarea masivă a concurenței și favoritismul păgubos și dus la extrem promovat de cercul iliescian. Alternativa nu avea, însă, cum să fie decât foarte păguboasă pentru interesul general. Și așa a și fost. Destule „isprăvi” legislative de după 1989 îmi aduc aminte de o experiență în China a mătușei mele, cu ocazia unei excursii în urmă cu câțiva ani. Era vorba despre dexteritatea unor artizani chinezi de lângă o porțiune a Marelui Zid. Aceștia se uitau la ce scriau cu pixul turiștii pe o foaie de hârtie și replicau exact cele scrise cu o daltă pe bucăți de ceramică care erau arse prompt în cuptoare și transformate în suveniruri (“Cu drag, pentru Dan”, etc). Desigur, artizanii respectivi (fără translatori lângă ei) nu înțelegeau bine sensul celor replicate. În tușe groase, această poveste reflectă o parte relevantă din ce s-a întâmplat inițial în România. Mai mult decât atât, au fost numeroase acte normative adoptate cu „litere” „mâncate” sau înlocuite cu altele sau cu texte scrise fără niciun model și în altă „limbă” din punctul de vedere al experienței. O serie de probleme s-ar fi manifestat oricum, având în vedere dimensiunile transformării. Acestea au fost însă mult agravate din cauza ignorării punctului de plecare și slabei gestiuni inițiale, iar reflexe sănătoase nu au fost dobândite nici până astăzi decât în zone relativ restrânse ale statului. Să ne uităm la câteva elemente principale ale acestei problematici. 3. Două valuri masive de schimbări legislative în nici 30 de ani. Trebuie conștientizat că România a trecut în nici 30 de ani prin două cicluri de legiferare majore. A fost un efort de transformare enorm. Primul ciclu legislativ a fost dezastruos în mai toate privințele în care realitatea devenea diferită într-un model capitalist. Aceasta are și explicația parțial obiectivă de mai sus. La ieșirea din Revoluție, lipsea aproape cu totul orice experiență de a legifera și aplica legislație într-o economie de piață. Dezlănțuirea de patimi și reticența față de autoritate din primii ani au generat, și ele, o ezitare în menținerea sau luarea unor măsuri, altfel necesare, și care au devenit mai greu de luat mai târziu. Problemele primului ciclu au rezultat în parte și din însăși combinația dintre (a) multe acte normative din perioada anterioară anului 1989 încă în vigoare, dar care nu mai erau adaptate la noile realități socio-economice, (b) actele normative din noul ciclu care sufereau din punctul de vedere al calității din lipsă de expertiză în economie capitalistă..

copyright © 2024 mesagerul.ro