După ce am discutat despre cauze de tip software ale problemelor actuale ale României, am trecut in articolul anterior la partea de hardware (înțeles ca decizii majore eronate), vorbind despre abordarea capitalului. Cele de mai jos se referă la abordarea proprietății în România și încearcă să arate că principala eroare de politică publică în materie din ultimii 30 de ani a fost reprezentată de privilegierea de către legile proprietății a restituirii în natură. Scopul vizează mai buna înțelegere a unor dinamici încă în derulare în societate și o contribuție la ce ar fi de făcut în continuare. În acest demers, caracterul exhaustiv și termenii științifici au fost în mai multe ocazii subsumați facilitării citirii textului și punctării esențialului. De exemplu, termenul de „proprietate” a fost folosit în sensul comun, de bun imobil (teren sau construcție). De asemenea, prin „legile proprietății” am avut în vedere, în principal, legile menționate la secțiunea 2 de mai jos. Spun „în principal” pentru că au fost peste 35 de acte normative și modificări care au vizat repararea naționalizărilor comuniste. Doar Legea 18/1991 a fost modificată prin 29 de acte normative diferite. Nu în ultimul rând, analiza s-a concentrat pe principala problemă identificată în aceste legi (enunțată mai sus). Au fost lăsate aproape cu totul deoparte alte aspecte, precum procedura practică de restituire (care ar fi putut să inspire un Kafka și la noi din perspectiva multor români), mijloacele de probă sau modul de evaluare a unor bunuri. Aceste alte aspecte au avut importanța lor, dar secundară față de problema principală abordată. Cum s-a ajuns la legile proprietății? – versiunea prescurtată Naționalizările din perioada comunistă generaseră în mod natural ideea necesității reparării nedreptăților respective cu prima ocazie favorabilă. Schimbarea modelului socio-politic din 1989 și pierderea războiului rece au creat contextul favorabil conceperii și implementării unui mecanism de reparație concret. Lucrurile s-au mișcat relativ repede, prima lege apărând în februarie 1991, la puțin peste 1 an de la Revoluție. Au fost, probabil, patru motive principale:așteptările unor segmente însemnate de populație în contextul de mai sus. Aici trebuie avut în vedere și faptul că, în configurația inițială a legislației, numărul beneficiarilor a fost mai mare, probabil, decât cel al perdanților;presiunea internațională și dorința de a se arăta mai clar ruptura cu trecutul;miza politică pentru zona de dreapta a spectrului politic, descrisă puțin mai jos; șiîntrezărirea individuală a oportunităților de îmbogățire de destui dintre cei care puteau acționa în diverse moduri în lanțul de decizie sau ca intermediari sau beneficiari și care au avut un cuvânt de spus în procesul legislativ. Lupta politică a fost, însă, acerbă, cel mai probabil pentru că, în funcție de forma finală a textului, implicațiile puteau fi majore, depășind cu mult simplul cadru economic. Teoretic, pe plan economic, era vorba, potențial de regenerarea în bună parte a structurii elitei economice din urmă cu 45 de ani. Așa cum statul comunist se pusese mai rapid „pe picioare” economic pentru că preluase gratis bunurile elitei anterioare (iar, în comunism, cam statul era elita de facto), la momentul 1991, problema era, implicit, de inversare. Tot teoretic, pe plan politic, legile ar fi favorizat, în mod logic, forțele de dreapta, în detrimentul celor controlate de cercul iliescian, pentru că s-ar fi tras o parte din „covorul” economic de sub picioarele electoratului mai de stânga, pentru dezvoltarea electoratului de dreapta. Acest din urmă aspect este, probabil, motivul fundamental pentru care, deși primul pas a apărut destul de rapid, legile proprietății au avut, pe ansamblu, o geneză convulsivă și graduală, întinsă pe o perioadă de peste 20 de ani, iar implementarea a fost pe măsură. Care erau ideile principale din perspectivă de politică publică? Arhitectura juridică configurată în final ar putea fi sumarizată prin raportare la 6 aspecte principale: a. Ideea de plecare – necesitatea reparării naționalizărilor (N.A: aspect legitim și greu de contestat de orice om rezonabil); b. Măsura reparației – totală (restitutio in integrum), idee implementată, însă, gradual (N.A: și în această privință, foarte dificil de contestat legitimitatea ideii în sine); c. Modul de reparație principal – restituirea în natură (N.A: aici ar fi, de departe, eroarea principală, din perspectivă de politică publică, după cum se detaliază mai jos); d. Modul de reparație subsidiar (când nu se putea asigura repunerea în situația anterioară în natură) – compensație financiară/echivalentă (aspect logic în sine, sub rezerva punctului următor); f. Maniera de calcul a compensației financiare – pe baza metodologiei stabilite de legislație. Aceasta a fost criticată, reproșând-se că valoarea unor întreprinderi naționalizate a fost stabilită doar pe baza situației activelor, nu și a pasivelor fostului deținător. Se pare că pasivele au constat, în destule cazuri, în datorii neonorate la fisc sau credite nerambursate la bănci naționalizate, neluându-se, de asemenea, în calcul nici pierderile bilanțiere.[1] g. Procedura de implementare – complicată în sine. Numărul uriaș de persoane fără pregătire juridică implicate în implementarea legislației la nivelul țării, raportarea la acte din urmă cu o jumătate de veac sau mai vechi, precum și modificările între timp ale configurațiilor inițiale (pe de o parte, terenuri inițiale deja împărțite între mai mulți deținători la momentul 1989 și, eventual, parțial cu construcții pe ele, iar, pe de altă parte, schimbările generaționale privind proprietarii inițiali, cu numeroși moștenitori), nu aveau cum decât să agraveze mult situația. Ceea ce s-a și întâmplat. Care au fost etapele principale de configurare? Cu privire la drumul de la primul act normativ și până la configurația actuală, nu o să intru în detalii, acestea putând fi plictisitoare și puțin relevante pentru ceea ce voi încerca să explic mai jos. Este de reținut, însă, că au fost, practic, mai multe etape principale.[2] Prima fază (1991−1996) a fost marcată de adoptarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, în temeiul căreia se putea solicita reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor agricole până la 10 ha și asupra terenurilor forestiere până la 1 ha. Legea nu reglementa posibilitatea acordării de despăgubiri (financiare) pe ideea că dacă nu se putea realiza reconstituirea dreptului de proprietate privată pe fostul amplasament, exista obligația legală de a se atribui teren, prin echivalent, în unitățile administrativ-teritoriale unde era excedent. O a doua fază (1997 – 2004) a inclus, în principal, Legea nr. 169/1997[3], Legea nr. 1/2000[4] și Legea 10/2001[5]. De exemplu, prin Legea nr. 169/1997, s-au mărit suprafeţele maxime agricole de restituit la 50 ha de familie şi cele cu vegetaţie forestieră la 30 ha. Legea 1/2000 a înlăturat limita de restituire pentru terenurile forestiere, devenind posibilă restituirea unor păduri de zeci de mii de hectare. Odată cu legea respectivă, a apărut și varianta despăgubirii. În aceeași perioadă au fost adoptate mai multe acte normative speciale, precum cele legate de culte religioase și minorități naționale. O a treia fază (2005−2010) a inclus, în principal, Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, prin care s-au modificat Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 și Legea nr. 10/2001. Legea nr. 10/2001 a fost modificată şi prin Legea nr. 1/2009. Pentru întreprinderile naționalizate și pentru imobilele care nu se mai puteau restitui în natură, se instituia un mecanism de compensare valorică, concretizat, în principal, prin Ministerul de Finanțe, ANRP și Fondul Proprietatea. Mai ales începând cu 2007[6], au fost adoptate mai multe acte normative și în materia acordării despăgubirilor în numerar . O a patra fază a fost marcată de adoptarea Ordonanţei de urgenţă nr. 62/2010, prin care a fost suspendată emiterea titlurilor de plată efectuate în temeiul Legii nr. 247/2005 şi de Hotărârea pilot a Curţii Europene a Drepturilor Omului din octombrie 2010, pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, care obliga statul român să modifice legislaţia în materie şi să plătească foştilor proprietari despăgubirile obţinute în instanţele naţionale şi la CEDO. O a cincea fază ar include cam ce s-a mai adoptat ulterior, în principal, Legea 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România (modificată și ea, ulterior, prin 10 acte normative). La nivelul anilor 2014-2015, se restituiseră în natură 2,2 milioane ha de teren (și 10.550 de clădiri).[7] De ce s-a privilegiat principiul restituirii în natură? Restituirea în natură a fost, probabil, privilegiată (față de compensarea financiară) din 4 considerente principale:Răspundea așteptării unor segmente ale populației într-un mod tangibil la propriu și care părea mai rapid;Reducea aparent efortul financiar al statului (nu s-a calculat cât se pierdea valoric din destructurarea unor unități economice);Părea „mai” echitabil, pentru că cei care trebuiau să dea foștilor proprietari imobile înapoi erau cei care beneficiaseră de ele zeci de ani, evitându-se – în proporția respectivă – plata unor compensații ce ar fi fost suportate, până la urmă, de toată lumea, prin taxe și impozite;Părea logic și pe plan simbolic. Mulți dintre cei afectați de naționalizări în prima decadă a comunismului în România pătimiseră și ani grei la închisoare. O restituire exact a proprietății inițiale dădea mai multă greutate simbolică reparației statului. Cele de mai sus sunt aparent logice politic și includ elemente de luat în seamă. Din păcate, dacă analizăm mai în profunzime, avantajele legilor proprietății nu puteau fi decât (și au și fost) semnificativ inferioare dezavantajelor din perspectiva interesului general . De ce ideea restituirii în natură a terenurilor fost profund eronată din perspectivă de politică publică Tocmai modul principal de reparație, respectiv privilegierea restituirii în natură (și implementarea în valuri) , a reprezentat o eroare majoră de politică publică. Este, desigur, mai simplu de analizat la ani după, dar cred că ar fi fost mult mai bine pentru România să implementeze un mecanism de restituire în natură doar în privința clădirilor și terenurilor încă deținute de stat și a celor deținute fără titlu, și doar în cazurile în care distrugerea de valoare nu risca (precum în cazul multor ferme) să fie semnificativ mai mare decât dacă se mergea pe alternativă. În rest, ar fi fost mult mai potrivită o compensare de către stat la un preț evaluat echilibrat, ajustabil la inflație și la o dobândă de tip depozit, plătibil gradual în 20-30 de ani (prioritar din veniturile rezultate din folosirea sau vânza..