Mesagerul.ro

 ANALIZĂ. Efectele și miza extraordinară pentru Orientul Mijlociu a asasinării de către SUA a generalului iranian Qassem Suleimani

ANALIZĂ. Efectele și miza extraordinară pentru Orientul Mijlociu a asasinării de către SUA a generalului iranian Qassem Suleimani

Atacul care l-a vizat pe generalul Qassem Suleimani reprezintă, probabil, cea mai dură lovitură dată Iranului de Statele Unite în ultimii 40 de ani. Iranul a amenințat că va răzbuna moartea lui Suleimani, la câteva ore după atac. Întrebarea este cât de de
​Atacul care l-a vizat pe generalul Qassem Suleimani reprezintă, probabil, cea mai dură lovitură dată Iranului de Statele Unite în ultimii 40 de ani. Iranul a amenințat că va răzbuna moartea lui Suleimani, la câteva ore după atac. Întrebarea este cât de departe va merge. Generalul Qassem Suleimani era considerat „cel mai puternic ofițer de servicii secrete din Orientul Mijlociu” și unul dintre arhitecții așa-numitei Semilune iraniene, acea sferă de influență pe care Teheranul și-a asigurat-o prin aliați și forțe proxy din Irak până la Marea Mediterană. Uciderea generalului a survenit după ce ambasada americană a fost luată cu asalt de membri și simpatizanți ai Kata’ib Hezbollah, o miliție șiită cu legături cu Iranul. Furia protestatarilor a fost cauzată de mai multe raiduri aeriene americane împotriva unor baze ala Kata’ib Hezbollah din Irak și Siria soldate cu moartea a peste 20 de luptători și comandanți ai miliției. Aliații Iranului din Irak sunt redutabilele miliții șiite călite în războaiele ultimelor două decenii: insurecția împotriva forțelor americane și aliate din Irak, între 2003 și 2011, războiul civil irakian de la mijlocul anilor 2000, războiul civil sirian și campania împotriva Statului Islamic. Iranul ar putea reacționa nu atât prin război (pe care nu ar avea cum să îl câștige): ar putea urma atacuri ale milițiilor șiite irakiene, care s-au mai confruntat cu Statele Unite sau ar putea fi activată rețeaua Quds/Hezbollah, care a pregătit campania de după 2010, sau s-ar putea încerca operațiuni în zona Golfului, care ar avea și un impact economic semnificativ. Șocul unui dublu asasinat la Bagdad 2020 începe în Orientul Mijlociu cu un șoc: uciderea, de către americani, a generalului Qassem Suleimani, comandantul Forței Quds a Gărzilor Revoluționare Iraniene. Suleimani a fost ucis într-un atac cu rachete asupra convoiului în care se afla, pe aeroportul din Baghdad; alături de el era și Abu Mahdi al-Muhandis, comandant al miliției șiite irakiene Kata’ib Hezbollah – a nu se confunda cu Hezbollahul libanez – și numărul doi în Forțele de Mobilizare Populară, o organizație-umbrelă a milițiilor șiite irakiene formată în 2014 pentru a opri Statul Islamic, care cucerise vestul și nordul Irakului, și încorporată, începând cu 2016, în forțele armate aflate în subordinea guvernului irakian. Atacul care l-a vizat pe Qassem Suleimani reprezintă, probabil, cea mai dură lovitură dată Iranului de Statele Unite în ultimii 40 de ani. Americanii nu au reacționat așa de ferm nici după atentatele din 1983 de la Beirut, care au vizat ambasada americană și o bază a pușcașilor marini și s-au soldat cu moartea a sute de persoane, nici atunci când militari de-ai lor au fost uciși cu arme iraniene de insurgenți irakieni care aveau legături cu Teheranul – și, mai exact, cu unitatea condusă de Qassem Suleimani – în anii 2000. În mod similar, uciderea lui al-Muhandis este fără precedent în condițiile în care milițiile șiite irakiene au fost, în general, scutite de atacuri prea dure ale forțelor americane din cauza influenței pe care o au în guvernul de la Bagdad și a popularității în rândul șiiților, populația majoritară a Irakului, pe a căror susținere s-a bazat construcția țării post-Saddam. Chiar dacă unii lideri ai milițiilor au fost trecuți pe liste ale teroriștilor sau chiar arestați – este cazul lui Qais al-Khazali, comandant al Asaib Ahl al-Haq, responsabil de sute de atacuri împotriva forțelor americane, care între timp a fost eliberat – Washingtonul s-a ferit de acte mai dure. Este relevant, în acest sens, cazul clericului populist Muqtada al-Sadr, a cărui Armată Mahdi s-a aflat în război, în vara lui 2004, cu forțele Coaliției care preluase controlul Irakului și care avea un virulent discurs anti-american însă, cu toate acestea, nu a fost ținta vreunei operațiuni militare. Arhitectul Semilunei iraniene Qassem Suleimani a fost descris, într-un excelent profil publicat în 2013 de New Yorker, drept “the most powerful operative in the Middle East”, cel mai puternic ofițer de servicii secrete din Orientul Mijlociu. Născut în 1957, Soleimani și-a început cariera militară în timpul războiului dintre Iran și Irak și a devenit comandant al Forței Quds în 1998. În această calitate a coordonat eforturile Iranului de a ține ocupate Statele Unite în Irak, prin atacuri împotriva forțelor acestora, în condițiile în care Teheranul, inclus pe așa-numita “Axă a Răului” se temea că, odată încercuit de americani (aceștia erau prezenți și în Afghanistan) va deveni următoarea țintă a unei invazii. Începând cu 2010, Suleimani a coordonat campania purtată de Forța Quds și Hezbollah în replică la valul de asasinate care au vizat oameni de știință iranieni implicați în programul nuclear; campania a inclus zeci de atacuri sau tentative de atacuri în Thailanda, India, Kenya, Nigeria și chiar și Statele Unite. Qassem Suleimani a fost și unul dintre arhitecții așa-numitei Semilune iraniene, acea sferă de influență pe care Teheranul și-a asigurat-o prin aliați și forțe proxy din Irak până la Marea Mediterană. În Liban brațul armat al Iranului este Hezbollahul; în Siria, Teheranul este aliat cu Bașar al-Assad, iar în Irak influența iraniană este exercitată prin intermediul partidelor politice șiite și, mai ales, prin cel al milițiilor antrenate și înarmate de Forța Quds. Informațiile și zvonurile apărute în presă arată cât de implicat a fost în ultimii ani în marile crize ale regiunii: s-a zvonit că a fost ucis în Siria de două ori, odată în 2012, împreună cu înalți oficiali ai guvernului de la Damasc, a doua oară în 2015, în timpul bătăliei pentru Alep; a fost fotografiat, în 2015, în prima linie a luptei milițiilor șiite cu Statul Islamic, lângă orașul de baștină al lui Saddam Hussein, Tikrit; i-a forțat în 2017 pe kurzii irakieni să cedeze Kirkukul și să renunțe la independență; în sfârșit, este relevant și contextul în care se afla la Bagdad când a fost ucis – Statele Unite atacaseră, cu câteva zile mai devreme Kata’ib Hezbollah, care jurase să se răzbune. SUA vs. Kata’ib Hezbollah și asaltul asupra ambasadei americane Sute de manifestanți irakieni au luat cu asalt, în ultima zi a lui 2019, ambasada americană din Bagdad. Au fost distruse camerele de monitorizare din exterior, a fost incendiată o zonă de acces, pe ziduri au fost scrise lozinci anti-americane. Pușcașii marini care asigurau paza ambasadei au recurs la gaze lacrimogene și în sprijinul lor au sosit și forțe irakiene. După două zile, protestatarii s-au retras convinși că au obținut o victorie împotriva Americii, că au reușit să o umilească. Protestul de la ambasada Statelor Unite a fost diferit de cele care au marcat Irakul în ultimele luni. Acelea au reprezentat o mișcare împotriva întregii clase politice, acuzată de corupția generalizată din țară, de faptul că a lăsat infrastructura să se deterioreze până ce a ajuns în pragul colapsului, de lipsa de perspective economice pentru o mare parte a populației. Nemulțumirile sutelor de mii de oameni care au ieșit în stradă au vizat și Iranul – au fost atacate consulatele acestei țări din Najaf și Kerbala, orașe sfinte ale șiiților din întreaga lume – care caută să controleze sistemul irakian în interes propriu. Protestatarii ultimelor luni sunt, în cea mai mare parte, neafiliați politic, poate cu excepția adepților lui Muqtada al-Sadr, foarte bine văzut de păturile defavorizate ale populației, care în ultimii ani a căutat să se poziționeze ca un adversar al corupției, adoptând inclusiv sloganul “corupția este terorism”. Ambasada americană nu a fost luată cu asalt de manifestanți anti-sistem, ci de membri și simpatizanți ai Kata’ib Hezbollah, care este asociată cu acesta. Furia lor a fost cauzată de mai multe raiduri aeriene americane împotriva unor baze ale Kata’ib Hezbollah din Irak și Siria, soldate cu moartea a peste 20 de luptători și comandanți ai miliției; de altfel, protestul din Bagdad a început la funeraliile acelor luptători. Raidurile aeriene din 29 decembrie au fost replica dată de Washington la un tir cu rachete, cu două zile mai devreme, asupra unei baze a armatei irakiene, din apropiere de Kirkuk, în care se aflau și militari americani. Astfel de atacuri au devenit tot mai frecvente în ultimele luni, însă până acum nu au făcut victime. De data aceasta un civil american a fost ucis (e vorba de un așa-numit “contractor”, angajat al unei companii care probabil că asigura servicii externalizate de armată) și mai mulți militari au fost răniți. Nimeni nu a revendicat atacul din 27 decembrie, sau pe cele care au avut loc înaintea sa, dar Statele Unite l-au atribuit Kata’ib Hezbollah; cum aceasta are legături strânse cu Iranul, pentru mulți analiști și decidenți este evident că a fost vorba de noi episoade din conflictul dintre Teheran și Washington. A spus-o, de altfel, cât se poate de clar și Donald Trump, care a reacționat la asaltul de la ambasadă amenințând Iranul pe Twitter. SUA vs. Iran: escaladarea unui conflict de 40 de ani Conflictul dintre Iran și Statele Unite a izbucnit în 1979, după revoluția care l-a răsturnat pe șah și l-a adus la putere pe marele ayatollah Ruhollah Khomeini. Momentul-cheie l-a reprezentat atacarea amabasadei americane din Teheran de către protestatari/adepți ai lui Khomeini și capturarea a zeci de diplomați, care aveau să rămână ostatici aproape 15 luni. Criza a dus la ruperea relațiilor diplomatice dintre cele două țări și ani de zile de conflict prin intermediari în Liban și în Golf. Relațiile diplomatice nu au fost restabilite vreodată, dar un oarecare dezgheț a permis negocierea Acordului nuclear dintre Teheran și un grup de mari puteri din care făceau parte și Statele Unite. Donald Trump și-a retras țara din acord în mai 2018, pe fondul nemulțumirilor legate de programul balistic al Iranului, nereglementat de acord, și de acțiunile sale în regiune, în țări ca Siria, Yemenul, Libanul și Irakul. Odată cu retragerea din acord, Washingtonul a impus și sancțiuni economice care, printre altele, restricționează sever capacitatea Teheranului de a exporta petrol și îi vizează inclusiv pe terții care doresc să facă afaceri cu Iranul. Economia iraniană, afectată deja de anii de sancțiuni impuse de comunitatea internațională înainte de semnarea acordului, a avut serios de suferit, iar regimul ayatollahilor a răspuns ridicând miza: pe de-o parte a început să renunțe, treptat, la angajamentele asumate prin acordul nuclear, iar pe de altă parte a căutat să arate cât de costisitor poate fi un conflict, încercând, însă, să îl evite. Gesturi fățișe ca doborârea unei drone a marinei militare americane în în iunie 2018 au fost dublate de atacuri neasumate: mai multe petroliere au fost sabotate în Golful Persic. Tot în Golf, instalații petroliere saudite au fost bombardate cu drone. Atacul, care a redus, temporar, la jumătate capacitatea saudită de a exporta petrol, a fost revendicat de miliția șiiților yemeniți Houthi, însă nivelul de sofisticare arată că adevăratul responsabil este Iranul, care le-a transmis astfel un mesaj, atât saudiților, cu care este angrenat într-o acerbă competiție regională, cât și aliaților americani ai acestora. Statele Unite, văzute mult timp ca un garant al securității monarhiilor sunnite din Golf – în fond au purtat un război pentru Kuwait și Arabia Saudită – nu au răspuns la atacul cu drone. Au urmat tirurile cu rachete din Irak, interpretate ca o nouă mărire a mizei de către Teheran. Milițiile șiite irakiene: o fanatică forță proxy a Iranului Aliații Iranului din Irak sunt redutabilele miliții șiite călite în războaiele ultimelor două decenii: insurecția împotriva forțelor americane și aliate din Irak, între 2003 și 2011, războiul civil irakian de la mijlocul anilor 2000, războiul civil sirian și campania împotriva Statului Islamic; rădăcinile unora dintre ele sunt chiar și mai vechi, luptători de-ai lor luând parte la sângerosul război dintre Iran și Irak din anii ‘80. Deși erau irakieni, au luptat de partea forțelor iraniene, a căror confesiune și ideologie o împărtășeau. Pentagonul anunța în urmă cu aproximativ un an că Iranul este responsabil de moartea a peste 600 dintre militarii americani care și-au pierdut viața în timpul războiului din Irak, ceea ce înseamnă aproximativ 17% din total. Acei militari au fost uciși cu arme fabricate în Iran – cele mai temute fiind bombele artizanale capabile să străpungă blindajul – de luptători pregătiți de Forța Quds, iar situația era atât de serioasă încât americanii luau în calcul chiar și incursiuni dincolo de graniță pentru a distruge bazele de antrenament. Milițiile șiite nu reprezintă o forță omogenă; interesele lor sunt diferite (ceea ce a generat conflicte) și, la fel, și ideologiile: multe au legături cu Iranul, condus de o teocrație șiită, unele din convingere, altele din conveniență, însă există și câteva naționaliste. Majoritatea au în comun o doză de fanatism religios: unele luptă pentru a-l răzbuna pe imamul Hussein, un nepot al lui Muhammad ucis de sunniți în secolul al VII-lea, altele pentru că sunt convinse că se apropie întoarcerea lui Mahdi, și el imam și, în același timp, figură mesianică, altele pentru a apăra locurile sfinte ale șiiților – numeroși irakieni au plecat în Siria pentru a apăra mormântul Sayydei Zainab, soră a lui Hussein. Cea mai mare dintre milițiile șiite irakiene este Organizația Badr, condusă de Hadi al-Amiri, fost ministru al transporturilor în guvernul lui Nouri al-Maliki. Organizația Badr a apărut ca braț armat al Consiliului Suprem pentru Revoluție Islamică în Irak (în prezent Consiliul Islamic Suprem din Irak) și a participat, alături de Iran, la războiul din anii ’80. După căderea lui Saddam Hussein, Organizația Badr a obținut o influență enormă, fiind miliția cel mai puternic conectată la administrație; totodată, gruparea a fost acuzată de implicare în războiul civil irakian de la mijlocul anilor 2000 și crime de război împotriva civililor sunniți. În ciuda legăturilor sale cu Iranul, Organizația Badr a evitat, în general, să intre în conflict cu Statele Unite. Armata Mahdi îi este loială lui Muqtada al-Sadr și are o puternică componentă nationalistă, fiind în general ostilă milițiilor pro-iraniene (Muqtada a deplâns, însă, uciderea lui Qassem Suleimani). La mijlocul anilor 2000, Armata Mahdi s-a luptat cu americanii, a participat la războiul civil și a intrat în conflict armat cu guvernul de la Bagdad înainte de a fi desființată; a fost reînființată, sub denumirea de Companiile Păcii, în 2014, când a intrat sub umbrela Forțelor de Mobilizare Populară. Asaib Ahl al-Haq s-a desprins din Armata Mahdi la mijlocul anilor 2000, întrucât comandantul său, Qais al-Khazali, considera că Muqtada al-Sadr este prea moderat. Mentorul lui al-Khazali a fost tatăl lui Muqtada al-Sadr, un influent cleric șiit. Asaib Ahl al-Haq a fost, probabil, cea mai feroce grupare anti-americană a șiiților și are legături cu Iranul aproape la fel de strânse ca și Kata’ib Hezbollah. Și aceasta din urmă, fondată în 2003, a organizat numeroase atacuri împotriva forțelor americane, ceea ce a adus-o pe lista organizațiilor teroriste. Liderul Kata’ib Hezbollah, Abu Mahdi al-Muhandis, a lucrat cu Iranul de 40 de ani și a fost acuzat că ar fi organizat atentate teroriste în anii ’80. Pe lângă aceste patru miliții șiite operează numeroase altele mai mici, multe dintre ele cu legături cu Iranul. Este relevant faptul liderii a trei dintre milițiile șiite au fost prezenți în mulțimea care a luat cu asalt ambasada Statelor Unite pe 31 decembrie: Hadi al-Amiri, Qais al-Khazali și Abu Mahdi al-Muhandis. Cât de departe va merge răzbunarea Iranului? Iranul a amenințat că va răzbuna moartea lui Suleimani la doar câteva ore după atacul de la Baghdad. Republica Islamică nu trebuie să recurgă la război (pe care nu ar avea cum să îl câștige) pentru a-și atinge acest obiectiv, întrucât are la dispoziție instrumentele și rețelele perfecționate de defunctul comandant al Forței Quds. Ar putea urma atacuri ale milițiilor șiite irakiene, care s-au mai confruntat cu Statele Unite, sunt motivate de propria dorință de răzbunare și, în plus, nu mai au de-a face cu o forță la fel de mare ca aceea din anii 2000, când americanii aveau peste 100 de mii de militari în Irak (în prezent sunt aproximativ 5000). Ar putea fi activată rețeaua Quds/Hezbollah, care a pregătit campania de după 2010, sau s-ar putea încerca operațiuni în zona Golfului, care ar avea și un impact economic semnificativ. Guvernul de la Bagdad, care deja a condamnat ferm uciderea lui Suleimani și este sub influența directă și indirectă a Teheranului, poate cere retragerea forțelor americane din țară, ceea ce ar reprezenta o victorie politică pentru Iran. Acestea sunt doar câteva dintre variante; nimeni nu poate spune cu certitudine, acum, ce se va întâmpla. Trebuie ținut cont de faptul că orice acțiune poate atrage și o reacție, astfel încât chiar și dacă nimeni nu își dorește un război, sunt suficienți doar câțiva pași greșiți, o escaladare care să scape de sub control, pentru ca acesta să izbucnească.

copyright © 2020 mesagerul.ro