Mesagerul.ro

ANALIZĂ Impozitarea veniturilor salariale în România post-decembristă

 ANALIZĂ Impozitarea veniturilor salariale în România post-decembristă

Introducere Sistemul de impozitare poate fi unul dintre principalele mecanisme de redistribuire a veniturilor, prin nivelarea veniturilor nete în ciuda inegalităților de venituri brute: nu și în România. Cele patru articole din seria introdusă de această intervenție – unul despre sistemele de impozitare a persoanelor fizice de după 1989, unul despre variația cotelor reale de impozitare din 1991 încoace, penultimul despre facilitățile fiscale dedicate persoanelor fizice și ultimul un argument despre echitatea sistemelor progresive – arată faptul că în România post-decembristă impozitarea veniturilor persoanelor fizice a fost în cel mai bun caz minimal redistributivă. Nici sistemele nominal progresive ale anilor 1990 și nici sistemele cu cotă unică începând cu 2005 nu au schimbat notabil inegalitățile veniturilor brute. Cota unică actuală, de 10%, și sistemul de deduceri, aplicabil exclusiv celor mai mici salarii la locul de muncă de bază, face ca variația veniturilor brute să fie reflectată aproape perfect în variația veniturilor nete: redistribuirea prin impozitare a fost redusă și a ajuns la potențial zero în 30 de ani de economie de piață. Primul text prezintă pe scurt diferitele sisteme de impozitare a veniturilor din salarii din 1991 până în 2018, accentul fiind pe variația cotelor marginale (cote impozit aplicabile pentru diferitele benzi de venit). Acest text arată că înaintea introducerii cotei unice din ianuarie 2005 de guvernul Tăriceanu, sistemele progresive de impozitare s-au tot simplificat, aducând beneficiile cele mai mari celor de la vârful distribuției de venituri. Al doilea text prezintă evoluția cotelor reale de impozitare pentru veniturile minime și cele medii pentru aceeași perioadă. Acest text arată faptul că deși anii 1990 au fost caracterizați de sisteme de impozitare progresive aparent complexe, cotele de impozit aferente veniturilor salariale minime și medii au fost comparativ similare chiar și în perioade cu mari inegalități de venit. Cu alte cuvinte, dispersia cotelor de impozitare pe salarii pentru veniturile salariale de la baza distribuției de venituri a fost comprimată de-a lungul ultimilor 30 ani: nu este nicidecum artificiul cotei unice. Cotele de impozitare reale sunt funcția cotelor nominale împreună cu deducerile aferente diferitelor veniturilor salariale, din acest motiv a treia analiză prezintă evoluția deducerilor pentru salariați pe perioada 1991-2018. Ce este de reținut este faptul că sistemele românești de impozitare a veniturilor salariale de după 1989 au tins să neglijeze potențialul redistributiv al instrumentelor fiscale: deducerile și creditele fiscale fie au lipsit, fie au fost nesemnificative, cu efecte redistributive absolut marginale. Al patrulea text formulează un argument pentru un sistem de impozitare a salariilor progresiv în locul celui actual, cu o cotă unică redusă și un sistem de deduceri nesemnificativ din punct de vedere redistributiv. ____________________Impozitarea veniturilor persoanelor fizice în România post-decembristă Introducerea cotei unice de impozit pe venit începând cu ianuarie 2005 a urmat după singura dezbatere electorală pe impozitare după 1989. În afară de recente sugestii izolate în spațiul public pentru reintroducerea unui sistem de impozitare progresiv, de pildă de la Liviu Voinea (Radio Europa Liberă, 2019; Voinea și Mihăescu, 2009) sau din partea Platformei Demos, cota unică pare să fie populară nu doar în rândul elitelor politice, dar și în rândul contribuabililor (Domonkos, 2016: 435–436) . Acest lucru ar trebui să fie surprinzător în lumina următoarelor:România este țara UE cu o inegalitate de venituri printre cele mai pronunțate în Uniunea Europeană (Eurostat, 2019b) ,România are o piață de muncă cu o proporție comparativ ridicată a salariaților cu salariul minim pe economie (Eurostat, 2018) ,România este țara care are, de departe, cea mai ridicată rată a sărăciei în rândul persoanelor ocupate[1] (Eurostat, 2019c) ,România este o țară cu un stat al bunăstării comparativ puțin generos (Eurostat, 2019a) . Cel puțin din aceste motive ne-am aștepta ca dorința de a reduce aceste inegalități printr-un regim de taxație progresiv, adică impozit pe venit mai ridicat în termeni procentuali cu cât venitul este mai mare, să fie mai generală. Pare că românii nu își doresc un astfel de mecanism redistributiv. De ce? O explicație poate să fie înrădăcinarea cotei unice, cota de 16% fiind aceeași între ianuarie 2005 (prin Ordonanța de urgență 138/2004) și decembrie 2017 (Ordonanța 79/2017 reducând cota unică la 10%)[2]. O altă explicație poate să fie simplitatea cotei unice nu doar pentru autoritățile fiscale, ci și pentru contribuabili: sistemele de impozitare progresive tind să fie mai complicate nu doar datorită formulei de calcul, dar și datorită sistemului de credite fiscale și deduceri ce le completează de regulă. Scopul acestui articol este de a prezenta pe scurt regimurile de impozitare a veniturilor persoanelor fizice între 1991 și 2018. Pe baza unei cronologii complete a legislației (de altfel fragmentată și disparată) referitoare la impozitul pe salarii (1991-2000), apoi la impozitul pe venitul global al persoanelor fizice, materialul analizează pe de-o parte cotele nominale de impozitare între 1991 și 2018, precum și sistemul deducerilor personale pentru această perioadă. 1991-2004, perioada impozitării progresive Prima legislației post-decembristă privitoare la impozitarea salariilor a fost Hotărârea 52 din ianuarie 1991 și Legea 32 din februarie 1991, legea preluând practic prevederile Hotărârii. Legislația din 1991 a introdus un sistem de impozitare progresiv cu 13 tranșe pentru venituri salariale (vezi Tabelul 1 mai jos), impozitul fiind calculat pentru fiecare loc de muncă separat, conform ratelor marginale[3] prevăzute în lege (art. 7). În același timp, veniturile sub 2.000 lei/lună de la locul de muncă „de bază” erau scutite de impozit pe venit (art. 6), iar veniturile între 2.001-2.389 ei/lună aveau un regim de impozitare preferențial, impozitul fiind diferența dintre venitul brut și 2.000, deci între 1 și 389 lei (conform Instrucțiunilor nr. 115.665 ale Ministrului Finanțelor din iunie 1991, care prevedea publicarea unor „calculatoare de venit”[4]). Salariul minim pe economie în momentul intrării în vigoare a legii, 3.150 lei/lună (conform Hotărârii 133/1991), se încadra în a șaptea tranșă de venit, impozitul fiind calculat ca 592 lei plus o cotă marginală de 25% pentru ce depășește 3.000 lei/lună. Legislația din 1991 nu prevedea deduceri personale. În schimb, persoanele care aveau copii în întreținere sau erau căsătorite cu persoane cu copii puteau solicita un credit fiscal de 20%, o măsură mai regresivă[5] decât deducerile chiar și în contextul unei dispersii reduse a veniturilor salariale, cum era România imediat post-comunistă. Și salariații cu vârsta de până la 25 ani inclusiv aveau dreptul la acest credit fiscal. Cele 13 cote marginale au fost menținute până în 1993, activitatea legislativă în această perioadă focalizându-se pe ajustarea tranșelor de venit în contextul inflației uneori galopante și ajustarea tranșei de impozitare preferențială în sensul erodării acestei tranșe, de la 2.000-2.389 lei în ianuarie 1991 la 2.000-2.120 lei în iunie 1993. Magnitudinea acestei erodări a fost semnificativă: în 1993,..

copyright © 2024 mesagerul.ro