​​Revoltele populare din Irak și Liban, unde se vorbește deja despre o nouă Primăvară Arabă, conflictul proxy iraniano-saudit, care se desfășoară din Levant până în Golf, și invadarea Siriei de către Turcia sunt principalele – dar nu singurele – crize actuale în Orientul Mijlociu. Toate aceste conflicte locale pot fi însă semnele unei probleme mult mai mari. Info pe scurt: În Irak au avut loc zilele trecute cele mai mari proteste după căderea lui Saddam Hussein. Sute de mii de irakieni au protestat împotriva corupției, șomajului, calității serviciilor publice. Autoritățile au răspuns în forță și au ucis 250 de persoane și au rănit peste zece mii. În Liban au loc cele mai mari mișcări de stradă din istorie, împotriva clasei politice corupte. Pentru prima dată, protestatarii fac parte din toate confesiunile țării (suniți, șiiți, creștini) Libanul este a treia cea mai îndatorată țară de pe planetă. În Siria există două focare mari de conflict: în nordul controlat de rebeli islamiști și în estul țării unde sunt kurzii. În plus, există și invazia Turciei. Pentru reconstrucția Siriei după război este nevoie de aproximativ 250-400 de miliarde de dolari. La problemele economice din Orientul Mijlociu se adaugă cele generate de valurile uriașe de refugiați interni și externi – doar sirieni sunt 12 milioane – din regiune. Aceștia exercită presiuni economice și sociale asupra țărilor-gazdă și, în plus, reprezintă un mediu ideal de răspândire a radicalismului. Foarte mulți analiști străini vorbesc deja despre o nouă Primăvară Arabă. Cu toate efectele acesteia asupra lumii. Înfrângerea Statului Islamic și pesimismul învingătorilor În vara lui 2017, a luat sfârșit sângeroasa bătălie pentru eliberarea Mosulului, cel mai important bastion irakian al Statului Islamic. Orașul fusese ocupat în iunie 2014 timpul unei ofensive-fulger în urma căreia Statul Islamic a mai capturat și vestul și nordul Irakului. Teoretic, jihadiștii ar fi trebuit să nu reprezinte o problemă: forțele lor erau aproape nesemnificative, atât numeric cât și din punct de vedere al dotării, față de armata irakiană, care fusese echipată și antrenată de americani. În 2014 americanii erau, însă, plecați de câțiva ani din Irak, iar armata era roasă de aceleași maladii care afectau și restul statului irakian: corupție, nepotism, sectarism. Mulți ofițeri nu fuseseră promovați pentru profesionalism, ci pentru că erau șiiți (confesiunea care era la putere în Baghdad) sau rude cu cine trebuia. Mulți militari se aflau în unităților lor doar pe hârtie – le plăteau ofițerilor un comision din salariu și stăteau acasă. În plus, armata din zona sunnită a țării era în mijlocul unei populații tot mai ostile din cauza politicilor discriminatorii ale guvernului. Rezultatul a fost un dezastru. Trei ani mai târziu armata fusese refăcută și, cel mai important, își recâștigase stima de sine după ce, cu sprijinul milițiilor șiite, al luptătorilor kurzi, peșmerga, al Iranului și al unei Coaliții coordonate de Statele Unite, reușise să împingă Statul Islamic către Mosul, apoi să cucerească și acest oraș, al doilea ca mărime al Irakului. Bătălia pentru Mosul începuse în toamna lui 2016 și durase nouă luni; la sfârșit, o mare parte din oraș fusese transformat în ruine și zeci de mii de persoane își pierduseră viața – doar în rândul civililor s-ar fi înregistrat cel puțin nouă mii de morți. Era, însă, cea mai importantă victorie obținută până atunci împotriva Statului Islamic. Jurnalistul irakian Ghaith Abdul-Ahad era în Mosul, cu o unitate a armatei irakiene în vara lui 2017. La sfârșitul unui reportaj despre omorurile – și haosul – de după victorie, câțiva ofițeri discută despre ce-i așteaptă în viitor, pentru că știu că sfârșitul bătăliei nu înseamnă că a venit pacea. Un ofițer spune că vor urma milițiile șiite, un al doilea că se vor întoarce peste câteva luni în Mosul pentru a se lupta din nou cu Statul Islamic, în timp ce un al treilea crede că Irakul va avea parte de pace doar dacă se vor duce în Zona Verde din Bagdad, unde sunt instituțiile guvernamentale, și vor face acolo ceea ce au făcut în Mosul. Sursele răului în Irak: miliții, jihadiști și corupție Refugiați irakieni din timpul războiului cu Statul Islamic . Sursa FOTO Wikimedia Commons Milițiile șiite, jihadiștii și Zona Verde sunt cele trei mari probleme ale Irakului încă din 2003, când a fost înlăturat Saddam Hussein. Milițiile sunt înarmate – și într-o bună măsură controlate – de Iran. În ultimii 16 ani au fost implicate în patru războaie – cel de gherilă împotriva americanilor, războiul civil cu sunniții de la mijlocul anilor 2000, războiul împotriva Statului Islamic (când s-au erijat în rolul de salvatoare ale patriei) și războiul civil sirian. Milițiile scapă controlului guvernamental – din contră, ele sunt cele care controlează parțial guvernul prin membri promovați în funcții-cheie și cu ajutorul aripilor lor politice. Zona Verde este în inima Baghdadului: acolo se află fostul palat al lui Saddam, unde în 2003 își instalase cartierul general al Coaliția condusă de Statele Unite, și tot acolo sunt sediile Parlamentului, președinției și ale altor instituții. Este, așadar, simbolul puterii în Irak – iar în ultimul deceniu și jumătate o parte tot mai mare a populației a asociat puterea cu corupția. În ceea ce îi privește pe jihadiști, experiența arată că aceștia sunt extrem de greu de învins; de altfel, lupta cu ei este comparată de ani de zile cu un joc de wack-a-mole, în care indiferent de câte ori lovești cârtița, aceasta va scoate din nou, capul într-o altă parte; nu întâmplător, sloganul favorit al Statului Islamic după ce și-a pierdut „califatul” irakiano-sirian este „baqiya ua tatamaddad”, „persistent și în creștere”, cu accentul pus pe „baqyia”. Înainte de Statul Islamic a fost Al Qaida din Irak, care de-a lungul anilor a pierdut numeroase bătălii (Fallujah, Ramadi etc.) și lideri importanți, inclusiv fondatorul Abu Musab al-Zarqawi, iar spre sfârșitul anilor 2000 părea a fi aproape eradicată; cu toate acestea, a reușit să se reorganizeze și să cucerească un teritoriu de mărimea Marii Britanii. Pierderea teritoriilor pe care le controla cândva nu înseamnă că gruparea a dispărut, ci doar că a revenit la vechile sale tactici de război de gherilă, cu militanții camuflați în mijlocul populației în așteptarea unei noi reveniri, după cum avertiza ONU cu mai puțin de trei luni înainte de uciderea „califului” Abu Bakr al-Baghdadi. Moartea lui, urmată la scurt timp de cea a purtătorului de cuvânt al grupării, a reprezentat, cu siguranță, o lovitură semnificativă, dar la fel cum Al Qaida a supraviețuit și s-a adaptat morții lui bin Laden, iar Al Qaida din Irak celei a lui Zarqawi, Statul Islamic, sau vreun avatar al său, va continua să reprezinte o amenințare. Nemulțumirile și instabilitatea actuală din Irak sunt exact mediul de care are nevoie o grupare jihadistă pentru a putea să se dezvolte și să își pregătească operațiunile; exact așa s-a întâmplat la începutul acestui deceniu, când Irakul a fost marcat de proteste ale sunniților exasperați de discriminarea la care erau supuși, brutalitatea forțelor de ordine din teritoriile lor și corupția generalizată. Revolta irakienilor împotriva sistemului Protest în Irak, 1 noiembrie 2019. Sursa FOTO: Screenshot via Al Jazeera Sute de mii de irakieni au ieșit în stradă pe 1 noiembrie, în Bagdad și în mai multe localități din sudul șiit al țării. Manifestația din Bagdad a fost cea mai mare de după căderea lui Saddam Hussein, la începutul lui 2003. Masivul miting a fost precedat, în octombrie, de două valuri de manifestații. Răspunsul guvernului a fost unul brutal: a mobilizat poliția, armata și forțele speciale, iar militarii – dar și membri ai milițiilor șiite – au deschis focul împotriva manifestanților. Cel puțin 250 de persoane au fost ucise și peste 10 mii rănite, ceea ce nu i-a determinat, însă, pe oameni să rămână în case. Irakienii sunt nemulțumiți de precaritatea serviciilor publice, corupția generalizată, șomajul ridicat în rândul tinerilor și lipsa generală de perspective; strada cere o schimbare din temelii a clasei politice. Astfel de proteste masive au mai avut loc și în 2015, 2016, 2017 și s-au intensificat în 2018, tot în Bagdad și în sudul țării, iar la multe dintre ele s-a raliat și unul dintre cei mai importanți clerici irakieni, populistul Muqtada al-Sadr. Catalizatorul protestelor din 2015 au fost penele frecvente de curent electric, al celor din 2018 – dezintegrarea unei bune părți din infrastructură. Guvernanții irakieni au fost considerați corupți, de o bună parte din populație, încă de la schimbarea regimului – și pe bună dreptate având în vedere că se estimează că jaful public de după 2003 este cuprins între 320 și 500 de miliarde de dolari. Ceea ce e nou, în special la manifestațiile din 2018 și 2019, este ostilitatea față de milițiile șiite, percepute ca parte a problemei, în mediul din care provin: cel al șiiții irakieni, care formează majoritatea populației în sud și în Bagdad. Ostilitatea față de miliții s-a extins și la patronul acestora, Iranul: în cel mai recent dintre incidente, protestarii au luat cu asalt consulatul iranian din Kerbala, care alături de Najaf este cel mai important oraș sfânt al șiiților. Liban, între corupția politicienilor locali și interesele Iranului Proteste în Liban, 2019. Sursa FOTO: Wikimedia Commons Irakul face parte din așa-numita „semilună iraniană”, ce denumește o sferă de influență a Teheranului care se întinde, trecând prin Siria lui Bașar al-Assad, până în Liban, la Marea Mediterană. Iranul – o teocrație șiită – se bazează pe legăturile sale cu comunități șiite, formațiunile politice care le reprezintă, dar și o pleiadă de miliții la a căror antrenare, înarmare și chiar coordonare contribuie; aceste miliții au fost mobilizate pentru a sprijini regimul lui Bașar al-Assad, în Siria, sau pentru a împinge înapoi Statul Islamic și a tempera avântul kurzilor care căutau independență, în Irak. Iranul a încercat să folosească formule asemănătoare și dincolo de regiunea propriu-zisă a „semilunii”: a format miliții șiite din afghani hazara, a căutat să își e..