​Irakul trece din nou printr-o criză majoră, ca de atâtea ori în ultimii ani. De data aceasta e vorba de fracturi tot mai accentuate în cadrul comunității șiite a țării. Aceasta este majoritară, iar reprezentanții săi au dominat politica irakiană în ultimii 17 ani. Info pe scurt Șiiții sunt cei care i-au asigurat Irakului un relativ grad de stabilitate, ei s-au mobilizat pentru a împinge Statul Islamic înapoi atunci când gruparea bătea la porțile Bagdadului și tot ei au blocat (cu ajutorul Iranului) independența regiunii kurde, menținând, în acest fel, integritatea Irakului. În sudul Irakului, unde sunt concentrați șiiții, se află cele mai mari câmpuri petrolifere ale țării, dar și porturile folosite pentru exporturi de țiței și importuri de alimente. Relativa stabilitate a zonelor șiite i-a permis Bagdadului să facă bani și să își hrănească populația. Dacă zona șiită – care include și Bagdad, unde sunniții au un singur fief, cartierul Adhamiya – sare în aer, acest lucru ar putea însemna sfârșitul Irakului. Iar consecințele ar fi globale și regionale. Șiiții irakieni: de la majoritate persecutată la forța dominantă a țării Credincioși șiiți se roagă la Marea moscheie din Kufa, după asasinarea generalului iranian Suleimani. FOTO via Profimedia Images Teritoriul actual al Irakului are o importanță istorică enormă pentru musulmanii șiiți din întreaga lume în general și, mai ales, pentru cei duodecimani, care reprezintă majoritatea și sunt dominanți în Iran și în Irak. Șiismul a luat naștere pe fondul disputelor cu privire la succesorul lui Muhammad: o parte dintre musulmani credeau că acesta ar trebui să fie vărul și ginerele său, Ali, de unde și denumirea – șiiat Ali, partizanii lui Ali. După moartea lui Ali, conducerea li s-ar fi cuvenit urmașilor acestuia și ai Fatimei, soția sa și, totodată, fiica lui Muhammad. Ali a fost asasinat în orașul irakian Kufa și înmormântat la Najaf. După nici 20 de ani, sunniții l-au ucis pe fiul lui Ali, Hussein, cel de-al treilea imam, tot pe teritoriul actual al Irakului, la Kerbala; momentul este comemorat anual prin ceremoniile de Așura, la care credincioșii se auto-flagelează. Alți patru dintre cei 12 imami au fost uciși și înmormântați tot în Irak, la Kadhimiya și Samara (mai sunt patru înmormântați la Medina, în Arabia Saudită, și unul în Iran) iar ultimul, Mehdi, a fost ocultat la Samara pentru a se întoarce, ca figură mesianică, atunci când va avea loc lupta finală dintre bine și rău. Kufa, Najaf, Kerbala, Kadhimiya și Samara sunt, toate, locuri sfinte ale șiiților, iar moscheile din aceste orașe sunt depășite ca importanță doar de cele pe care le consideră sfinte toți musulmanii, șiiți și sunniți deopotrivă: cele de la Mecca, Medina și Ierusalim. În ciuda importanței istorice a Irakului pentru șiism, populația locală a fost majoritar sunnită în primul mileniu după Muhammad. Triburile au început să se convertească la șiism ca o formă de protest/rezistență față de modul în care administrau Mesopotamia otomanii sunniți, care au fost într-un lung conflict cu Iranul Safavizilor șiiți. Irakul, ca stat, după prăbușirea Imperiului Otoman, a fost gândit de britanici iar minoritarii sunniți, în frunte cu monarhii hașemiți, au devenit forța dominantă. Sunniții au rămas la putere și după ce republica a fost instaurată, în 1958 și, ceva mai târziu, au asigurat baza de susținere a regimului lui Saddam Hussein. Perioada în care Saddam s-a aflat la putere a fost cea în care s-au înregistrat cele mai mari persecuții împotriva comunității șiite. De altfel Saddam a fost condamnat la moarte pentru uciderea a aproximativ 150 de șiiți din localitatea Dujail, unde convoiul prezidential fusese ținta unei ambuscade. Tot din ordinul lui Saddam au fost executați sau asasinați lideri religioși, au avut loc transferuri de populații, au fost distruse smârcurile de la confluența dintre Tigru și Eufrat, o zonă asemănătoare Deltei Dunării cu o cultură și o civilizație specifice. Cele mai ample crime de război au fost comise împotriva șiițiilor în timpul revoltei anti-guvernamentale care a avut loc în 1991. Zeci de mii de persoane – inclusiv femei și copii – au fost ucise atunci de forțele guvernamentale irakiene, iar gropile comune au continuat să fie descoperite ani buni după căderea lui Saddam, în 2003. Au fost anii în care Saddam și cei mai apropiați colaboratori ai săi au fost pedepsiți pentru crimele comise în timpul dictaturii: au fost trimiși în judecată, condamnați la moarte și spânzurați. Fostele lor victime, șiiții erau, acum, la putere. Marile fracturi ale șiiților: miliții pro-iraniene, protestatari anti-sistem, populiști și moderați Protestatari anti-sistem din Irak. FOTO via Profimedia Images Șiiții nu au format vreodată, în Irakul modern, un grup omogen din punct de vedere al opțiunilor politice. Chiar și în perioada lui Saddam, când erau persecutați, printre ei se găseau opozanți ai regimului și persoane care îl susțineau sau, cel puțin, îl acceptau, adepți ai diferiților lideri religioși și indivizi care îmbrățișaseră identitatea laică pe care o avea țara atunci. După căderea lui Saddam, această lipsă de omogenitate s-a văzut în mozaicul de formațiuni politice ale șiiților și, în cazuri extreme, în conflictele armate dintre diferite grupări rivale. Dincolo de această competiție, însă, șiiții au reușit să găsească un numitor comun în momentele importante: formațiunile politice s-au grupat, în funcție de orientările lor, în blocuri electorale care au format coaliții de guvernare, iar grupările rivale au luptat pentru cauza comună atunci când s-a ajuns la confruntări cu sunniții, în timpul războiului civil din anii 2000 și a războiului cu Statul Islamic de la mijlocul deceniului următor. În acest moment există patru mari curente/grupări de forțe în interiorul comunității șiite: milițiile pro-iraniene împreună cu aripile lor politice, mișcarea anti-sistem, formată în general din tineri din mediul urban, adepții clericului populist Muqtada al-Sadr și moderații, care reprezintă un amestec în care intră formațiuni politice laice, clasa de mijloc educată și adepții celui mai important lider religios al țării, marele ayatollah Ali al-Sistani. Milițiile șiite și aripile lor politice reprezintă, împreună, cea mai redutabilă forță a Irakului. Formate cu sprijinul Iranului fie pentru a lupta împotriva lui Saddam Hussein (Organizația Badr), fie pentru a li se opune americanilor în anii 2000 (Asa’ib Ahl al-Haq, Kata’ib Hezbollah etc.) și grupate, în fața amenințării Statului Islamic, sub umbrela Unităților de Mobilizare Populară, se estimează că milițiile ar avea în jur de 150 de mii de oameni. Unii dintre acești luptători au participat și la războiul civil din Siria, trimiși acolo de Iran pentru a sprijini forțele lui Bașar al-Assad. Experiența milițiilor este, așadar, considerabilă. Moralul – la fel, dat fiind că își asumă în mare măsură meritul pentru retragerea americană din Irak, în 2011, și pentru înfrângerea Statului Islamic. Interesele acestor miliții sunt, de asemenea, foarte mari, întrucât se numără printre principalii beneficiari ai sistemului. În plus, sunt solid infiltrate în administrație și forțele de ordine și se află în vârful unor adevărate rețele de patronaj. Una dintre aceste miliții, Kata’ib Hezbollah, a fost implicată în șirul de evenimente care a dus la asasinarea comandantului forței Quds, Qassem Soleimani. Milițiile au fost, de altfel, antrenate și coordonate de Forța Quds și de Soleimani personal. Există chiar temeri că uciderea generalului va face aceste miliții mai greu de controlat și mai imprevizibile; au arătat dej..