​Uciderea comandantului Forței Quds, Qassem Suleimani, a dat naștere unui adevărat șuvoi de comentarii, explicații, speculații și predicții, toate pe fondul temerilor, în mare măsură justificate, că este vorba de un eveniment care va avea consecințe în regiune și dincolo de aceasta. Nu este foarte clar nici ce fel de act a fost atacul care l-a vizat pe Suleimani – a fost vorba de un act de apărare, de prevenire a unui atac iminent, cum a transmis administrația de la Washington, sau de un asasinat prin care s-a încălcat legislația internațională, cum afirmă Iranul și unii experți? A respectat Donald Trump măcar legislația americană, cum spune Casa Albă, sau a declanșat ostilități cu o putere străină fără a cere aprobarea Congresului, așa cum susține președinta Camerei Reprezentanților, Nancy Pelosi? Poate fi privit Qassem Suleimani ca un terorist, dat fiind că numele său figurează pe lista persoanelor și entităților sancționate de UE în vederea combaterii terorismului, iar Gărzile Revoluționare Iraniene, din care face parte și Forța Quds, au fost desemnate de americani drept grupare teroristă în luna aprilie a anului trecut? Sau a fost vorba de un ofițer care a încercat să atingă obiectivele țării sale – crearea unei adâncimi strategice, găsirea unor aliați, exportul revoluției islamice etc. – folosind resursele pe care le-a avut la îndemână, ceea ce a însemnat utlizarea unor tactici de conflict asimetric în fața unor adversari net superiori? În ceea ce privește consecințele uciderii lui Qassem Suleimani, estimările privind gravitatea lor variază de la un oficial/analist/jurnalist la altul, însă deocamdată este vorba mai mult de speculații dat fiind că în primele zile după asasinat nu s-au întâmplat prea multe – câteva atacuri cu rachete la Bagdad și la Balad, care nu au făcut victime, și o rezoluție prin care Parlamentul irakian solicită retragerea forțelor americane, însă e vorba de un act mai degrabă simbolic, întrucât astfel de rezoluții nu sunt obligatorii, iar guvernul este doar interimar, pentru că și-a dat demisia, așa că nu prea are spațiu de manevră. Așadar nimic spectaculos – dar aproape toată lumea se așteaptă la mai mult, iar iranienii și, într-o măsură mai mică, milițiile șiite, promit că se vor întâmpla mai multe. De aici încep speculațiile, unele dintre ele atât de exagerate încât merită un pic un atenție. Războiul total anunțat de steagul roșu Pe moscheea Jamkaran, din Qom – unul dintre orașele sfinte ale șiiților și, totodată, important loc de pelerinaj și centru de educație religioasă – a fost arborat un steag roșu pentru Qassem Suleimani, al cărui portret a fost purtat pe drapel. Tabloidele britanice și americane s-au gândit să exploateze momentul “terifiant” și l-au descris drept o adevărată declarație de război, iar presa din România și comentatori amatori de pe rețelele de socializare s-au grăbit să preia informația, care a fost prezentată ca un semn al războiului ce o să vină. Lucrurile nu stau, însă, chiar așa. Steagul roșu semnifică, într-adevăr, răzbunarea sângelui vărsat, dar este destul de comun printre șiiți, care folosesc steaguri de diferite culori pentru a-și desemna imamii, singurii care, în viziunea lor, ar fi avut legitimitatea de a conduce comunitatea musulmană (sunniții credeau în califi aleși de reprezentanți ai comunității sau desemnați de predecesori). Steagul verde este simbolul lui Ali, văr al profetului Muhammad și soț al fiicei acestuia, Fatima, precum și al familiei lui Muhammad (așa-numita Ahl al-Beit). Steagul negru este legat de Mahdi, ultimul dintre cei 12 imami recunoscuți de majoritatea șiiților, inclusiv cei iranieni și irakieni – primul a fost Ali, iar ceilalți au fost descendenți ai lui și ai Fatimei. Steagul roșu este simbolul celui de-al treilea imam, Hussein, și este arborat în mod obișnuit deasupra moscheilor și sanctuarelor care îi sunt dedicate sau purtat la tot felul de festivaluri și manifestații, inclusiv la parade la care participă Gărzile Revoluționare, pe armele acestora. Simpla sa arborare nu reprezintă, așadar, nici pe departe o declarație de război total, cum s-a interpretat, ci ține mai degrabă de comunicarea simbolică și de propagandă. Acestea fiind zise, nu trebuie ignorată semnificația arborării steagului roșu deasupra moscheii Jamkaran, care cu siguranță că nu le scapă șiiților. Hussein a fost ucis în secolul VII, lângă Kerbala, din ordinul califului sunnit Yazid I, iar cultul său a dat naștere la sentimentul șiiților că sunt persecutați dar și la o dorință de a-l răzbuna și a-l urma pe calea martiriului care este exploatată, în epoca modernă, de milițiile șiite – “ia Hussein” este, de altfel, strigătul lor de luptă. “Ia Hussein” se mai strigă și de Așura, zi care marchează punctul culminant al doliului anual pentru imam, atunci când credincioșii se autoflagelează cu lanțuri și săbii. Iar Qassem Suleimani a fost proclamat martir, șahid, cum sunt, de altfel, majoritatea musulmanilor uciși în conflictele Orientului Mijlociu, fie ei sunniți sau șiiți, civili sau combatanți. Moscheea Jamkaran nu îi este dedicată lui Hussein, ci ține de cultul lui Mahdi, imam care este totodată o figură mesianică – figura descendentului lui Ali se suprapune cu cea a Mahdiului sunnit, de a cărui revenire este legată și versiunea musulmană a Armaghedonului. Mahdiul în care cred șiiții a fost ascuns de Dumnezeu, iar atunci când va reveni din ocultare nu va conduce doar bătălia finală dintre bine și rău ci îl va și răzbuna pe Hussein, ținta acelei răzbunări fiind urmașii celor care l-au ucis: sunni..