Două tipuri de profesori O vorbă de duh (din alte vremuri) spunea că “sunt două categorii de profesori: cei care îşi iubesc materia şi cei care-şi iubesc elevii”. (Ultima parte a afirmaţiei trebuie luată fără conotaţii ambigue!) Ceea ce vrea să spună această formulă lapidară e faptul că profesorul îşi poate face meseria fie din punctul de vedere al disciplinei sale (care e dincolo de contextul concret în care se află), fie din cel al elevilor din faţa sa (care sunt dincoace de cunoştinţele pe care el le oferă). Mai mult sau mai puţin, orice materie de studiu se înfăţişează ca fiind un corpus structurat de definiţii, raţionamente şi demonstraţii pe care toţi elevii trebuie să le înveţe într-o anumită ordine, cu o anumită cadenţă şi cu o eficienţă verificată prin examene. De aici impresia – neîndoielnic utilă la începutul oricărui fel de studii – că disciplinele şcolare/universitare sunt agregate de adevăruri articulate de metodologii domeniale. Un profesor care are această înţelegere a lucrurilor pe care le predă e un “pontif al cunoaşterii”, care oficiază un ritual în care un adevăr definitiv li se dezvăluie, gradual, neofiţilor din faţa lui. De cealaltă parte e dascălul pentru care ştiinţa în care-şi iniţiază elevii e o modalitate de a chestiona realul; pentru el nu există adevăruri definitive, ci doar afirmaţii care trebuie puse la îndoială, pentru a fi confirmate sau infirmate şi revizuite (de el însuşi şi, mai ales, de elevul la care visează fiecare profesor). Acest tip de educator nu formează – ca cel dintâi - specialişti (adică oameni interşanjabili, care-şi fac treaba onest), ci exploratori şi, prin urmare, persoanele din faţa lui contează mult mai mult, dat fiind că aventura cunoaşterii le solicită, fiecăruia în parte, toate capacităţile, care (tocmai de aceea) se cer exersate deopotrivă. A-i da elevului certitudinea unui adevăr nu e mare lucru (căci cunoaşterea adevărului îi conferă o anumită siguranţă); a-l învăţa să se mire şi să se întrebe e dificil şi riscant, dat fiind că deopotrivă perplexitatea şi chestionarea merg mult mai adânc (mai ales pentru un tânăr) decât pe terenul problemelor ştiinţifice. Şi apoi, elevii/studenţii sunt foarte deosebiţi între ei. Dar, deopotrivă, sunt deosebiţi şi de profesori. Aceştia din urmă sunt în situaţia de a-şi valoriza nu doar autoritatea epistemică (aceea de cunoscători ai unor lucruri), ci şi pe cea a vârstei. Timp de veacuri “mai ştiutorul” era cel care decantase în propria lui viaţă experienţa cunoaşterii, atât a celei ştiinţifice, cât şi a celei personale. Iar şcoala era mediul în care cunoaşterea, la început neutră şi seacă, se personaliza sub forma unui magisteriu care – pe măsură ce se desfăşurau treptele studiilor – devenea tot mai apropiat. Mulţi dintre noi păstrăm acest ideal; mulţi avem nostalgia lui, însă – pe măsură ce trece timpul – realizăm (tot mai acut) că el e, deja, unul foarte îndepărtat. Elevii/studenţii zilei de azi sunt foarte deosebiţi de profesorii lor – şi nu doar din raţiuni de vârstă. Paradoxul declinismului O ştim prea bine, mitul “vârstei de aur” şi al umanităţii care declină constant a însoţit civilizaţia de la începuturile ei (la fel ca – asemeni unui revers – mitul progresului şi al regăsirii stării paradisiace a începuturilor). Numai că, în centrul acestei viziuni pesimiste e ceva nelămurit: cum se face că urmaşii noştri sunt mai puţin buni decât noi, cei care i-am crescut? Căci, dacă elevii/studenţii zilei de azi “învaţă mai puţin”, “ştiu mai puţin”, “nu citesc”, sunt victimele “analfabetismului funcţional” etc. înseamnă că noi, maturii, nu ne-am făcut treaba ca părinţi şi ca profesori. Binele nu poate genera rău decât dacă binele punctual (al educaţiei din familia sau şcoala noastră) e înconjurat de un rău universal (al lumii care “merge din ce în ce mai prost”). O asemenea viziune are la bază un gnosticism subiacent, dat fiind că ea nu poate răspunde întrebării următoare: cum se face că lumea bună de ieri a generat lumea haotică de azi? Dacă ieri am avut o economie înfloritoare, oameni politici responsabili şi o cultură în care ne regăseam (aproape) cu toţii, cum a fost cu putinţă ca – sub asemenea auspicii – să se dezvolte o generaţie de “bufoni”, “iresponsabili” şi “ignari”? Singurul răspuns la această întrebare îl poate da un “agent exterior”, o expresie a Răului cu R mare, care intră în timp şi perturbă istoria (secularizarea, mondializarea, /neo/fascismul, /neo/comunismul etc.). Ce ne rămâne dacă nu vrem să alunecăm pe panta gnozei? Un prim lucru (dealtminteri cât se poate de ştiinţific): faptul de a suspenda (un timp) judecăţile valorice (“bine” – “rău”) şi de a încerca să descriem, cât mai adecvat cu putinţă realitatea la care ne raportăm. În speţă tinerii de azi. Cine sunt ei? Ghidul explorării lumii lor îl va constitui – în continuare – o carte recent apărută în limba română (chiar în acest an, la editura Baroque Books & Arts): “Generaţia Internetului” a psiholoagei americance Jean M. Twenge (ediţia originală, cu titlul “iGEN” a apărut în Statele Unite în 2017, la Atria Books. Traducerea în limba română îi aparţine Loredanei Bucuroaia). Cartea doamnei Twenge e un comentariu aplicat al graficelor ce prezinta evoluţia felului în care adolescenţii generaţiilor prezentate mai jos (şi, în mod particular, a ultimeia) percep lumea în care trăiesc (aşa cum sondaje, chestionare şi interviuri, foarte nuanţate, sunt în măsură a sesiza această percepţie). Amatorii de cifre şi grafice vor găsi şi ei material în această lucrare. În ce mă priveşte, voi încerca să o reconstruiesc ca pe o poveste. Vârste şi generaţii Aşa cum bine ştim, istoria e continuă; faptul de a o împărţi în perioade sau – la scară mai mică – în generaţii are ceva arbitrar şi didactic. Şi totuşi, sunt o mulţime de elemente care fac ca tinerii de aceeaşi vârstă din diverse perioade istorice să aibă interese, comportamente şi repere diferite. Ba, uneori, surprinzător de diferite. Poate că acest lucru e mai vizibil acolo unde se formează módele (în speţă în Statele Unite), cert e că postbelicul american poate fi departajat – destul de clar – în patru generaţii: Baby Boomers-i (cei născuţi între 1946 şi 1964), Generaţia X (cei care-au venit pe lume între 1965 şi 1979), Millenials (apăruţi între 1980 şi 1994) şi, în fine, cei pe care autoarea îi numeşte “generaţia internetului” (iGen) (cei născuţi între 1995 şi 2012). Grosso modo, putem păstra şi pentru lumea noastră distincţiile: 1946 – 1966 (copiii ocupaţiei ruse, ai foametei de după război şi ai represiunii interne), 1966 – 1989 (“decreţeii”, inclusiv cei “instituţionalizaţi”), 1991 – 2002 (copiii tranziţiei) şi după 2002, cei europenizaţi. Fireşte că e loc de subdiviziuni: cei de până în 1964 au cunoscut – cu diverse intensităţi – nu doar lipsurile postbelice, ci şi efectele violenţei de stat din perioada impunerii comunismului, cei dintre 1965 – 1980 au avut ocazia de a experimenta urbanizarea, cu relativul ei progres material, cei de după 1981 au avut de-a face cu penuria anilor de izolare ai lui Ceauşescu, în fine, parte din cei născuţi după 2002 sunt fie în străinătate, fie crescuţi de părinţi singuri, sau de bunici în ţară. Dar – în linii mari – decupajele generaţionale propuse de Jean Twenge pot fi luate ca atare, mai ales dacă ne raportăm la ultimele generaţii, din ce în ce mai globalizate. Pe măsură ce ne uităm în trecut, problemele tinerilor au o componentă locală mai pronunţată; pe măsură ce ne apropiem de prezent şi módele sunt tot mai universalizate, preocupările lor se regăsesc în tipare ce nu mai ţin cont de graniţe. Anticipând puţin, cel mai important vector al acestei globalizări e tehnologia “la purtător”, care e cu atât mai “naturală”, cu cât generaţiile sunt mai apropiate de prezent. Ocrotiţi, dar nu şi liniştiţi Ce e propriu ultimei generaţii (cea care constituie obiectul de studiu al autoarei)? Faptul de a fi beneficiat de întreaga grijă a părinţilor şi de a fi crescut în condiţii incomparabil mai bune şi mai sigure decât orice altă generaţie precedentă. Urbanizarea a dus nu doar la creşterea nivelului de viaţă, ci şi la generalizarea familiei nucleare: mama – tata – copilul – care, în general, e unul sau sunt doi (iar mai mulţi destul de rar). Fiind doar unul, sau, oricum, mai puţini decât în “lumea tradiţională” şi trăind într-o lume mai prosperă – dar, în acelaşi timp, mai dinamică decât cea anterioară – copilul/ copiii e/sunt îngrijit/îngrijiţi cu mai multă atenţie. Lucruri care, pentru părinţi, ţineau de firescul vieţii la vârsta copiilor (de pildă faimosul ieşit afară “cu cheiţa la gât”) au devenit de neimaginat în privinţa propriilor odrasle. Acestea din urmă nu doar că sunt mult mai bine hrănite (în lumea noastră, românească, sunt prima generaţie care poate mânca oricând, orice îşi doreşte. Evident, cu regretabile cazuri ale celor aflaţi în sărăcie extremă. Însă niciodată în istoria noastră, majoritatea copiilor nu a beneficiat tot timpul de un asemenea regim alimentar.), ci şi mult mai bine “încadrate”. “Orele” (de pian, balet, desen, limbi străine etc.) din copilărie reduc la minimum posibilităţile de “pierdere în natură” a copilului care, în felul acesta, se află tot timpul într-un ambient sigur şi sub controlul adulţilor. Dar ce să facă un copil care şi-a terminat temele şi nu are “ore”? Stă în camera de alături, aplecat deasupra unui ecran. În felul acesta toată lumea e mulţumită: copilul că are ce face (ecranul acela e o fereastră către multiversul “lumilor ficţionale”) şi parinţii, că-şi ştiu copilul acasă şi, pe de-asupra, nici măcar făcând gălăgie. Oricât de ciudat ar părea, aici e vorba de o simbioză – şi încă în trei! – a părinţilor, copiilor şi device-urilor. Poate că prima tentaţie ar fi aceea de a-i acuza pe părinţi (doar ei sunt maturii), însă îşi au şi ei justificarea lor: e drept că această epocă e cea mai prosperă – la scară mare – din istorie, însă trăim într-o prosperitate precară. Nenumăratele crize din ultimele două decenii, culminând cu cea de după 2008 (adică exact perioada în care au crescut tinerii iGen), asaltul mediei apocaliptice (plină de violatori, răpitori şi criminali în serie – în ciuda faptului că, la scară socială, violenţa e în descreştere), frica de infecţii, de accidente (mai ales în familiile cu un singur copil) stau la baza acestei protecţii a copiilor, care tinde să devină paroxistică. Omniprezenta singurătate Reversul ei e, în viaţa copiilor, mai puţină socializare cu cei de vârsta lor (în afara şcolii), mai mult timp petrecut acasă şi – mai ales – în faţa ecranelor (în particular a telefonului mobil). Pentru această generaţie, Stay Home nu e o invenţie a ultimelor două luni, ci un mod de viaţă pe care l-au exersat – de bună voie sau nu – de multă vreme. Ce e interesant, e faptul că ei înşişi s-au obişnuit cu această viaţă călduţă, în umbra părinţilor. Copiii generaţiei Internetului – în ciuda spectaculoasei lor dezvoltări somatice – se maturizează mult mai încet decât tinerii de aceeaşi vârstă aparţinând generaţiilor precedente. Faptul că cineva le poartă tot timpul de grijă, îi ghidează şi decide în problemele importante îi ..